Pe aceeași temă
Ca în fiecare an, Fundaţia Academia Civică a organizat şi în 2011, la Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, Ziua Memoriei - Ziua Porţilor Deschise, o zi a celor ce au trecut prin închisorile şi deportările comuniste sau au luptat în rezistenţa împotriva comunismului. Această zi de reculegere s-a desfăşurat la 2 iunie, la Sărbătoarea Înălţării Domnului, odată cu Ziua Eroilor.
Au venit, ca în fiecare an, la aceste manifestări foşti deţinuţi politici, deportaţi, familiile şi prietenii lor, ca şi toţi cei ce n-au renunţat la amintirea suferinţei. Cei care au avut posibilitatea au adus un pumn de pământ din locurile unde s-a murit, pentru a fi depus în urnele din Cenotaful eroilor, aflat sub altarul din cimitir. Au participat peste 200 de foşti deţinuţi politici şi foşti deportaţi.
Tema principală a întâlnirii din acest an a fost deportarea din iunie 1951. Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei a dedicat anul 2011 comemorării celor 60 de ani de la deportarea într-o singură noapte, 18 iunie 1951, a 44.000 de persoane din Banat şi Mehedinţi în Bărăgan.
******************************************
SILVIU SARAFOLEAN
Deportarea în Bărăgan a lăsat urme adânci pentru foarte mulţi oameni. Unii s-au îmbolnăvit, boli care nu s-au mai putut vindeca niciodată. Au rămas cu o traumă care nu se poate descrie. Noi, Asociaţia Deportaţilor în Bărăgan, sigur că ne-am străduit, după anul 1989, să publicăm cărţi, să arătăm ceea ce s-a întâmplat în acea perioadă. Am reuşit, prin publicarea a 11 volume de carte, cu ajutorul scriitorilor Daniel Vighi, Viorel Marineasa, Valentin Sămânţă, Miodrag Milin, Stepanov Liubomir, Rafael Mirciov, să prezentăm deportarea românilor, a basarabenilor, a bucovinenilor, a sârbilor, a bulgarilor, a aromânilor şi a tuturor celor care au suferit în Câmpia Bărăganului. Sigur că din aceste cărţi unele au fost bilingve: sârbii şi-au făcut o carte scrisă de istoricul Miodrag Milin, de asemenea, bulgarii, prin profesorul Mirciov; oameni care au muncit şi pe care Asociaţia i-a sprijinit numai documentar: documente, fotografii, materiale puse la dispoziţia lor, unele recuperate din arhivele Securităţii. Toată stima şi recunoştinţa pentru cei care şi-au sacrificat ore în şir din timpul lor ca să arate, celor care n-au ştiut, ce s-a întâmplat în această perioadă. Multe dintre aceste cărţi au fost donate bibliotecilor judeţene, bibliotecilor universitare din Timişoara sau din străinătate. De asemenea, noi ne-am străduit să lăsăm urme prin scris, dar şi pe peliculă. Vă pot aminti serialul doamnei Hossu-Longin, episoadele 22 şi 23, Deportarea bănăţenilor, ca şi Siberia, filmul regretatului Ion Gostin de la Televiziunea naţională. Sau filmul Întoarcerea acasă, în regia regretatului scriitor Iosif Costinaş. Şi au fost foarte multe documentare care s-au realizat cu ajutorul Asociaţiei. Nu ne oprim aici. Atât timp cât această asociaţie va exista, vom continua să publicăm tot ceea ce putem în legătură cu acest moment, această istorie tristă a României.
RALUCA MOISE
Aş vrea să vă vorbesc din perspectiva unui copil de un an şi jumătate care a fost ridicat din Turnu Severin împreună cu părinţii, bunicii şi sora de trei ani şi lăsaţi în câmp, unde a apărut ulterior un sat numit Pelicanu sau Satul Nou. Din perspectiva unui copil, pot să vă spun că noi nu am avut copilărie. Nu am avut nici măcar o jucărie sau o carte. Nu ne-am dat seama de lucrul acesta pentru că nu aveam termen de comparaţie. Nu am ieşit din universul acelui sat decât târziu, când am împlinit vârsta şcolară. Între timp, bunicii mei au fost eliberaţi şi au revenit în Turnu Severin şi am mers acolo pentru clasele primare. Atunci am intrat în contact cu alţi copii, care au avut o copilărie normală. Aveam colegi fii de profesori, de medici, iar noi eram ca nişte sălbăticiuni, nu ridicam capul. Şi mi-aduc aminte că au trecut ani de zile până când am putut să fac lucrul acesta şi să privesc pe cineva direct în faţă. Nu trebuia să fim marginalizaţi, pentru că noi înşine ne retrăgeam şi ţineam ochii şi capul plecat. Traumele pe care le-am trăit au impietat mult asupra dezvoltării personalităţii noastre, asupra dezvoltării noastre fizice, dar mai ales psihice. (...) Am revenit în Turnu Severin abia după Revoluţie. Tot timpul m-a chinuit întrebarea: de ce, de ce noi? Mult timp am crezut ce ni se spunea la şcoală, că tata a fost rău şi a avut pământ mult şi a asuprit... Dar, după 18 ani, el a fost invitat de nişte fini la nunta băiatului lor. Tata a plecat cu aprobare de la Securitate, bineînţeles. A fost aşteptat şi primit mai bine decât Ceauşescu. Şi atunci m-am întrebat: de ce? Deci, nu a fost rău. Bătrânele plângeau la marginea satului şi îi pupau mâinile, fiindcă tata a fost foarte bun şi foarte generos. După ani de zile, fiind la Direcţia Agricolă Mehedinţi, am fost întrebată de ce a fost deportat şi am spus că nu ştiu. M-au întrebat dacă a făcut politică, dacă a fost într-un partid. Am spus că nu. Atunci înseamnă că a fost pârât de cineva. Deci, aceste deportări s-au făcut aleatoriu. Ani de zile nu am ştiut de ce, în ’55, au fost eliberaţi toţi, în afară de noi. Noi am stat până în ’60 acolo şi după aceea încă 3 ani cu domiciliu obligatoriu. Numai în urmă cu o lună am aflat de la domnul Romulus Rusan, din documentele Memorialului, că eram consideraţi neadaptabili, needucabili. Abia acum, vizitând Memorialul, mi-am dat seama că nu în Parlamentul României s-a condamnat comunismul, ci aici, prin realizarea acestor acţiuni care se organizează. Consider asta adevărata condamnare a comunismului.
CORNELIA FIAT
Nu ştiu cum se poate numi perioada petrecută din 18 iunie până la întoarcerea din Bărăgan şi după aceea. Sunt un fost copil, aveam 5 ani atunci, am 65 de ani acum. Şi vreau să vă spun că amintirile trăite atunci nu se vor şterge niciodată. Nu se pot şterge pentru că au fost amintiri urâte. Copiii sunt tentaţi ca amintirile frumoase, plăcute, să se estompeze, să dispară, dar amintirile apăsătoare, amintirile grele nu se pot şterge niciodată.
Cel mai tare mă apasă amintirea setei, a lipsei de apă. Şi vreau să vă spun că şi în ziua de astăzi, când nu am apă în casă, când se opreşte apa la chiuvetă, intru în panică. Şi este ceva ce a lăsat amprentă şi va lăsa amprentă câte zile voi mai avea. N-am să uit niciodată primele zile când, la 5 ani, am început să lucrez. Ce-am lucrat noi, copiii? Părinţii ne-au trimis să căutăm bălegar de vacă. Îmi cer scuze de ceea ce spun, dar este real. Şi să-l în¬toarcem de pe o parte pe alta, să-l uscăm la soare, ca să avem cu ce ne încălzi şi cu ce face focul. N-aveam pe ce găti şi atunci bălegarul de vacă uscat a fost primul nostru combustibil. Puţin mai târziu, părinţii au început să facă chirpici. Eram copii şi am frământat cu picioruţele lutul şi pământul pentru a face chirpici. Mai târziu, am mers cu mama şi cu bunicul meu la secerat de grâu. Nu se treiera. Cu coasa şi cu snopul, aşa au adunat grâul şi au câştigat pâinea, şi eu am fost şi le-am tăiat funiile. Şi seara, drept recompensă pentru că am stat toată ziua în soare, am primit un pumn de corcoduşe. În anul următor, am mers cu bunica mea la cules de prune. În casă aveam un frăţior mai mic şi m-am gândit că poate şi el ar vrea să mănânce prune. Şi atunci mi-am legat mânecile de la jerseu şi în mâneci mi-am băgat prune. Le-am furat, cu alte cuvinte. Eram un copil care a furat 10 prune, nu cred că mai mult. La ieşire am fost controlată şi acele 10 prune mi-au fost luate. Şi am venit 4 sau 5 kilometri de la fermă, din Mărculeşti, până în Viişoara, plângând, că eu nu mai am prune să le aduc fratelui meu. Am fost 10.000 de copii, atâţia am fost, 10.000 de copii...
Şi-mi pun întrebarea eu, şi vă las să răspundeţi dumneavoastră: a fost genocid sau n-a fost?
MARIA BĂLĂCEANU
Mulţumim celor care s-au gândit la astfel de evenimente. Mulţumim pentru că ne-au dat prilejul să fim împreună, să simţim forţa numărului şi a spiritului nostru. Le mulţumim pentru că s-au străduit, deşi o parte dintre ei sunt foarte tineri şi nu au suferit şi poate nici nu ştiu ce înseamnă pe viu suferinţa. O învaţă din ceea ce aud de la noi. O învaţă şi vor să o transmită mai departe. Este poate înălţarea gândurilor noastre şi a durerilor noastre ca acolo sus să se transforme în bine. S-o trimită pe pământ şi pământul să nu mai treacă prin astfel de momente. Să le mulţumim că fac expoziţii care rămân documente deosebite pentru cei care nu sunt astăzi născuţi, să aibă prilejul să audă prin vocea noastră, din sufletele noastre ce s-a întâmplat în România anilor ’50.
Eu îmi număr anii prin comemorările deportării în Bărăgan. Sunt dintre cei care m-am născut acolo, foarte repede după ce s-a ajuns în Bărăganul pustiu, la 3 luni. M-am născut în toamnă, când frunza galbenă se desprindea de ram şi unduia liberă în câmp. Eu nu eram liberă. Mă încarceraseră înainte de naştere, în noaptea de 18 spre 19 iunie, când fuseseră deportaţi părinţii şi bunicii mei. Mult timp după ’90, mi s-a spus: ai fost copil, nu ştii ce s-a întâmplat! Poate amintirile mele sunt puţine, rămân cele foarte importante pentru a se scrie istoria mare, dar sunt reale. Port în mine artrozele şi reumatismele pe care frigul îndurat le-a implantat în celula mea. Pentru că sunt dintre cei care, născându-se atunci, n-am avut parte de căldură până după Crăciun. Şi pentru baia zilnică, focul îl făceam în frig, încălzind afară apa. Cu puţin timp înainte de a muri, mama mi-a spus: e un miracol că trăieşti! Era un mod simplu de a spune drama pe care o trăise zilnic pentru copilul ei. Dumnezeu m-a protejat şi astăzi trăiesc. Altfel, numele meu ar fi fost pe panourile acelea negre pe care sunt consemnaţi copiii care au murit acolo.
Pot să vă spun ce a trăit familia mea. La aflarea veştii că vor fi deportaţi şi obligaţi să-şi lase toată averea acolo, tinereţea şi sufletul lor, bunica mea a avut un şoc şi a intrat în comă. Ştiinţa medicală spune că organismul uman, când are o durere peste limitele umane, din autoapărare, intră în comă. Aceasta era starea bunicii mele: îndura o durere ce nu putea fi îndurată. Era o situaţie deosebită: pentru că ni se rechiziţionase casa înainte şi erau încartiruiţi acolo nişte ofiţeri, unul dintre ei a avut iniţiativa de a spune să rămânem pe loc. A fost însă ameninţat de comunistul comunei cu apelativul: „pactizezi cu duşmanul de clasă?“, cu pistolul spre el. Şi aşa, în comă, un om aproape mort a fost urcat în car şi dus în convoi până la prima gară. Atât de crudă era atitudinea oamenilor aduşi să aplice decretul, încât au deportat şi morţii. Dacă o durere foarte mare a determinat-o pe bunica mea să intre în comă la aflarea veştii, o iubire foarte mare a
determinat-o să-şi revină în drum spre Bărăgan. În toată perioada detenţiei acolo, pentru că o numesc detenţie, şi pe tot parcursul vieţii ei, a fost omul care a dat forţă familiei să treacă peste necazuri.
Pentru mine, pentru familia mea şi cred că şi pentru dumneavoastră, deportarea în Bărăgan a fost o lecţie de viaţă. Permiteţi-mi doar să vă rezum ideile majore ale acestei lecţii. În primul rând, am înţeles că am fost aleasă dintre toţi, aleasă, pentru că părinţii mei nu erau linguşitori, cu coloana vertebrală încovoiată, ci erau foarte muncitori. Şi, după deportare, mereu am simţit că cei care făceau parte din sistemul comunist, într-adevăr, mă alegeau mereu deoparte, dar am rămas conştientă, aleasă mereu deoparte. Pentru că ei nici nu şi-au dat seama că, atunci, alegerea aceea ne demonstra că suntem deasupra unora. A doua idee majoră a lecţiei de viaţă care a însemnat deportarea este aceea că ura nu se naşte în sufletul bun, în sufletul iubitor. De aceea nu i-am urât nici pe cei care ne-au deportat, nici pe cei care m-au torturat în toată această perioadă şi până astăzi. Ura e mult prea grea pentru un suflet de om şi nu vreau să port ura pentru astfel de oameni. Şi a treia idee, după mine cea mai importantă, este aceea că deportarea ne-a înnobilat. Şi toată viaţa mea, probabil până voi muri, voi avea această grijă, să nu fac nimic ca să întinez această nobleţe. Este vorba de nobleţea spiritului şi de demnitatea umană.
Într-una din sălile Memorialului (una dintre cele mai deosebite întreprinderi de după ‘90), am citit jurământul celor care intrau în sistemul opresiv: „Jur să urăsc cu toată puterea fiinţei mele pe cei care sunt duşmanii patriei şi ai poporului muncitor!“. Permiteţi-mi să spun că, dacă ar fi trebuit să jur atunci, cu ani în urmă, să jur ceva, aş putea să jur doar iubirea: „Voi iubi cu toată fiinţa mea ceea ce este măreţ şi demn în poporul meu!“. Dumneavoastră, toţi cei de aici şi cei de acasă, pe care îi reprezentaţi, faceţi parte din iubirea mea.
IUVENALE HARABAGIU
Am fost ridicat în noaptea de 17 spre 18 iunie din comuna Beregsăul Mare, jud. Timiş şi ne-au dus în Bărăgan, în satul Giurgenii Noi-Răchitoasa. Sunt basarabean şi sunt şi preşedintele Aso¬ciaţiei „Pro-Basarabia şi Bucovina“, care s-a ocupat de deportaţii în Bărăgan, la Brăila. Cei care erau numiţi chiaburi erau 27,2 %, iar noi, basarabenii, eram 21% (adică basarabeni, bucovineni şi herţeni). Eram 21% din totalul deportaţilor în Bărăgan. De aceea m-am ocupat de problema deportărilor în Bărăgan. Am scris prima dată în 1990, în luna martie, despre deportările în Bărăgan.
Eram în anul III la Şcoala Medie Tehnică Financiară din Timişoara şi aveam 19 ani. Am fost deportat cu familia, cu mama, tata şi un frate, iar pe cel de-al doilea frate l-au adus, pentru că nu l-au găsit în noaptea aia, l-au adus din post în post, după o lună de zile. Fraţii erau mai mici, eu eram mai mare.
VALENTIN GANGAN
Am locuit în apropiere de Timişoara. Eram aproape de vârsta dumneavoastră când s-a întâmplat, 17/18 iunie 1951, în ziua de Rusalii. Ne-am trezit la 12 noaptea cu militari, înarmaţi cu armament de război. Ne-au ridicat, ne-au îmbarcat în bouvagon, ne-au dus în Bărăgan şi ne-au lăsat în plin câmp liber. Au venit cu nişte căruţe dintr-o localitate care era acolo. Ne-au dus pe câmp, ne-au aşezat, ne-au dat câte o parcelă, ne-au obligat să ne facem bordeie. Copiii, începând de la 3-4 ani până la 18-19 ani, munceau, bineînţeles, ăia mai mărişori munceau la bordeie. După aia ne-au obligat să ne facem case, ne-au obligat să ne ducem la gospodăriile de stat (cum se mai numeau, GAS-uri). Am fost cu toţii muncitori acolo, am trudit din greu ca să ne putem realiza hrana.
Aveam 14 ani când am ajuns acolo şi am plecat la 19 ani. Eram cu familia, cu părinţii, patru fraţi, ceilalţi mai mici decât mine. Cei care au fost elevi până la clasa a VII-a au terminat studiile în localitatea unde au fost deportaţi. Am clădit şcoli multe, primării, dispensare, miliţie, cum se numea atunci.
În ceea ce priveşte alimentaţia, la început ne-au asigurat câteva alimente, în special pâinea, care se aducea cu căruţele trase de cai sau de boi.
EFTIMIE MARIN
Am fost deportat la vârsta de 7 ani şi două luni. Eram orfan de război la vremea aceea şi, drept recompensă, statul român m-a dus în Bărăgan. Marele noroc a fost că eram cu bunicii mei, care erau destul de tineri, şi cu maică-mea. Tot timpul am fost împreună. Pe 18 iunie 1951, n-am să uit cât o să trăiesc, dimineaţa, în jur de orele trei, au venit, au bătut în geam şi până seara am fost urcaţi în mărfar. O săptămână de zile s-a mers pe traseul Jamu Mare-Timişoara-Caransebeş-Hunedoara-Simeria-Făgăraş-Braşov, am coborât apoi pe Valea Prahovei şi am fost duşi în satul Fundata, pe atunci se numea Perieţii Noi, şi depuşi acolo la gară. Ne-au aruncat într-un câmp parcelat, iar pe fiecare parcelă era un ţăruş pe care era inscripţionat numele fiecăruia. Ne-au aruncat sub cerul liber, într-un câmp plin de ciulini, cum e Bărăganul. Familia noastră a avut norocul că a nimerit într-o parcelă cu lucernă şi n-a nimerit în ciulini şi spini.
