22 PLUS, nr. 325: Există o legătură puternică între politica din PE şi cea internă

Suntem datori să relatăm cititorilor 22 finalul expediţiei dvs. în Coasta de Fildeş, ca şef al delegaţiei de observatori din partea Uniunii Europene. Mai are UE misiuni acolo?
Mă bucur că interviul nostru începe cu acest subiect! Am evocat într-un număr anterior din 22 misiunea de observare a alegerilor trimisă de Uniunea Europeană în Coasta de Fildeş. Am condus o echipă de peste 120 de persoane pentru a veghea la buna desfăşurare a procesului electoral din toamna lui 2010. Din păcate, din procesul electoral s-a născut un blocaj: fostul preşedinte Gbagbo a refuzat verdictul urnelor. Acest gest a dus la confruntări violente. Luni bune, civilii au plătit preţul crizei politice. Dislocarea lui Gbagbo şi arestarea sa au fost posibile abia în aprilie 2011. Alassane Ouattara a preluat mandatul de preşedinte în condiţii foarte proaste: neîncredere, criză economică, divizare a armatei etc. Uniunea nu mai are o misiune electorală, dar delegaţia europeană de la Abidjan informează periodic statele membre asupra evoluţiilor politice. Din punct de vedere politic, problema care interesează cel mai mult Uniunea în acest moment este împărţirea dreptăţii. E nevoie de procese echitabile, care să îi privească pe toţi cei implicaţi în atrocităţi în lunile postelectorale. Altfel spus: Ouattara va fi un bun preşedinte, dacă nu va acoperi crimele comise de suporterii săi.

Ce alte ţări urmează să monitorizaţi?
Există 10-12 misiuni electorale europene în fiecare an. Bugetul nu permite mai mult. De curând, s-a organizat o misiune în Zambia şi sunt puse la cale cele din Tunisia şi din Republica Democratică Congo. În schimb, autorităţile egiptene au refuzat ideea unei asistenţe electorale de acest fel. În ceea ce mă priveşte, voi merge în Tunisia pentru supravegherea alegerilor din 23 octombrie. E un mare interes pentru acest scrutin care trebuie să conducă la alcătuirea unei Constituante. Ar fi ceva similar cu primul nostru parlament. De fapt, tunisienii speră să nu aibă nevoie de mai mult de un an pentru a-şi oferi o nouă Constituţie.

Care e opinia PPE faţă de evoluţiile din lumea arabă?
Partidul Popular European susţine democratizarea oriunde se produce ea. De la bun început, PPE a fost favorabil schimbării liderilor autoritari. Și Ben Ali şi Mubarak erau - ca şi Gbagbo, despre care vorbeam adineauri - membri în Internaţionala Socialistă. Soluţiile adoptate pe plan european nu au fost consensuale. Mai complicate sunt atitudinile faţă de Siria şi mai ales faţă de Libia. Aici aş aminti două chestiuni. Mai întâi, trebuie să spun că, într-un prim moment, mulţi membri PPE au considerat că evoluţiile din lumea arabă vor semăna cu revoluţiile din 1989 din Estul comunist. S-a văzut însă că lumea arabă e mult mai diversă decât cea ex-comunistă. Al doilea punct extrem de interesant vizează relaţia dintre politică şi religie în articularea noilor regimuri din lumea arabă. Există o îngrijorare în toate grupurile politice şi care priveşte islamismul: contestarea va conduce la democratizare sau la consolidarea islamismului? Deocamdată, singurul răspuns la această îngrijorare e „modelul turc“, propus de premierul Erdogan. Vom vedea ce vor aduce primele alegeri în ţările care au cunoscut revolte de stradă şi răsturnări de regim şi în ce fel partidele care se reclamă de la Islam vor asuma prezenţa în guverne sau în opoziţie.

Nu în toate ţările au fost schimbări radicale. De ce?
E adevărat că discutăm într-un moment în care, pe lângă schimbările radicale din Tunisia sau din Egipt, avem revolte care durează de mai multe săptămâni în Siria sau Yemen, dar şi, pe de altă parte, schimbări paşnice în Algeria sau Maroc. Influenţa extraordinară a regelui în Maroc, ca şi viteza de reacţie a preşedintelui Bouteflika în Algeria explică moderaţia schimbărilor produse în aceste două ţări.

Nu aţi menţionat Libia între ţările în revoltă.
E cazul cel mai complicat. Rezistenţa de lungă durată a lui Gaddafi, complicaţiile intervenţiei militare, caracterul tribal al societăţii libiene sunt factori decisivi. Europa a fost divizată. CNT nu inspiră încredere deplină nici acum, deşi mai mulţi lideri europeni l-au considerat singurul interlocutor. Democratizarea va fi foarte dificilă.

În afară de susţinerea procesului democratic, ce mai conţine agenda dvs. în această sesiune?
E greu să rezum. Am totuşi câteva teme principale. În AFET, voi continua munca de raportor pentru Islanda. Am şi fost, de altfel, în această ţară, într-o vizită a Comisiei de afaceri externe. Tot în AFET urmăresc toate evoluţiile din Sudul Mediteranei. Nu e vorba doar despre ţările pe care le indicam adineauri. Foarte probabil, vom avea, eu şi colegii mei din delegaţia pentru Maghreb, contacte la nivel înalt cu autorităţile din Algeria. Toamna va aduce în sesiunile plenare de la Strasbourg mai multe rezoluţii referitoare la situaţia drepturilor omului: în cadrul PPE, sunt responsabil pentru coordonarea poziţiilor grupului nostru în această materie. În Comisia DEVE, deşi sunt membru supleant, am alcătuit un raport despre eficacitatea ajutorului pentru dezvoltare, în perspectiva Forumului la nivel înalt organizat pe această temă la Busan, în Coreea de Sud.

Sunteţi implicat în atâtea dosare, dar între ele nu e şi România?
Ca membru al Comisiei de politică externă şi supleant la dezvoltare, nu am între teme România. În schimb, Comisia de petiţii, în care sunt de asemenea supleant, va organiza o vizită în România, pentru a întâlni petiţionarii de la noi. Am speranţa că deputaţii Boştinaru şi Vălean de la USL, care sunt coordonatori ai grupurilor lor politice în această comisie, nu vor transforma vizita într-un scandal mediatic. E drept că, în general, deputaţii care provin din partide aflate în opoziţie în propriile lor ţări au tendinţa de a folosi Comisia de petiţii ca o tribună politică. Există totuşi o limită...

Republica Moldova?
Moldova e o prioritate pentru România. Suntem interesaţi de construirea unei perspective europene pentru Chişinău. În ultimul an, ni s-au alăturat câţiva deputaţi din Germania în efortul de a gândi această perspectivă. Să sperăm că acest angajament va fi urmat şi de alţii. Perioada nu e tocmai cea mai fericită pentru a discuta despre extindere.

În ciuda eforturilor depuse de europarlamentarii români, intrarea ţării noastre în spaţiul Schengen rămâne deocamdată blocată. Aveţi în vedere alte acţiuni pentru Schengen?
Parlamentul European a votat în iunie un raport care recomanda intrarea României şi a Bulgariei în spaţiul Schengen. Deputaţii din România au votat toţi raportul alcătuit de colegul nostru Coelho. Mai mult decât atât, am reuşit să convingem un număr de indecişi să voteze în favoarea noastră. Semnalul politic trimis de Parlament a fost clar. Decizia e luată în aceste chestiuni de Consiliu. Reţinerile Olandei şi Finlandei au contrazis un compromis găsit cu greutate, şi anume aderarea în trepte. Eu cred că soluţia aceasta era foarte bună, fiindcă ar fi îngăduit sporirea treptată a încrederii.

Corupţia nu e importantă pentru Schengen?
E evident că aceasta a devenit de la un punct încolo chestiunea politică esenţială. Nu tehnică. Pur politică. Din acest episod, rezultă că încrederea se câştigă greu.

Dar PPE a susţinut aderarea noastră la Schengen sau nu?
Au existat cinci deputaţi din PPE care au votat împotriva raportului Schengen: patru din Olanda şi unul din Finlanda. Era anticipată astfel situaţia din Consiliul JAI din septembrie. Fracţiunea PPE din Parlament a fost totuşi aproape unanimă. M-a mirat să văd că o colegă finlandeză şi-a explicat votul spunând că trebuie reparată greşeala făcută în 2007. E prea mult...

Despre Grecia se discută la Parlamentul European?
Evident. Nu voi uita discuţia din grupul nostru politic din vară, atunci când colegii noştri greci ne-au spus că nu vor vota planul de austeritate. Toată Europa căuta o soluţie, doar ei s-au opus, fiindcă guvernul e socialist. Dar nu e vorba doar despre grup. Plenul a discutat de mai multe ori pachetul economic, adoptat plecând de la criza majoră din Grecia.

Criza nu mai trece?
Sunt ţări unde ea a trecut. Vorbeam adineauri despre islandezi. Ei au cunoscut un faliment bancar teribil, dar astăzi sunt OK, au sentimentul că au scăpat de perioada dificilă. Ei sunt, în schimb, îngrijoraţi în privinţa euro. Moneda comună era cel mai însemnat argument al suporterilor proiectului european, în condiţiile în care coroana islandeză are o circulaţie foarte restrânsă. Adversarii integrării spun, în schimb, că, dacă nu ar fi existat posibilitatea devaluării, Islanda ar fi fost şi acum în criză...

Cât de branşaţi vi se pare că sunt românii la procesul politic din PE?
După o experienţă de doi ani, îmi dau seama că în fiecare grup politic există deputaţi branşaţi. Adevărul e că vechimea contează în mult mai mare măsură decât contează, de pildă, în lumea universitară. Există deputaţi care au adunat multe mandate. Influenţa lor, care poate fi pur informală, este imensă.

E bună ideea de a avea un Minister al Afacerilor Europene?
Am salutat ideea de la bun început. A durat câteva luni până să fie numit un titular...

Era aşa greu?
Alegerea lui Leonard Orban e o soluţie bună. Va folosi experienţa sa de comisar la nivelul guvernului. În Bulgaria, Meglena Kuneva, care a fost colega lui Orban, e candidată la prezidenţiale.

Să trecem la politica internă...
Cred că există o legătură puternică între politica din PE şi cea internă. Separaţia e o iluzie. În orice caz, eu am spus de la bun început că voi naviga în ambele mări.

Ca expert în procesele electorale, sunteţi de părerea celor care susţin ca alegerile locale să fie în acelaşi timp cu cele parlamentare?
Mulţumesc pentru apreciere. Voi publica în săptămâ­nile următoare un volum la Polirom despre istoria noastră electorală. Revenind la întrebare, ideal e ca alegerile să fie organizate în momente distincte. Până acum, scrutinul local şi cel legislativ s-au ţinut la interval de 4-5 luni. Până în 2000, prezenţa era relativ comparabilă, iar temele de campanie erau separate. În 2004 şi 2008, prezenţa a fost mai bună la locale, dar temele au ajuns să semene foarte tare. În 2008, când s-a modificat sistemul de vot, inventându-se subdiviziunile circumscripţiilor numite colegii, legislativele au repetat cumva alegerile locale. Nu ştiu dacă o comasare va ajunge să distingă din nou temele de dispută.

Nu are niciun avantaj PDL din comasare?
Cred că avantajele sunt egal distribuite. Fiecare partid va cheltui mai puţin. Preşedintele a introdus însă un element nou în discuţie, şi anume reforma administrativă, anunţând că preferă să fie evitată o comasare a alegerilor care să nu fie precedată de schimbarea gestiunii teritoriului.

Cum se pregăteşte partidul dvs. pentru alegeri?
Guvernând...

Nu e uşor să fii la guvernare acum.
E adevărat că în Europa majoritatea guvernelor sunt PPE. Practic, singurele guverne conduse de socialişti sunt în Grecia, în Spania şi, de puţin timp, în Danemarca. E însă foarte probabil ca, în Spania, Partidul Popular să vină la putere în toamnă. PPE are, deci, o mare responsabilitate la scară europeană. Ori va găsi remediu pentru criză, ori va fi sever amendat la urne. În unele ţări, precum Letonia, Valdis Dombrovskis (care a fost deputat european înainte de a fi premier) a reuşit să câştige alegerile, deşi a dus o politică dură de austeritate.

Va reuşi Boc să urmeze modelul leton?
E imposibil de spus „da“ sau „nu“. L-am criticat pe premier în mai multe rânduri. Nu o mai fac, pentru că suntem în campanie. USL nu ne lasă să respirăm. Aş fi nedrept dacă, văzând că a tolerat criticile, l-aş ataca la nesfârşit. Flerul îmi spune că Europa nu se va întoarce curând la stânga, dar că vor exista câteva locuri în care ea va câştiga.

De ce nu se va impune stânga?
Pentru că stânga a intrat mult mai slab echipată în criză. Motivul poate fi găsit în trecutul recent: să ne amintim că, după şocul căderii comunismului, socialiştii au revenit la putere în multe ţări europene, ceea ce i-a făcut să creadă că nu e nevoie să se schimbe prea mult. Excepţia a fost Blair în Anglia. Dar e chiar o excepţie. Iată de ce, acum, în plină degringoladă a băncilor, în plină criză a datoriilor suverane, singurul răspuns al partidelor socialiste e: „ce bine o duceam pe vremea statului bunăstării“.

Și dreapta?
Tocmai pentru că e confruntată cu criza în poziţii de guvernare, dreapta e obligată să găsească soluţii. Deocamdată, dreapta a practicat austeritatea şi un soi de întoarcere la statul minimal. Acum caută creşterea.

În România e o preocupare pentru aceste chestiuni doctrinare?
Da, prin contaminare. Nu vreau să vorbesc despre socialişti, nu ştiu ce fac ei. În cercurile liberale şi conservatoare, mi se pare că se conturează câteva răspunsuri în acord cu ceea ce se petrece pe plan european.

Ce credeţi despre Mişcarea Populară? Pare nu o mişcare reală, ci un artificiu de partid.
Cred că există două lucruri de remarcat. Discuţia nu a pornit din PDL, ci din afara lui. Sebastian Lăzăroiu e cel care a lansat discuţia, sugerând că e nevoie de o platformă amplă, oarecum o replică la USL. Pe e altă parte, aici a intervenit suprapunerea cu ideea creării unui nou partid, lansată tot de Lăzăroiu. Unii au şi titrat „Mişcarea Populară e Albă ca Zăpada!“.

Dar e posibil un nou partid?
Un nou partid nu e exclus. Chiar dacă toată lumea poate observa că, din 2000 încoace, niciun partid nou nu a mai intrat în parlament. Excepţia e actualul PC, fostul PUR, care s-a aliat cu PSD.

Ce ar fi însă un nou partid?
Există, cred, trei variante. Cea mai simplă e cea a partidului antisistem. Creaţii de tipul PNG sau, de curând, Partidul Poporului vor să repete scenariul PRM-2000. Ideea lor e clară: toţi politicienii sunt o apă şi-un pământ, sistemul trebuie răsturnat. A doua variantă e aşa-numitul partid de origine parlamentară: a fost APR în anii ´97-2000, e UNPR în zilele noastre. În sfârşit, mai există şi varianta unui partid nou, care să nu fie nici antisistem, nici creat plecând de la un grup de deputaţi. Principala problemă va fi una de ordin identitar: dacă se va vrea socialist, va avea contestări de la PSD şi de la UNPR. Dacă se va vrea de dreapta, va fi contestat şi de PNL, şi de PDL. Veţi trage concluzia că nu poate fi decât un partid de centru...

PDL va reacţiona?
În ceea ce mă priveşte, eu mă voi angaja în apărarea unei componente liberale în PDL. Sunt convins că vor fi voci care vor apăra opţiunea creştin-democrată sau pe cea conservatoare.

V-aţi arătat disponibilitatea de a candida, de a vă bate pentru Primăria Bucureştiului. Ce spune partidul?
Mai întâi de toate, am salutat decizia de a organiza o competiţie internă pentru a stabili un candidat pentru Bucureşti. Apoi, întrebat fiind dacă aş intra în cursă, am spus „da“. Refuz ideea de a sta ascuns în spatele mandatului de deputat european. Cred că e naiv să amâni competiţia pentru timpuri când întreg partidul va sta mai bine.

Riscaţi un pronostic? USL va câştiga alegerile?
Până acum, nu m-am aventurat să fac profeţii decât la prezidenţiale. Și în 2004, şi în 2009 am spus că scrutinul va fi câştigat de Traian Băsescu. USL are la bază două calcule diferite. PNL a intrat în alianţa cu PSD deoarece e un partid care nu a ajuns la guvernare decât atunci când a avut un pact preelectoral. În 1996 şi în 2004, CDR şi Alianţa D.A. i-au purtat pe penelişti la Palatul Victoria. Acum, Crin Antonescu avea la dispoziţie partidul condus de Victor Ponta, fiindcă în parlament nu sunt prea multe partide. PSD a făcut un calcul diferit. Partidul lui V. Ponta a avut în vedere cu totul altceva, şi anume faptul că trebuie să îi forţeze mâna preşedintelui, care va numi un candidat la funcţia de prim-ministru şi după alegerile din 2012. După ce în 2004 şi 2008 au avut cele mai multe voturi, dar nu şi postul de premier, pesediştii au sperat ca alianţa cu peneliştii să le dea o majoritate absolută. Traian Băsescu le-a răspuns şi unora, şi celorlalţi. Dar separat. Peneliştilor le-a transmis că i-ar vrea în guvern alături de PDL, nu în opoziţie alături de PSD, iar pesediştilor le-a spus că nu îl vor forţa să numească un premier decât dacă au singuri, nu în alianţă, 50% plus 1.

Cine va câştiga, deci, cursa de la anul?
Nu exclud să fie, ca şi în 2004 sau 2008, o cursă foarte strânsă. La ultimul scrutin s-a înregistrat chiar o situaţie unică în istoria noastră electorală, şi anume un câştigător din punctul de vedere al voturilor şi un alt învingător din punctul de vedere al mandatelor.

Dar ce factori vor fi decisivi?
Numărul de aleşi va fi esenţial. Dacă se va trece la maximum 300, vor fi pierderi importante pentru fiecare partid. Spun asta pentru că, dincolo de chestiunea de principiu, toţi vor judeca situaţia plecând de la numărul de aleşi din prezent. Apoi, va fi esenţial modul de vot. Sondajele actuale nu înregistrează efectele folosirii unui scrutin majoritar. E greu de crezut că nu va fi adoptat modul de vot care e deja în vigoare pentru primari şi preşedinţii consiliilor judeţene.

Constituţia va fi revizuită până atunci?
Sunt din ce în ce mai sceptic.

Atunci, care va fi factorul decisiv pentru victorie?
Societatea aşteaptă o nouă formă de protecţie. Criza a epuizat energiile. Protecţia maximalistă oferită de statul bunăstării nu mai e posibilă. De fapt, la noi a fost departe de a fi o realitate. Aici greşesc apostolii unei drepte care s-ar dispensa cu totul de stat. Statul trebuie să fie raţional, fără a fi crud. Dacă nu vom şti să construim în această perspectivă, vom lăsa loc celor care nu se jenează să promită marea cu sarea. De fapt, istoria statului modern e istoria reinventării formelor de protecţie. Soluţia crizei nu va veni de la o întoarcere la o epocă fără stat, ci de la o nouă definire a felului în care sunt protejate, ca să folosesc o formulă a lui John Locke, viaţa, bunurile şi libertatea fiecărui individ.

PDL are nevoie de o Thatcher sau de un Reagan?
Înainte de a-i avea, e nevoie de un Hayek... Fără acest ilustru autor, care a reformulat principiile liberalismului, nu ar fi fost posibili nici cei doi admirabili oameni politici. Altfel spus: ideile rămân hotărâtoare în politică. Cred că avem nevoie de idei proaspete.

Interviu cu CRISTIAN PREDA, europarlamentar român, membru al Grupului PPE şi al Comisiei pentru afaceri externe, realizat de RODICA PALADE