Pe aceeași temă
Faţă de anul 2000, când am început URR, acum sunt mai mulţi „oameni ca tine“, adică oameni care au reuşit prin propriile puteri, fără pile, şpăgi sau rubedenii. Oamenii aceştia ar avea nevoie de o reprezentare corectă. Pe de altă parte, acum 10 ani, oamenii de care vorbeam nutreau credinţa sau speranţa unui viitor mai bun în România. Acum, ei sunt din ce în ce mai puţini.
Cred că, dacă mai mulţi „oameni ca tine“ ar reuşi să intre în politică, mai mulţi români ar reîncepe să creadă în ţara lor şi în şansele ei de evoluţie.
Care sunt explicaţiile acestei distanţe - între „politicieni“ şi „oameni normali, oameni ca tine“ - şi cum (şi cât) poate fi ea redusă? De fapt, e bine să fie redusă?
Distanţa principală e între scopuri. Politicienii noştri sunt preocupaţi exclusiv de ei şi de alţi politicieni. Oamenii sunt preocupaţi de problemele lor. Ar fi foarte bine ca distanţa asta să fie redusă, dar nu văd de către cine. În spaţiul public
mass-media, care stabileşte agenda, o stabileşte proponderent la nivel personal. E mult mai important, se acordă mult mai mult spaţiu pentru ce a spus cineva, decât pentru ce a făcut cineva. Cele mai imature nimicuri ţin prima pagină zile în şir, pentru că amatorii de ping-pong verbal nu obosesc niciodată. În timpul ăsta pierdem nenumărate ocazii de a discuta la obiect despre fapte cu adevărat importante.
Cum pot fi construite partide cu „oameni ca tine“? Cum am putea, aici, în România, avea partide în care să existe mai puţini „politicieni“?
Dacă aş fi ştiut, aş fi construit unul, alături de alţii care ar fi ştiut. Dar sunt convins că altă şansă nu avem. Mai devreme sau mai târziu, oamenii potriviţi şi soluţiile potrivite vor apărea. Mă uit cu mare speranţă la mediile de socializare online. Nu pentru crearea unui partid, ci pentru creşterea şi consolidarea lui. Pentru începerea construcţiei, cred că e nevoie de o mână de oameni cu resurse de tot felul, hotărâţi să se pună şi să le pună în slujba unei astfel de cauze. Noi, în URR, între 2000 şi 2005, asta am fost, dar resursele noastre au fost prea puţine. Puţini înteleg ce a fost, de fapt, URR de acum 10 ani. Iar când zic de fapt, mă refer chiar la fapte. Despre URR sunt întrebat doar eu, iar asta nu îi poate ajuta cu mare lucru pe cei tentaţi să reuşească acolo unde URR n-a putut. Ar trebui întrebat şi Adi Pop, din Comitetul Director Naţional, cum a gândit şi a pus în practică, cu resurse minime, toată platforma de comunicare online, care a fost un succes foarte important pentru noi. Sau Alex Baciu, candidatul URR la Primăria Bucureşti, ce probleme a avut în campania locală. Sau Diana Calfa, de la Cluj, cât de greu i-a fost să înfiinţeze şi să coordoneze toate filialele locale. Sau Ciprian Teleman, cum convingea adepţi să ni se alăture, chiar şi în vacanţă la Vama Veche. Ar trebui vorbit cu Adela şi Claudiu Cristea, de la Arad, despre cum se vedea URR din perspectiva unor oameni implicaţi în politică încă de la începutul anilor 90. Sau cu Mircea Stoian, despre ce simţea ajutând financiar un partid care nu-i garanta nicio funcţie, nicio licitaţie şi niciun avantaj. Sau Gabi Şerban şi echipa lui, despre cum au reuşit să câştige Primăria oraşului Câmpulung Moldovenesc din partea URR. Sau alţii şi alţii, care sper să nu se supere că n-au încăput în această scurtă enumerare, dar prin care URR avea chip şi nume în multe judeţe ale ţării.
URR nu s-a rezumat la un exerciţiu pe Internet. Internetul era o platformă de comunicare, el nu era partidul. Cu toţi cei care ne contactau online trebuia să ne întâlnim faţă în faţă şi să înţelegem dacă suntem pe aceeaşi lungime de undă. Cu unii eram, cu alţii, nu. Dacă vezi cuvintele şi imaginea unei persoane pe Internet, nu înseamnă că ştii ceva despre ea. O exprimare convingătoare în scris nu face din cineva, automat, un bun om de organizaţie. E nevoie de mult mai mult. Toţi cei pe care i-am evocat mai înainte şi alte câteva sute pe lângă ei au bătut ţara în lung şi-n lat vreme de 4 ani ca să vorbească cu oameni, să le înţeleagă nemulţumirile şi să le propună cele mai corecte soluţii. Au dat dovadă de multă răbdare, dedicare şi curaj. Postura de a scrie la tastatură mesaje, cufundat în fotoliul din sufragerie, nu seamănă deloc cu aceea de a merge în cartierele de blocuri sau pe uliţele satelor, de a bate din uşă în uşă sau din poartă în poartă, pentru ca oamenii să te cunoască, să te înţeleagă şi să te voteze. Deocamdată, lucrurile sunt pe dos. Partidele reprezintă preponderent propriile interese, în vreme ce menirea fundamentală a unui partid e de a face ceva tocmai pentru aceia, mult mai mulţi, care nu sunt membri de partid. Avem de găsit acest echilibru.
