Pe aceeași temă
Să citim. Şi să ne uităm mai puţin la televizor. Nu glumesc. Vedeţi, în spaţiul public circulă multe clişee. Reluate şi de oameni educaţi şi cu un spirit public incontestabil. Cum se explică acest lucru? Ne uităm prea mult unii la alţii. Trăim într-o cultură unde oamenii au pasiunea de a se măsura unii pe alţii. Eu sunt, în sinea mea, mai protestant. Cred în virtuţile cuvântului scris.
Cum ar fi cu putinţă, spre pildă, Tea Party în variantă autohtonă?
Un corespondent autohton nu poate exista, pentru că problemele actuale ale americanilor sunt destul de diferite de ale noastre. Mişcarea Tea Party are o componentă fiscală centrală, în vreme ce la noi cred că mai curând un discurs de tip „Lege şi Ordine“ (Law and Order) ar fi mai aproape de dorinţele cetăţeanului. Noi nu avem nici dimensiunea de suveranitate a statelor componente ale Uniunii. În schimb, cred că o recuperare în beneficiul dreptei a preocupării ecologiste, pentru un mediu curat, ar fi, aici, o opţiune interesantă.
Preşedintele republican Traian Băsescu sau preşedintele democrat Traian Băsescu? Care dintre cele două sintagme îţi sună mai bine? Şi care dintre ele e mai aproape de adevăr?
Democrat. Desigur, nu în sens doctrinar american, „Partidul Republican vs. Partidul Democrat“, ci în sensul clasic, pe care termenul îl are în teoria politică. Chiar dacă sunt, în prezent, consilier al preşedintelui, nu înseamnă că nu am propriile mele opţiuni politice, distincte. Cred că actualul preşedinte este un democrat convins. Eu sunt un spirit mai arhaic. Spre deosebire de democrat, care crede în egalitate şi libertate, ca republican eu înclin să dau prioritate virtuţilor civice. Cele două doctrine nu se exclud. Diferenţa este mai curând una de accent.
Mitologie sau adevăr uşor demonstrabil: România are o relaţie mai bună când la Casa Albă sunt republicanii? Sau, dimpotrivă, când în fruntea SUA sunt democraţii?
Cred că ambele state abordează pragmatic relaţia bilaterală. Deci nu există o diferenţă semnificativă între atitudinea administraţiilor democrate şi republicane de la Casa Albă. Cu titlu strict de inventar istoric, ştiţi care este ultima ţară căreia Congresul american i-a declarat, formal, război? României, la 5 iunie 1942. S-au schimbat foarte multe de atunci.
A fi republican în România, în sensul în care am vorbit mai sus, pare o excentricitate. Dar a te lupta cu vocabularul moştenit de la revoluţia din decembrie 89 şi de la mineriade? Într-o ieşire publică, relativ recentă, spuneaţi că „una dintre cele mai revoltătoare şi mai toxice moşteniri ale regimului Iliescu este vocabularul“, inclusiv sau mai ales vocabularul politic...
Am senzaţia, uneori, că în spaţiul public se petrece ceva inspirat de Humpty Dumpty, acel personaj al lui Lewis Caroll care, sesizat cu privire la utilizarea aberantă a termenilor, răspunde că, în fond, „Cuvintele înseamnă doar ceea ce vreau eu să însemne, nici mai mult şi nici mai puţin!“. Termeni, valori şi argumente altminteri clare sunt deturnate şi mutilate ritual.
Între exemplele acestei imposturi nu pot să trec cu vederea chiar discursul despre natura regimului Iliescu, enunţat chiar de cei care au profitat de pe urma acestuia. După ei, democraţia s-a născut din spuma mării, în decembrie 1989. Eu predau un curs despre teoriile democraţiei şi vă mărturisesc că îmi este greu să înţeleg cum o minte raţională poate accepta această enormitate. Regimul din perioada 1990-1992 a fost unul autoritar, nu democratic. Opoziţia politică snopită în bătaie pe stradă de bande înarmate şi stârnite de guvern, mass-media electronice monopol de stat, ziare critice a căror circulaţie era împiedicată sau limitată, industrie şi comerţ dominate de sectorul de stat, arhivele Securităţii şi ale Partidului Comunist ascunse de ochii opiniei publice, alegeri manipulate, vinovaţii de crimele regimului comunist protejaţi de justiţie. Luaţi criteriile care definesc un regim autoritar şi comparaţi-le cu acest profil al regimului din perioada 1990-1992. Noi am ajuns să numim negrul-alb şi albul-negru.Fără o disciplină a conceptelor, nu văd nici o cale de a ieşi din confuzia ideatică şi comportamentală în care ne aflăm.
