Pe aceeași temă
Spaţiul Schengen reprezintă unul dintre beneficiile cele mai tangibile aduse de Europa cetăţenilor săi - libertatea de mişcare. Aceia dintre noi care trăim în spaţiul Schengen considerăm libertatea de mişcare ca pe un dat, astfel încât nici nu ne mai putem imagina viaţa în absenţa ei. Existenţa zonei Schengen înseamnă că toţi cetăţenii UE se pot simţi acasă oriunde s-ar afla în interiorul ei. Căci ce fel de casă ar fi Europa, dacă cetăţenii nu s-ar putea muta dintr-o parte a ei în alta, fără niciun fel de obstacol?
Cu toate acestea, în ciuda beneficiilor evidente pe care le aduce, zona Schengen trece printr-o perioadă dificilă. Danemarca a reintrodus recent controalele la frontiere pentru cetăţenii celorlalte state membre. Un caz şi mai mediatizat a fost reintroducerea de către Franţa a controalelor de la graniţa cu Italia. Reintroducerea acestor controale de frontieră a reaprins spectrul unei Europe care, în loc să fie unită, se prăbuşeşte în faţa provocărilor globale.
Comisia Europeană a făcut tot posibilul pentru a găsi soluţiile necesare supravieţuirii zonei Schengen. În acelaşi timp, se pune şi problema aderării României şi Bulgariei la spaţiul Schengen. Lucrurile sunt complicate de faptul că, pentru unii membri Schengen, România şi Bulgaria trebuie să facă mai mult decât stricta îndeplinire a criteriilor formale. Există aşteptarea ca acestea să ofere garanţii în ceea ce priveşte corupţia şi crima organizată. Totuşi, acestea sunt condiţii care, deşi lăudabile în sine, nu sunt condiţiile pentru aderarea la zona Schengen.
Sunt un membru maltez al Parlamentului European şi, prin urmare, înţeleg destul de bine aceste provocări, deoarece, de-a lungul ultimului secol, Malta a reprezentat o scenă la scară redusă a dificultăţilor care sunt prezente acum pe scena europeană, mai ales în domeniul migraţiei.
Malta este o insulă mică din Mediterana, însă ea trebuie să supravegheze o zonă maritimă de mărimea Regatului Unit. Schengen a însemnat că, în ciuda izolării sale, ţara mea putea totuşi să facă parte din continent. Deşi barierele fizice şi geografice nu pot fi înlăturate prea uşor, zona Schengen a înlăturat barierele legale şi politice, apropiind Malta de Europa mai mult decât oricând în istoria ei.
Totuşi, pentru Malta asta a însemnat şi preluarea unei responsabilităţi considerabile, aceea de a deveni una dintre frontierele externe ale UE şi, deci, poarta către Europa a unei vecinătăţi mediteraneene nu lipsite de dificultăţi. Dificultatea majoră este constituită de imigraţia provenită din Africa sub-sahariană şi care traversează în drumul spre Europa state precum Tunisia şi Libia.
Este acum bine ştiut că Gaddafi utiliza migraţia pentru a şantaja Europa atât pe plan politic, cât şi financiar. De unde pretenţiile sale absurde ca Europa să îi plătească 5 miliarde de euro pentru a stăvili invazia „neagră“. Malta şi Italia au fost principalele victime ale acestui şantaj.
Având în vedere toate aceste fapte, consider că trebuie să ne concentrăm pe două puncte, şi anume: necesitatea de a întări frontierele externe şi necesitatea de a încuraja o veritabilă solidaritate între statele membre Schengen. Ambele puncte se bazează pe aceeaşi prezumţie: faptul că graniţele zonei Schengen au devenit un subiect de interes comun.
Presiunile exercitate asupra spaţiului Schengen de către Italia şi Franţa au arătat că libera mişcare internă este dependentă de graniţe externe puternice. Italia a reacţionat în faţa presiunilor cauzate de debarcarea masivă a imigranţilor pe insula Lampedusa, acordând permise temporare pentru aproximativ 25.000 de imigranţi tunisieni, care, în mod previzibil, au profitat de această regularizare pentru a se îndrepta spre nordul Franţei. La rândul ei, Franţa a reacţionat prin reintroducerea controlului la frontierele cu Italia.
Cine a avut dreptate? Poate că, din punct de vedere tehnic, ambele au avut dreptate. Dar, din punctul de vedere al interesului comun al zonei Schengen, ambele s-au înşelat. Într-adevăr, acest incident a ridicat întrebări fundamentale asupra zonei Schengen, deoarece fie beneficiem de libertatea de mişcare, fie nu beneficiem. Mai exact, acest incident a arătat că libera mişcare în interiorul zonei Schengen nu poate fi deconectată de nevoia de a întări graniţele externe, în acest caz graniţa externă fiind reprezentată de minuscula insulă italiană Lampedusa.
În mod clar, în timp ce permit accesul facil călătorilor bona fide şi a persoanelor care au nevoie de protecţie, graniţele externe trebuie să fie impermeabile pentru crima organizată şi alte elemente negative care încearcă să intre în Europa. Avem cu toţii interesul să ne asigurăm de acest fapt. Nu este vorba doar de o obligaţie legală, este vorba şi de o chestiune de încredere.
Însă aceasta nu înseamnă că Malta (sau oricare altă ţară membră) trebuie lăsată să se descurce de una singură cu această responsabilitate, deoarece graniţele externe ale Maltei sunt şi graniţele externe ale zonei Schengen şi presiunile asupra graniţelor noastre sunt, deci, o responsabilitate comună. Este vorba cu atât mai mult de o responsabilitate comună, cu cât această imigraţie nu vizează doar Malta, ci întreaga Europă continentală. Prin urmare, statele de la frontiera zonei Schengen nu trebuie să devină paznicii sau zona tampon pentru întreg acest spaţiu.
Acest fapt are o relevanţă specială pentru România şi Bulgaria, care doresc să adere la zona Schengen într-o perioadă în care toate aceste tensiuni sunt accentuate. Odată ce vor deveni membre ale zonei, presiunea asupra graniţelor externe are mari şanse de exacerbare şi, în acel moment, dacă se întâmplă aşa, nu va fi o problemă doar pentru ele, ci pentru întreaga zonă Schengen.
Aici intră în joc agenţia Frontex, mai ales prin anunţul instituirii unei Echipe europene de supraveghere a frontierelor, o noţiune pe care am introdus-o în noile reguli care guvernează această agenţie. Frontex trebuie să ne ajute să atingem o cooperare cu adevărat eficientă în domeniul administrării frontierelor externe. Iar acest efort comun trebuie să se concentreze în mod special asupra punctelor slabe de la graniţe, oriunde s-ar afla acestea. Dacă înlocuirea poliţiei de frontieră de către Frontex nu este necesară, trimiterea de misiuni comune la frontierele terestre sau maritime ale Uniunii, atunci când ele se află sub presiune, este în mod clar justificată. Aşa ceva trebuie să se întâmple sub numele „Echipă europeană de supraveghere a frontierelor“, pentru a arăta că această preocupare este una comună.
Dacă frontierele externe sunt o problemă de interes comun, înseamnă că împărţim cu toţii responsabilitatea siguranţei acestora. Iar împărţirea responsabilităţii înseamnă că statele membre care se află sub presiune trebuie ajutate. De aici, nevoia de solidaritate. Malta înţelege prea bine importanţa unei zone Schengen bazate pe solidaritate, deoarece ştie ce înseamnă să fii de unul singur în faţa unor presiuni importante.
Solidaritatea nu înseamnă deturnarea responsabilităţii, ci împărţirea ei. Deocamdată, responsabilitatea pentru frontierele externe nu este cu adevărat împărţită. Statele membre UE sunt adesea punctul de intrare al imigranţilor. Şi, în loc să le ajute, legislaţia europeană le împovărează uneori, impunându-le responsabilitatea unică de a trata cererile de azil. Un astfel de caz este reglementarea Dublin, care trebuie schimbată.
Ideea că Europa este întărită în urma diverselor crize a devenit deja un clişeu. Or, a venit momentul să depăşim clişeele şi să trecem de la vorbe la fapte. Altfel, va trebui să renunţăm la toate realizările aduse de către Europa cetăţenilor săi.
Simon Busuttil este deputat european ales în Malta şi coordonator al grupului PPE în Comisia parlamentară pentru libertăţi civile, justiţie şi afaceri interne.
