Pe aceeași temă
Pe 1 ianuarie 2002, populaţia europeană a aplaudat cu entuziasm punerea în circulaţie a monedei europene. Mulţi cetăţeni au traversat la miezul nopţii frontiera cu statele vecine pentru a putea folosi monedele euro într-un alt stat membru decât cel de provenienţă. N-au trecut nici zece ani şi economişti, oameni politici, ca şi o bună parte a populaţiei pun sub semnul întrebării şansele de supravieţuire a acestei monede.
Mai mult decât atât, situaţia euro a produs în ultima vreme nenumărate întâlniri ale şefilor de stat şi de guvern din statele membre UE, dublate de reuniuni ale liderilor din zona euro, dar şi plecarea precipitată de la guvern a prim-miniştrilor grec şi italian, înlocuiţi de tehnocraţi preferaţi la Bruxelles. Cum şi de ce s-a ajuns aici?
Sub presiunea crizei bancare, toată lumea recunoaşte astăzi că Uniunea Economică şi Monetară a fost de la bun început diformă, partea monetară fiind mult mai dezvoltată decât cea economică. Rezultatul este că zona euro pare să se detaşeze din ce în ce mai mult ca miezul dur al Uniunii - zona privilegiată în interiorul căreia se va desăvârşi integrarea economică. Cele zece state UE care nu fac parte din această zonă, printre care Romania, riscă, prin urmare, să fie marginalizate.
Aducându-ne aminte de reacţia lui Chirac din timpul intervenţiei în Irak, Sarkozy a afirmat deja că David Cameron ar fi trebuit să tacă în ceea ce priveşte deciziile asupra zonei euro. Acelaşi lider francez a afirmat de curând că nu ne putem imagina un federalism veritabil care să includă 34 de state (după aderarea statelor din fosta Iugoslavie). Vom asista deci, oare, pe viitor la două tipuri de summit-uri: cele între liderii zonei euro, care vor lua deciziile importante, şi, pe lângă, reuniuni decorative cu ceilalţi şefi de stat şi de guvern din UE? Dificil de prezis.
Aceste evoluţii accentuează însă necesitatea de a intra în zona euro, dacă dorim să jucăm cu adevărat un rol la masa europeană de discuţii şi să nu permanentizăm un statut de stat membru de mâna a doua.
Pe de altă parte, nu trebuie să ne iluzionăm. Tratatele pot prevedea o egalitate de voturi în cazul unanimităţii, atunci când se votează în Consiliul European. Cu toate acestea, ştim cu toţii că unele state membre au un cuvânt mai greu decât altele. Astfel, cuplul franco-german a avut de la bun început o influenţă determinantă în conturarea deciziilor la nivel european - atât din motive istorice, reconcilierea franco-germană fiind însăşi baza unificării europene, cât şi din motive de Realpolitik - aceste două state fiind cele mai mari din Europa.
Adevărata întrebare este dacă putem vorbi în continuare despre un cuplu franco-german? Întâlnirile dintre Merkel şi Sarkozy nu au păcălit pe nimeni: este clar că deciziile au fost luate la Berlin, francezii concentrându-se în principal pe impunerea unor măsuri de austeritate care să le asigure locul fragil pe care îl ocupă în tabăra „virtuoşilor“, într-o perioadă în care mulţi se întreabă dacă e justificată nota AAA acordată datoriei ei suverane. Altfel spus, toată lumea a aşteptat cu sufletul la gură decizia Angelei Merkel şi a Bundestagului pentru a afla dacă Grecia va fi salvată (pentru moment).
O nouă ratificare a Tratatului, aşa cum îşi doreşte Germania, poate dura mult şi poate redeschide procesul anevoios al referendumurilor populare. Pe de altă parte, dacă ne dorim să construim Europa ca un spaţiu bazat pe valorile democratice, trebuie să acceptăm că evoluţia ei nu e liniară şi trebuie să treacă inevitabil prin proba procesului de legitimare electorală. Un articol dintr-o gazetă din Spania îl parafraza zilele trecute pe Eugen Ionescu, afirmând că „suntem un grup de state părăsite în această lume, în această imensă casă care se dărâmă. Ne jucăm, lângă abisuri, cu păpuşile“.
O viziune mai optimistă susţine că, de fapt, criza euro a readus Europa în atenţia populară. Modul în care reacţionează elitele politice europene va determina direcţia în care se îndreaptă Europa. Vor mai exista cetăţeni bucuroşi să intre în zona euro?
