Pe aceeași temă
În unele ţări, termenul de „lobbyist“ are o conotaţie negativă: un lobbyist este o persoană care pune presiune asupra deţinătorilor de funcţii oficiale pentru a câştiga avantaje personale. Din moment ce instituţiile publice şi mai ales cele parlamentare trebuie să urmărească binele obştesc, o asemenea presiune, care în cea mai mare parte este exercitată în secret şi uneori e însoţită de oferta directă sau indirectă a unei recompense, este privită într-o lumină negativă.
Pe de altă parte, în alte ţări, lobbyingul este considerat aproape o datorie semipublică, întrucât informează factorii de decizie cu privire la probleme de care altfel ar fi putut să nu afle. Nevoia de a cunoaşte foarte bine anumite aspecte este cu atât mai serioasă în cazul instituţiilor europene şi în special în cazul europarlamentarilor. Aspectele abordate sunt adesea tehnice şi complexe. Aproape întotdeauna este nevoie să se găsească un echilibru între chestiuni aflate în competiţie, precum şi între interesele unor state diferite. Trebuie, de asemenea, să se evalueze impactul diverselor reglementări sau standarde care trebuie să fie adoptate asupra diferitelor sisteme economice şi juridice.
Tratatul de la Lisabona a transformat Parlamentul European într-un corp legislativ cu drepturi depline: aspectele pe care trebuie să le abordeze sunt mult mai numeroase şi multe probleme, mai ales dacă sunt tehnice, sunt necunoscute multora dintre europarlamentari. Astfel, lobbyingul se dovedeşte foarte util.
Nu-i vom mai numi „lobbyişti“ pe cei care practică această activitate, ci „slujitori ai intereselor“. Desigur, interesele pot fi conflictuale şi aşa şi trebuie să fie. În organizaţiile juridice moderne, interogatoriul contradictoriu garantează că judecătorii depun maximum de efort pentru a ajunge la adevăr. De aceea, în îndeplinirea actului de justiţie este bine să se audieze toţi reprezentanţii diferitelor interese. Desigur, ca şi judecătorii, deputaţii trebuie să-şi păstreze independenţa şi să caute binele obştesc. De aceea, regulamentul Parlamentului interzice acceptarea oricăror daruri în schimbul muncii parlamentare, iar între Parlament, Comisie şi Consiliu a fost instituit de comun acord un registru de transparenţă. Oricine doreşte să reprezinte nişte interese va avea acces liber în clădirile respective, dar trebuie să-şi treacă datele într-un registru (din acest punct de vedere registrul este „obligatoriu“) în care vor fi consemnate toate elementele specifice ale structurii juridice şi financiare. Registrul este public. Există şi organizaţii care nu urmăresc interese egoiste, ci se străduiesc să colaboreze la politicile europene în numele valorilor generale. Asemenea organizaţii, de exemplu biserici, partide politice, administraţii regionale etc., nu sunt înscrise ca atare în registrul sus-menţionat, dar când departamente autonome constituie singurul punct de contact cu instituţiile europene, aceste departamente trebuie introduse în registru, însă într-un sistem juridic diferit, în funcţie de interesele pe care le servesc.
Acest nou registru, care implică şi o modificare a regulamentului parlamentar, constituie doar un prim pas către o transparenţă completă.
Unele idei sunt deja examinate de un grup de lucru constituit în acest scop. S-a propus, de exemplu, ca la sfârşitul fiecărei campanii de lobby să se publice numele oricăror slujitori ai intereselor care au contactat membri ai Parlamentului; la rândul lor, parlamentarii ar trebui să-i noteze pe toţi „lobyiştii“ pe care i-au întâlnit. Cu toate acestea, transparenţa afectează şi alte aspecte, mult mai delicate. Tentaţia de a nu fi onest există şi în afara birourilor instituţionale şi poate implica persoane sau organizaţii care să nu fie înscrise în registru. În asemenea cazuri extreme, se va face recurs la legea penală locală a statului respectiv.
Până atunci, indicarea puternică a datoriei referitoare la transparenţă serveşte deja ca ghid în activitate.
Carlo Casini face parte din Grupul Partidului Popular European. A fost deputat european între 1984-1999 şi din 2006 până în prezent. A urmat studii de drept şi a lucrat în magistratura italiană. Este actualul preşedinte al Comisiei pentru afaceri constituţionale a Parlamentului European.
