Pe aceeași temă
Una dintre evoluţiile istorice cele mai spectaculoase de la sfârşitul secolului XX a fost, fără îndoială, emergenţa Chinei ca mare putere mondială. Nu e prima dată când China e actor mondial: într-adevăr, în 1830, producţia ei echivala cu aproximativ o treime din producţia la scară globală. Pe de altă parte, în 1980, economia Chinei nu mai reprezenta decât 2-3% din economia mondială.
Astăzi, China este într-o poziţie de forţă: ea poate utiliza importantele sale rezerve de capital pentru a ajuta statele europene ameninţate de intrarea în sistarea plăţilor şi, implicit, pentru a sprijini supravieţuirea monedei euro. Iată o lovitură de teatru perfectă, bazată pe o inversare totală a rolurilor. China îi priveşte cu condescendenţă pe europenii care, până mai ieri, o apostrofau şi îi dictau condiţii în relaţiile bilaterale. De data aceasta, China este cea care pune condiţiile.
Cu toate acestea, alarmiştii sinofobi se înşală: China nu este încă pregătită să înlocuiască Statele Unite ale Americii şi să devină principala putere mondială. Printre altele, din două motive: faptul că nu este încă o economie de piaţă funcţională şi faptul că modelul economic chinez este dezechilibrat, creând imense excedente de capital.
Liderii chinezi ne cer astăzi, în schimbul ajutorului economic pentru salvarea Greciei, să susţinem obţinerea de către Beijing a statutului de economie de piaţă şi intrarea Chinei în Organizaţia Mondială a Comerţului. Republica Populară nu are însă o economie de piaţă. Putem vorbi despre o economie liberalizată, în care actorii beneficiază de o oarecare autonomie - însă controlul exercitat de liderii comunişti este mult prea strict pentru a vorbi despre o veritabilă independenţă a actorilor economici şi despre un mecanism clar de stabilire a preţului în funcţie de echilibrul între cerere şi ofertă.
De altfel, spectaculoasa creştere economică a Chinei din ultimele două decenii are limitele ei. Pe de o parte, ea s-a bazat până acum pe o copiere a inovaţiilor din ţările occidentale. Or, inovaţia este mult mai încurajată într-o societate liberă, în care poţi pune sub semnul întrebării dogmele în general acceptate. Pe de altă parte, dezechilibrul de care suferă economiile europene intrate azi în criză este reflectat ca într-o oglindă de către economia chineză: dacă noi avem nevoie de capital, chinezii au un excedent de capital, pe care nu au unde să îl plaseze.
Iată de ce nu e nicio îndreptăţire pentru a proclama că modelul economic chinez e superior celui european. Eşecul nostru nu înseamnă automat succesul lor. Deoarece, în toată această poveste, riscul cel mai mare este acela de a ne abandona propriile valori. În Parlamentul European ne-am obişnuit să condamnăm cu fermitate numeroasele şi repetatele încălcări ale drepturilor omului care au loc în China.
În 2010, am acordat Premiul Saharov pentru libertatea de gândire disidentului chinez Liu Xiaobo. Deşi momentele de criză sunt adesea momente de autochestionare, nu trebuie să abandonăm încrederea în democraţie drept cel mai bun model politic existent şi, mai presus de toate, trebuie să apărăm societatea liberă peste tot în lume.
