Pe aceeași temă
Da, îl citam pe G.M. Cantacuzino, care propunea cumpăna fântânii ca logo, ca imagine esenţială pentru spaţiul – şi, implicit, spiritul - românesc.
S-a scris uriaş despre armonia contrariilor la noi, despre situarea la răscruce de imperii, fervoarea cu care ardem etape, facem alchimia antinomiilor etc. Virtute care, ce-i drept, se poate transforma la iuţeală în viciu, după cum ne-o arată excesul de adaptabilitate şi isteţime tranzacţională (ce relativizează până la disoluţie ethosul), partea cinică, amorală a bizantinismului, trădările
istorice.Fapt e că, dincolo de ceasurile de fanatism, delir şi isterie ale istoriei, căutăm cu obstinaţie „echilibrul între antiteze“. Aşa e şi astăzi, când, adevărat, poate că ar trebui să pledăm pentru o distincţie (nu dihonie!) cât mai netă şi mai autoritară, politic vorbind, între dreapta şi stânga. Numai că, încă din ianuarie 1990, a început la noi – insuflată deopotrivă dinspre socialismul european şi URSS - o canonadă înnebunitoare a stângii de diabolizare a tot ce ţine de dreapta. Înainte de-a ne fi îndreptat cât de cât spinarea şi a privi către valorile naţionale interbelice şi către capitalismul occidental, presiunea teribilă a fesenismului, aliată cu agenda corectitudinii politice vestice, au etichetat numaidecât toate idealurile dreptei ca extremism, legionarism, au echivalat anticomunismul cu antisemitismul ş.a.m.d. Dacă te declarai om de dreapta, fie dinspre liberalism, fie dinspre conservatism, în linia Ion Brătianu sau înspre P.P. Carp, către Maiorescu şi Marghiloman ori către Mitiţă Sturdza, cititor de Zeletin, Lovinescu sau Manoilescu, invariabil te vedeai taxat ca nostalgic al... Gărzii de Fier. De aici continua complexare, culpabilizarea tenace a dreptei. Până şi preocuparea faţă de Eminescu şi Mircea Eliade, în loc de Macedonski şi Mihail Sebastian, era (încă este) taxată automat ca nostalgie legionaroidă. Douăzeci de ani s-a cerut imperios examinarea cauzelor care au absorbit în cultul dictaturii atâta lume bună din constelaţia studenţească a lui Nae Ionescu, iar când o astfel de carte a venit (de la tânărul Sorin Lavric), a fost ştampilată drept propagandă codrenistă! Aşa s-a întâmplat şi cu cărţi despre Antonescu şi „soluţia finală“, cu istorii ale PNŢ, cu mare parte dintre mărturiile despre rezistenţa anticomunistă din anii stalinismului românesc, practic, cu tot ce punea sub lupă mizeria socialismului şi comunismului în România, inclusiv ditamai Raportul Comisiei prezidenţiale, care a fost primit cu un cor de huiduieli parlamentare. Păi, cum să nu descurajeze atari tratamente orice impuls de analiză ştiinţifică? Diabolizând orice părticică din organismul dreptei, vezi bine că naşti un balaur cu două capete. Pe de o parte, dezarmezi aprioric valorile intelectuale ale tineretului de a mai studia echilibrat istoria, în respectul sfântului principiu „audiater et altera pars“. Pe de alta, generezi, în contrapartidă, reacţii extremiste, expediind către neogardism o sumă de energii adolescentine, altminteri dotate pentru gândirea de tip liberal-conservator şi atitudinea democrată, însă reactive, potrivit impulsurilor vârstei, gata să adopte erezia la cea dintâi provocare.
Ei bine, după aceste campanii, omul de dreapta a ajuns să „forţeze echilibre“, cum spuneţi, cedând permanent din propriul spaţiu, doar-doar o ajunge să pună o surdină enormelor echipe de zgomote ale stângismului.
De ce „stângăciile de dreapta“ au nevoie de „îndreptările de stânga“?
Ei, da, conform aceleeaşi porniri, de „forţare a echilibrelor“, am simţit şi eu nevoia să dublez stânga cu dreapta, ca la datul în scrânciob, tocmai ca să se înregistreze că, funciar, sunt un om de centru şi că, deci, am oroare de extremism. Acum, cred că trebuie să fac o precizare. Când pledez pentru o cât mai limpede disociere între stânga şi dreapta, atât doctrinar, cât şi în practica politică, am în minte complementaritatea celor doi poli din vremurile monarhice ale „rotativei guvernamentale“. Timpurile primului război, de pildă, cu anii ocupaţiei germane şi exilul ieşean al Casei Regale, când Brătianu şi Marghiloman se puteau înţelege care-unde să se ducă şi ce să facă în numele Ideii naţionale. Sau, mă rog, scepticii susţin că astea sunt fantasme de wishfull thinking. Ba chiar am citit teorii de acest gen şi în ceea ce-i priveşte pe Iuliu Maniu şi Petru Groza...
