Pe aceeași temă
Aprecierea e justă. Rari sunt cei care se revendică de la dreapta. De mai multe ori, Jean-François Revel s-a întrebat de ce majoritatea intelectualilor, inteligenţi, cultivaţi, au fost atraşi, nu numai de stânga, dar şi de ideologia totalitaristă. El însuşi a fost de stânga, a avut chiar o perioadă marxistă în anii 60 atunci când chiar toţi intelectualii erau marxişti. Repet, a fi de stânga e o postură comodă ce îţi asigură o carieră, îţi deschide uşi. Cei care sunt de dreapta sunt ostracizaţi (Revel a fost o excepţie, deşi el s-a considerat tot timpul de stânga), marginalizaţi, invitaţi rar pe platourile de televiziune (o altă excepţie fericită e Jean dOrmesson, însă el nu e autor de eseuri politice precum Revel). Să nu uităm că în Franţa, cititorii ziarului Figaro erau insultaţi şi acuzaţi de simpatie nazistă în anii 60-70.
A fi de stânga înseamnă şi a profita de banii publici. Anii 80 au fost cei care au atras foarte mulţi intelectuali în plasa lui Mitterrand şi Jack Lang, ministrul Culturii. Mulţi au fost cei care s-au gudurat pe lângă guvernul socialist şi au obţinut posturi, subvenţii publice etc… Intelectualul de stânga consideră că statul trebuie musai să-l ajute. Asta nu înseamnă că intelectualii de dreapta nu profită şi ei de stat. Slavă Domnului, mulţi au fost cei care s-au pus sub aripa lui Chirac şi Sarkozy!
Franţa cheltuieşte pentru cultură - pe cap de locuitor - de 29 de ori mai mult decât America (1,5% din PIB contra 0,3% în SUA, 0,7% în Germania şi 0,5% în Marea Britanie). Ministerul Culturii dispune de un buget de 3 miliarde de euro şi angajează 22.000 de funcţionari (Ministerul Afacerilor Externe are şi el un buget aparte şi un număr de funcţionari important, care se ocupă exclusiv de „strălucirea culturală a Franţei în lume“). Care sunt rezultatele acestor cheltuieli de bani publici? Din totalul cărţilor publicate în lume, 27% sunt în limba engleză, 12% în germană şi doar 8% în franceză.
Doar 8% din cărţile traduse în engleză provin din literatura franceză (iar printre traduceri trebuie număraţi şi „clasicii“ Camus, Sartre etc., care sunt reeditaţi în fiecare an).
În cinematografie, Franţa nu a obţinut decât un Premiu Oscar în ultimii 30 de ani (la categoria Filme străine), în ciuda faptului că peste 200 de filme franţuzeşti sunt produse, pardon, subvenţionate, în fiecare an. În domeniul artelor plastice, printre primii 100 de artişti ce contează în lume, putem număra 36 germani, 26 americani, 11 britanici şi doar 4 francezi. Dacă ţinem cont de tranzacţiile operelor de artă, primul francez nu se află decât pe locul 108 şi al doilea, pe locul 238! Astăzi, în Franţa, se fac doar 8% din totalul tranzacţiilor mondiale!
În fine, studenţii străini preferă alte destinaţii decât Franţa. Doar 9% dintre ei vin anual în universităţile franceze, 30% preferă Statele Unite, 14% Marea Britanie şi Germania, 10% se duc să studieze în Australia. Vive lexception culturelle française şi intelectualii de stânga!
Ajutor, ăştia vor pielea capitalismului – e un titlu de carte care vă e, sunt sigur, familiar. Cine sunt cei care vor pielea capitalismului şi de ce?
Cartea aceasta am publicat-o în 2009. Editorul (First Editions) a găsit titlul, care mie mi se pare excelent. Faţă de celelalte cărţi ale mele, aceasta e un eseu pedagogic. Încerc să explic cum presa, politicienii şi analiştii politici şi economici au profitat de criza din 2008 pentru a ne spune că, precum comunismul, capitalismul şi liberalismul sunt nişte ideologii ce au dat faliment. Au considerat că principala cauză a crizei e liberalismul şi că avem nevoie de şi mai mult stat. Au reuşit (încă o dată) o mare paradă, pentru a parafraza titlul unui eseu al lui Revel. Au reuşit să-i acuze pe nevinovaţi! Tot în această carte (e în curs de traducere la Humanitas), arăt cum liberalismul nu a fost înţeles în Franţa şi cum este, în continuare, stigmatizat.
