Pe aceeași temă
Filozoful italian Benedetto Croce obişnuia să spună că istoria în întregimea ei este contemporană şi că fiecare generaţie ce se succede formulează propriul verdict necruţător în procesul fără de sfârşit numit istorie. Ceea ce ne spune Croce este că nicio generaţie nu are dreptul să se oprească din căutarea adevărului, a reconcilierii şi a căirii pentru erorile şi crimele trecutului. Cortina de Fier a împărţit Europa în două părţi pentru mai bine de 50 de ani, lăsând Estul şi statele baltice sub dominaţia totală a comunismului sovietic. Am fost privaţi de lumea liberă şi de restaurarea justiţiei ce a urmat celui de-al doilea război mondial. Nu am participat în acest proces de restaurare a justiţiei. Nu am putut contribui la dezbaterile istorice, legale şi politice din Europa de Vest.
Astăzi, Europa este reunită politic; este întregită şi liberă. Cu toate acestea, noi, europenii, trebuie să realizăm că avem nevoie în aceeaşi măsură, dacă nu într-una mai mare, de voinţă politică pentru a depăşi urmările lăsate de Cortina de Fier în conştiinţa a două generaţii de europeni. Trebuie să înţelegem că reunificarea nu va fi completă decât atunci când cetăţenii europeni nu vor mai trebui să suporte consecinţele separării. De aceea, avem datoria să scriem o istorie completă şi onestă despre Cortina de Fier şi crimele care au fost comise de către regimul comunist în Europa de Est şi în statele baltice.
În 1991, la prăbuşirea Uniunii Sovietice, statele din Europa de Est şi statele baltice au fost dezamăgite în mod amarnic când au înţeles că cerinţa lor de denunţare a comunismului şi realizare a unei justiţii istorice se lovea în Vest de lipsa voinţei politice, de dezinteresul mediului academic şi, în general, al cetăţenilor.
Explicaţia constă în faptul că cele două părţi ale Europei, care au fost separate, au o percepţie diferită a timpului istoric. Pentru societatea occidentală, cel de-al doilea război mondial şi consecinţele sale ţin de trecut - o perioadă ce a fost deja îndelung descrisă şi dezbătută. În Europa de Est şi în statele baltice, în schimb, acest proces este încă într-o fază incipientă. Perioada tăcerii s-a încheiat, iar victimele şi societatea, în general, pot discuta în sfârşit despre ceea ce s-a întâmplat. Eliberarea memoriei colective înseamnă că memoria vie se poate transforma treptat în trecut şi apoi în istorie.
Înaintea procesului de reunificare, europenii nu aveau niciun dubiu asupra istoriei postbelice a continentului în care trăiesc. Pe scurt, existau două mari naraţiuni: naraţiunea celui de-al doilea război mondial, în care câştigătorii erau personajele pozitive, iar învinşii erau personajele negative, şi marele proiect al reunificării franco-germane, ce poate fi descrisă drept construcţia unei case europene comune.
Adevărata poveste a Cortinei de Fier clatină, însă, adevărurile proclamate de aceste două naraţiuni. Pentru că anul 1945 nu a însemnat libertate pentru Europa de Est şi pentru statele baltice. Dimpotrivă. Acesta a marcat începutul unei noi perioade de captivitate, în care un regim totalitar, cel nazist, a fost înlocuit de altul, cel sovietic. Pentru majoritatea cetăţenilor din Europa de Est şi din statele baltice, războiul a continuat până la căderea Cortinei de Fier şi reunificarea Europei în 2004, când steagurile noilor state membre au fost ridicate în faţa instituţiilor europene.
Europa s-a construit fără noi, pentru că aliaţii victorioşi au sacrificat la sfârşitul celui de-al doilea război mondial libertatea Europei de Est şi a statelor baltice, cedate Uniunii Sovietice. Versiunea autorizată a istoriei europene postbelice nu conţine aproape nimic despre modul în care aceste decizii au afectat viaţa a milioane de oameni inocenţi, care au fost abandonaţi în spatele Cortinei de Fier. Statisticile arată că numărul prizonierilor din Gulag a atins apogeul în jurul anului 1950 şi că un număr semnificativ de persoane au fost deportate mai ales în perioada postbelică.
De la căderea Uniunii Sovietice, aceste fapte sunt cunoscute în mediul academic, însă nu au fost înrădăcinate în conştiinţa colectivă occidentală. Orice elev occidental ştie că nazismul este ceva negativ. Acest fapt se datorează eforturilor serioase dedicate procesului de denazificare în perioada postbelică. Un nou cadru politic, legal şi social a fost creat pentru a preveni emergenţa unor noi forme de ideologie totalitară în Europa. Este important ca europenii să ajungă la un nivel echivalent de înţelegere a crimelor săvârşite în timpul regimului comunist.
Problematica atitudinilor faţă de comunism a fost în mod special exacerbată în 2007, în timpul negocierilor asupra Deciziei cadru privind combaterea anumitor forme şi expresii ale rasismului şi xenofobiei. Polonia şi statele baltice au cerut includerea crimelor săvârşite de regimul stalinist în această decizie şi introducerea unei interdicţii paneuropene de a le scuza, nega sau trivializa. După dezbateri îndelungate, propunerea a fost respinsă. Totuşi, pentru a-i îmbuna pe cei care au fost nemulţumiţi de această decizie, Consiliul European a cerut Comisiei examinarea necesităţii adăugării unui instrument legal suplimentar Deciziei-cadru.
Pe 22 decembrie 2010 a fost publicat raportul Comisiei „Memoria crimelor comise de regimurile totalitare în Europa“. După un studiu aprofundat al chestiunii, Comisia Europeană a conchis că la momentul actual nu există baza legală necesară pentru definirea infracţiunilor şi sancţiunilor pentru crime comise împotriva unui grup de persoane definit prin statutul social sau convingerile politice. Comisia a precizat, însă, că acest subiect trebuie analizat în continuare.
Pentru realizarea unei reconcilieri veritabile, Europa trebuie să-şi (re)cunoască propria istorie şi să contribuie la o mai bună cunoaştere şi înţelegere a acesteia de către cetăţeni. De aceea, este necesară formularea unei abordări comune în ceea ce priveşte nazismul şi comunismul, o formulare clară a atitudinii faţă de comunism, precum şi o reevaluare completă a aspectelor politice, istorice şi legale ale crimelor comuniste, asigurarea unui cadru legal internaţional clar care să reglementeze accesul liber la arhivele care conţin informaţii despre crimele regimului totalitar (aparţinând serviciilor de securitate, poliţiei secrete sau agenţiilor de informaţii) şi, în fine, promovarea educaţiei, cercetării şi a cooperării paneuropene pe acest subiect.
Pentru a conchide, aş dori să evoc faimoasa carte a Hannei Arendt, Originile totalitarismului. Pentru Arendt, totalitarismul a fost o formă de guvernare care a eliminat posibilitatea însăşi a acţiunii politice, transformând fiinţele umane în categorii de oameni lichidaţi pentru simpla apartenenţă la un grup etnic sau social. Cartea lui Arendt este cel mai convingător argument împotriva tentaţiei de a repeta trecutul. Ea scrie: „Naziştii şi bolşevicii pot fi siguri că fabricile lor de anihilare, care sunt cea mai rapidă soluţie a problemei suprapopulării, sunt în aceeaşi măsură o atracţie şi un avertisment. Soluţiile totalitare pot foarte bine să supravieţuiască după căderea regimurilor totalitare, sub forma unor tentaţii puternice, ce vor răbufni de fiecare dată când uşurarea umană a mizeriei politice, sociale sau economice vă părea imposibilă”.
Europenii nu trebuie să devină niciodată atât de naivi încât să creadă că aceasta nu se va mai întâmpla niciodată. Trebuie să fim cu toţii conştienţi că, dacă aceste fapte s-au întâmplat o dată, ele se pot întâmpla din nou. Iată de ce cunoaşterea istoriei şi reconcilierea naraţiunilor bazate pe aceasta sunt atât de importante. Din acest motiv, am creat în Parlamentul European un grup informal de eurodeputaţi, reuniţi sub numele „Reconcilierea istoriei europene“. Acest grup îşi doreşte să contribuie la formarea unei abordări comune a crimelor regimurilor totalitare, să asigure continuitatea procesului de evaluare a acestor crime şi să impună principiul nondiscriminării victimelor regimurilor totalitare. Pentru a putea afla mai multe despre activităţile noastre puteţi vizita site-ul eureconciliation.wordpress.com. Deşi tratăm subiecte legate de trecut, munca noastră este esenţială pentru viitorul european.
Sandra Kalniete este membru PPE, fost ministru de Externe al Estoniei şi fost comisar european pentru Agricultură, Dezvoltare Rurală şi Pescuit. S-a născut în Gulag, unde fusese deportată familia sa şi a devenit activă în politică în 1988, când s-a implicat în mişcarea pentru independenţa Estoniei.
