Pe aceeași temă
Atunci când am cartografiat aria tematică a cercetării pe care doream să o construim în cadrul proiectului Academiei Române, am avut în minte două lentile, corespunzând la două seturi foarte diferite de probleme care privesc studiile literare româneşti actuale. Pe de o parte, voiam ca echipa de cercetători constituită cu suportul acestui proiect (pe care, între timp, după ani de pregătire a „lansării“ lui, urmate de luni de „pas în doi“ cu birocraţia administrativă a derulării sale propriu-zise, am ajuns să îl numim, tandru şi simplu, „61104“, deşi îi imaginasem cu totul alte nume, mai spectaculoase şi mai... literare) să propună peisajului filologic local un alt mod de a concepe istoria ideilor literare: mai puţin deschis către nespecialişti, poate, dar mai uşor accesibil specialiştilor străini ai domeniului – mai deschis, aşadar, unui dialog european de înaltă ţinută academică.
Cultura noastră, când este vorba despre „a studia literatura“, se vădeşte însă mai mereu excepţională, dintotdeauna artistă şi nevindecată de ideile care i-au făurit juneţea primei modernităţi: elogiul cantităţii („scrieţi, băieţi...“), narcisismul artist (dacă e ştiinţă, apoi trebuie neapărat să fie „inefabilă“, iar sinteza ei – „epică“), lamento-ul unui autotelism în fond liniştitor (... scriem într-o limbă necunoscută Occidentului, care nu ne ştie, nu ne vrea şi nu ne înţelege) şi alte atitudini din aceeaşi colecţie seculară. Simptomatologia ei va trebui cândva discutată. Dar noi voiam, deocamdată, să facem studii literare altfel: să părăsim această paradigmă „în grup“, cu un mic zvâcnet demonstrativ al gestului comun. Să vedem dacă se poate şi altfel – deocamdată, la jumătatea parcursului (secvenţa de studii literare a intrat cel mai târziu în derularea lui 61104), semnele sunt bune: scriem şi vorbim aceeaşi limbă cu institute academice europene de profil, deşi ne ocupăm de obiecte regionale sau (foarte) locale ale istoriei ideologiilor literare – din echipa de cercetători fac parte specialişti în românistică, dar şi în hungarologie.
Pe de altă parte, voiam să integrăm câmpului de cercetare al studiilor literare (în sensul lui cel mai larg) câteva obiecte de o singularitate aparte: reuşita fiecărui proiect individual în parte şi a echipei în general ar însemna atât spargerea cercului de oţel al autotelismului plângăcios de care vorbeam înainte, cât şi poziţionarea unei noi generaţii de istorici şi filologi pe harta unor dezbateri europene prestigioase: voiam să transformăm constrângerile tematice ale lui 61104 – conceput de istorici într-un prim timp şi abia apoi adresat şi literaţilor – într-o pârghie de putere pentru a afirma un mod de a scrie istoria literară, azi şi mâine, după sfârşitul Istoriei, poate – dar în egală măsură la reîntemeierea ei. Experienţa regională (unde arealul literar românesc, în genere, şi cel transilvănean, în special, sunt teritorii privilegiate prin bogăţia istoriilor pe care le depozitează) nu e uşor de aşezat în context european, dacă vrei, în mod programatic, să o faci fără poncifele „româneşti“ de rigoare. Dar studierea ei astfel ar fi, cred, un semn de normalitate. Şi de maturizare, îndrăznesc să adaug, o maturizare a domeniului, convergentă aceleia a unei generaţii de cercetători (în limba cu parfum lemnos a proiectelor europene – pregătim „resursa umană locală“ pentru o existenţă adultă în Uniunea ce finanţează asemenea „axe prioritare“).
Proiectelor selectate li s-a cerut să se configureze, astfel, în jurul unui set de puncte nodale ale cercetării literare. Acestea pleacă de la constatarea că ideile literare româneşti s-au format, au fost sistematizate şi validate într-un orizont de experienţe istorice şi culturale necunoscute Europei Occidentale, care, deşi au asigurat reperele unei reprezentări specifice a literaturii, au constituit şi o condiţie de închidere, îngustând unghiul de dialog al reflecţiei teoretice şi limitându-i posibilităţile de „export“. Pentru că, dacă literatura română a fost asimilată patrimoniului occidental, ea a fost recunoscută prin producţiile ei, nu prin ideile pe care formele ei le-au mobilizat. La capătul unei tradiţii de un secol şi jumătate, istoria ideilor literare româneşti, cu totul absentă din inventarele transnaţionale, şi-a consolidat o reputaţie a incomunicabilităţii: realitatea cu care se confruntă orice cercetare a literaturii emanată de şcoala românească e aceea a unui orizont de referinţe netransmisibil. Un prim zid de spart, aşadar: în contextul integrării reflecţiei literare româneşti într-un proiect cu deschidere europeană, istoria ideilor literare continuă să persiste ca un fond obscur, în egală măsură masiv şi indistinct, parte a unei moşteniri marcate încă de intenţiile şi justificările unui program naţionalist. Bursierii proiectului caută să propună soluţii concrete şi să ridice dezbaterea la o modificare de paradigmă.
Desigur, anvergura locală a ideilor literare româneşti a fost determinată atât de existenţa unor contexte evenimenţiale specifice (reinvenţia bruscă a spaţiului politic la mijlocul secolului al XIX-lea prin abandonul unui model medieval, emergenţa a două dictaturi de dreapta la mijlocul secolului al XX-lea, instaurarea pe durata a două generaţii a unui regim totalitar şi a unui complex mecanism de cenzură, evoluţia dictaturii comuniste de la un model cultural de inspiraţie sovietică la un proiect naţionalist etc.), cât şi de un orizont de reprezentări culturale, înscrise adesea într-un discurs identitar (statutul periferic al literaturii române, caracterul ei minor, percepţia unui idiom fără circulaţie şi conştiinţa unei limbi inventate în secolul al XIX-lea, pe care literaţii o descoperă şi o înţeleg odată cu producţia unei literaturi naţionale etc.). Toate aceste experienţe au justificat evoluţia reflecţiei literare într-un context naţional strict, inspirând – fie prin influenţă, fie prin angajare directă, fie prin analogie – elaborarea conceptuală, receptivitatea faţă de ideile literare, circulaţia şi înţelegerea lor specifică, dar şi delimitarea poziţiilor teoretice, polarizarea lor şi dispunerea în câmpul literaturii.
Pe de altă parte, provocarea noastră se adresează şi modelelor tutelare ale istoriei literare româneşti. Pentru că istoriografia românească a avut, majoritar, tendinţa de a întări caracterul local condiţionat de aceste experienţe culturale şi istorice. Patrimoniul ideilor literare româneşti, aşa cum îl cunoaştem astăzi, fără echivalent în reflecţia occidentală, este rezultatul unei practici vechi de închidere printr-o modalitate specifistă de selecţie, interpretare şi canonizare a ideilor literare. „Povestea“ pe care istoriografia a regăsit-o în dinamica ideilor literare şi pe care a impus-o ca unic mod de lectură autorizat a fost aceea a descoperirii fiinţei naţionale (raportul dintre „formă“ şi „fond“, evoluţia „spiritului critic“, conceptualizarea „diferenţierii“ estetice în relaţie cu un reflex mimetic etc.): prin ea a ordonat logica dezbaterilor ideologice şi a ritmat etapele unei deveniri care, în acelaşi timp, cufunda literatura într-o serie culturală şi genera, sistematic, soluţii neconvertibile. Dar există, oare, şi soluţii convertibile? Putem vorbi despre noi celorlalţi?
Putem deschide dialogul pe arii largi (istoria ideilor, literaturi comparate, studii europene, noua istorie literară etc.), dincolo de succese punctuale, rămase, cuminţi, în nişa universitară a „românisticii“ sau a „hungarologiei“? În condiţiile în care, în contextul european al dezbaterii de idei, înţelegerea reflecţiei literare se dispersează într-o dinamică care acceptă serii paralele, accidente, conceptualizări cu perspective multiple şi cu evoluţii divergente, istoria ideilor literare româneşti rămâne probabil unul dintre ultimele domenii ale ştiinţelor umanului în care stăruie o naraţiune integratoare. Îmi place să privesc proiectul acesta – o reuniune deloc facilă de proiecte individuale ale unor personalităţi tinere, dar cu acreditări impresionante în aria de competenţă a fiecăruia –, îmi place, spun, să îl privesc cum îşi joacă echilibrul riscat dintre tentativa programatică de a regândi împreună un obiect şi un domeniu şi, respectiv, dezideratul de a desface într-o pluralitate în veci ireductibilă ceea ce este o naraţiune integratoare majoră a studiilor literare româneşti din ultimul secol şi ceva.
Proiectele individuale sunt 7 la număr (joace-se oricine cu ezoterismul implicat!). În spiritul celor enunţate aici, fiecare dintre ele îşi propune să izoleze, în vreun chip anume şi urmând unui decupaj semiotic relevant, condiţionările specifice în care s-a alcătuit un patrimoniu incomunicabil de idei literare, să demonteze strategiile lui de închidere, redând reflecţia literară românească unui spaţiu european de dezbatere, proiectând ideile literare locale şi regionale într-un context totodată inteligibil şi lizibil. Demersul de înţelegere şi deconstrucţie a acestui fond complex al gândirii literare este orientat de trei imperative: contextualizant, comparatist, antropologic.
Decupării înguste a unor câmpuri de aplicaţie, i-am preferat determinarea mai multor „noduri“, care să permită, în sens larg, o intersecţie de perspective şi de abordări tematice, garantând, în acelaşi timp, libertatea de a reevalua orice moment din evoluţia reflecţiei noastre literare. Experienţe politice, naraţiuni identitare, reprezentări ale literaturii, reprezentări ale limbii, experienţe de lectură – tiparele conceptuale ale traseelor paralele de evoluţie a unui proiect intelectual, conceput în marginea literaturii şi la întâlnirea cu formele ei concrete – reprezintă „limba ştiinţifică“ în care încercăm să traducem singularităţile istoriei literare româneşti şi maghiare. Mai mult decât un exerciţiu de cercetare individuală pe suportul unor structuri europene, îmi place să cred că e semnul – substanţial, căci de aici se nasc cărţi, reviste, conferinţe, publicaţii ştiinţifice – unei translaţii radicale în domeniul în care eu însămi lucrez, de aproape trei decenii, fericită de ceea ce pot face, speriată mereu de câte mai sunt de făcut...
*Universitatea „Babeş-Bolyai“, Cluj-Napoca
