Pe aceeași temă
Stânga avea nevoie de reformă. Cumva, în mintea celor din jurul lui Iliescu, revoluţia ca act fondator le dădea dreptul
să conducă ţara pe viaţă. Era un fel de ereditate revoluţionară care a sfârşit într-un munte de consevatorism. Paradoxal, nu? Cred că Iliescu de multe ori şi-a dat seama că sub el s-au osificat nişte practici şi comportamente periculoase pentru viitorul societăţii. El este un om al echilibrelor şi de aceea a crezut că trebuie schimbări discrete, fără convulsii, fără ţipete. Or, eu cred că aşa ceva nu era posibil. Sistemul a dezvoltat un grad suficient de avansat de ipocrizie pentru a nu se lăsa schimbat gradual. Şi maxima ipocrizie s-a atins atunci când sistemul şi-a făcut posturi de televiziune. Din acel moment, eşecul luptei discrete cu profitorii tranziţiei era garantat. De ce? Pentru că se crea o uriaşă realitate paralelă, în care oamenilor li se inducea ce să gândească. Mass-media atotputernice şi biruitoare care mor de grija românilor erau de o parte şi clasa politică primitivă şi pusă pe căpătuială, de cealaltă parte. Asta s-a întâmplat pe vremea guvernării lui Constantinescu. Forţele conservatoare şi-au pus masca apărătorilor binelui public, iar politicienii erau portretizaţi ca pleava societăţii, o adunătură de incompetenţi şi îmbogăţiţi pe nemerit. Aşadar, se crease o iluzie optică, în spaţiul public, foarte periculoasă. Aşa au ieşit ţărăniştii din istorie. Au fost victimele acestei iluzii bine orchestrate de mass-media. Dar cei răi erau de fapt în spatele „câinelui de pază al democraţiei“, pe care îl ţineau în lesă. Fenomenul a luat amploare în vremea lui Năstase. De data aceasta, sistemul trebuia să creeze iluzia schimbării – stânga reformatoare. Cred că a reuşit în bună măsură. Năstase a făcut ceva schimbări, doar că a plătit un preţ mare. Sistemul avea nevoie de o recompensă pentru a face reformele impuse de Uniunea Europeană la vremea respectivă. Au zis: da, facem, scriem acquis-ul comunitar, dar nouă ce ne iese? Şi atunci a apărut corupţia generalizată. Stânga şi-a dat seama că resursele ţării sunt secătuite. Cineva trebuie să bage bani în ţară pentru ca stânga să aibă ce fura. Aşa că îi păcălim. Le dăm senzaţia de stabilitate, le dăm senzaţia că ne facem lecţiile. Ei vin să investească, noi îi vămuim. Pericolul în 2004 era statul mafiot. Se construia încet, dar sigur statul mafiot. Fără focuri de armă în stradă, fără asasinate, dar se împărţeau sferele de influenţă. Venirea lui Traian Băsescu a oprit acest trend. A început să funcţioneze justiţia. Şi oglinda magică, televiziunea, care prezenta drept realitate ceea ce voiau cei interesaţi, a fost spartă. Traian Băsescu a arătat pentru prima oară cine moare de grija românilor în spatele unor trusturi de presă. Şi românii au înţeles cine erau personajele. Stânga a pierdut în acel moment jocul cu oglinzile. PSD a preferat întotdeauna să mimeze schimbarea, mai curând decât să o facă în realitate. Asta pentru că după Năstase au venit lideri slabi: Geoană, Ponta… Năstase avea o şansă să schimbe în profunzime PSD. A ratat-o. S-a compromis. A închis ochii, el însuşi s-a mânjit. Cred că l-au şi atras într-o capcană. Traian Băsescu a vrut să le dea o şansă să îi ţină în opoziţie, să îi înfometeze în aşa fel, încât să înceapă schimbări reale. Dar ia-i drogatului drogurile de la nas şi o să vezi cum reacţionează. PSD a trăit multă vreme alimentat de la bugetul de stat. N-a încercat să îşi creeze nişe de finanţare în sistemul privat. N-au putut sta în opoziţie mai mult de un an. S-au lipit de liberali. I-au momit cu avantaje. Le-au arătat care sunt conductele prin care se pot scurge banii. Le-au spus: voi sunteţi neştiutori, nu ştiţi să furaţi, nu ştiţi cum să o faceţi. Pe urmă l-au prezentat pe Băsescu ca pe principalul inamic – „Ăsta vă bagă pe toţi la puşcărie. Degeaba vă arătăm cum se fură legal, daca vine ăsta şi vă ia cu DNA-ul. Trebuie să-l suspendăm“. Liberalii au muşcat. Vorbesc de liderii lor. Aşa s-a născut USL, e operă veche alianţa asta, formal a apărut în 2011, ea este amenajată însă din 2007 încoace.
