Pe aceeași temă
Una dintre glumele care circulă în Washington şi pe care eu am citit-o într-o gazetă spune că pe o autostradă tocmai s-a aflat că membrii Senatului au fost răpiţi de către terorişti, care cer 1 milion de euro pentru a nu le da foc tuturor. Printre maşinile blocate, mai multe echipe fac chetă. Cineva întreabă cât s-a strâns. Răspunsul vine prompt: 50 de litri de benzină...
La câţiva ani de la debutul crizei economice şi financiare, putem spune că gluma s-ar putea aplica foarte uşor marii majorităţi a statelor democratice din ceea ce suntem (încă) obişnuiţi să numim Occident. Asistăm, de fapt, azi în Europa la dezvoltarea a două tendinţe complementare: pe de o parte, diminuarea încrederii populaţiei în guverne şi în general în politicieni; pe de alta, ascensiunea partidelor antisistem (de la Partidul Piraţilor în Germania la Best Party în Islanda).
Criza a intervenit într-un moment în care partidele de centru-dreapta dominau scena politică în cvasiunanimitatea ţărilor membre ale Uniunii Europene. Puteam, deci, să ne aşteptăm în mod rezonabil la erodarea popularităţii partidelor de dreapta în favoarea stângii. Faptul că partidele de stânga nu au prezentat însă soluţii convingătoare pentru ieşirea din criză a făcut ca de erodarea popularităţii dreptei să profite mai ales partidele de extrema dreaptă şi partidele antisistem, care au adoptat varianta facilă a unui discurs radical şi a exacerbării unei identităţi naţionale exclusiviste, bazate pe binomul noi contra „ceilalţi“.
Singura opţiune viabilă pentru partidele nonextremiste este evitarea discursului populist şi prezentarea unui plan pe termen lung de ieşire din criză şi de creştere economică. Acest plan trebuie încadrat într-o viziune largă asupra modului de funcţionare a societăţilor europene în secolul XXI. Este clar că, din cauza creşterii demografice negative cu care ne confruntăm, va fi nevoie nu doar să acceptăm, ci şi să atragem imigranţi din alte părţi ale lumii. Este, de asemenea, evident că unele state europene au dezvoltat sisteme de asistenţă socială mult prea costisitoare, care trebuie reformate. Pe de altă parte, planurile de austeritate trebuie însoţite de investiţii care să creeze un potenţial de creştere economică pentru relansarea consumului.
Până acum, politicienii europeni au cârpit soluţii, pentru a evita dezastrul economic. Dacă nu vrem să lăsăm moştenire generaţiilor următoare o datorie cu care vor trebui să se confrunte pe parcursul întregii lor vieţi, este momentul să dezvoltăm un plan credibil, care să răspundă nu doar provocărilor de azi, ci şi celor care ne bat la uşă. Privită din acest punct de vedere, criza este o oportunitate pentru reformarea clasei politice şi recâştigarea încrederii alegătorilor.
