Pe aceeași temă
Dezbaterea din care prezentăm câteva fragmente în cele ce urmează a avut loc în data de 18 noiembrie, cu câteva zile înainte de votul decisiv din Camera Deputaţilor. La ea au participat reprezentanţi ai mediului politic, academic, ONG-istic. Perspectivele invocate în cadrul acestei dezbateri au fost diverse, pe măsura diversităţii specializării celor care au intervenit în discuţie.
SULFINA BARBU
(ministrul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale):
Cred că este important să privim şi spre viitor, să nu privim doar la ce se întâmplă astăzi. Cred că responsabilitatea pentru viitor este a noastră, a tuturor. În ce mă priveşte, fac parte din categoria politicienilor care înţeleg importanţa colaborării dintre mediul decizional, indiferent că vorbim despre politicieni care iau decizii în parlament şi politicieni care fac parte din Executiv, şi societatea civilă, mediul academic. Cred că este important ca această colaborare să ducă la decizii corecte, la decizii care să poată fi explicate public, în mod unitar.
Aş dori să fac o serie de aprecieri de ordin politic în legătură cu proiectul de Lege a asistenţei sociale. Această reformă este una de dreapta, extrem de importantă pentru noi. Consider că este la fel de importantă ca reforma în domeniul Codului Muncii, un act de reformă care îşi arată deja primele rezultate pozitive. Stânga a ţinut în viaţa politică, dar şi în viaţa publică de la noi un sistem care a încurajat, să nu ne ferim să spunem lucrurilor pe nume, risipa şi nemunca. Dovadă stau multitudinea de acte normative care au fost date în acest domeniu. Cred că acest sistem a dus şi la o anumită mentalitate care ţine oamenii captivi. Vedem astăzi că oameni apţi de muncă, oameni care ar putea să meargă pe piaţa muncii preferă să stea pe un ajutor pe care îl primesc de la stat – sigur, dar fără ca acesta să fie într-un cuantum foarte mare.
Fiecare discuţie pe care am avut-o pe legea-cadru a început cu întrebarea „bine, bine, dar ce aduce nou acest sistem şi de ce este necesară reforma în domeniul asistenţei sociale?“. E simplu: este necesar să punem ordine în sistem, este necesar să creăm instrumente prin care să urmărim cu atenţie ceea ce se dă din bugetul de stat. Asistenţa socială este o parte a protecţiei sociale. Să nu facem confuzie între cele două. În domeniul asistenţei sociale avem sistemul asigurator în care sunt plătite asigurările, dar avem acel sistem al asistenţei sociale care nu este contributiv. Nimeni nu contribuie într-un cont special, pentru asistenţă socială, niciunul dintre noi – ci, din ceea ce se adună de la noi toţi pe principiul solidarităţii, acceptăm ca, din banii tuturor, o parte din aceştia să meargă către cei care sunt în grupuri vulnerabile, către cei care sunt cu adevărat aflaţi în dificultate. Ce constatăm astăzi însă e că banii nu merg cu adevărat către cei care au cu adevărat nevoie de ei, ci merg la mult mai mulţi! Este datoria statului să îşi creeze instrumente pentru a verifica unde merg aceşti bani – în fond, să nu uităm că vorbim de bani publici!
Vreau să insist asupra principiilor reformei asistenţei sociale. Întâi, cum am mai spus, legea-cadru îşi propune să pună ordine într-un sistem care a fost creat în 20 de ani, pe bucăţi, fără ca aceste bucăţi să aibă legătură între ele. În al doilea rând, cred că e foarte important să limităm dependenţa oamenilor faţă de ajutorul de stat şi să îi încurajăm să fie activi în societate. Avem în vedere, cu această lege, în egală măsură, simplificarea birocraţiei. Astăzi, pentru fiecare tip de prestaţie socială, există o cerere, există un dosar – care diferă de la tip de prestaţie la tip de prestaţiei - care se depune şi la autoritatea locală şi la serviciile deconcentrate – e, cu alte cuvinte, un hăţiş. Trebuie să simplificăm acest sistem, fiindcă, atunci când există un sistem complicat, există şi foarte multe posibilităţi de a frauda sistemul.
Aş vrea să amintesc că, în domeniul serviciilor – aceasta fiind o componentă importantă a asistenţei sociale –, am asigurat un cadru foarte bun, cu o clasificare a serviciilor sociale ce se vor regăsi detaliat în Legea serviciilor sociale şi contractarea serviciilor sociale. Trebuie să încurajăm această componentă – or, astăzi, dacă ne uităm la mediul rural, constatăm că acolo nu există servicii sociale. Fără instrumente prin care să încurajăm dezvoltarea serviciilor sociale în mediul rural, vom rămâne cu situaţia pe care o avem astăzi. Cred că, în această privinţă, parteneriatul public-privat este o noutate pe care legea-cadru a asistenţei sociale o aduce. Aceste servicii sociale trebuie, pe principiul transparenţei, pe principiul competiţiei, să fie externalizate şi către organizaţii neguvernamentale şi, în general, către mediul privat.
Pentru a putea focaliza mai bine nevoile cetăţenilor, pentru a distribui corect şi eficient banii, prin această lege, asistenţa socială se împarte în 4 mari categorii: măsuri pentru prevenirea sărăciei şi riscului de excluziune socială, asistenţa socială a familiei şi a copilului, asistenţa socială a persoanelor cu nevoi speciale şi, a patra categorie, „alte tipuri de ajutoare şi facilităţi“. Cele patru tipuri de beneficii sociale cuprind, la rândul lor, nouă tipuri de alocaţii, indemnizaţii şi facilităţi.
Iată-le: venitul minim de inserţie din care se instituie unificarea actualului venit minim garantat, a alocaţiei pentru susţinerea familiei şi a ajutorului pentru încălzirea locuinţei; alocaţia de plasament; indemnizaţii şi stimulente plasament pentru creşterea copilului; indemnizaţii persoane cu nevoi speciale; indemnizaţie lunară de hrană HIV-SIDA; ajutor pentru persoanele refugiate; ajutor de urgenţă; facilităţi. Urmărim un sistem care va duce la judicioasa cheltuire a banului public, în primul rând, şi, în al doilea rând, la direcţionarea banilor către persoanele care au cu adevărat nevoie de ei. Şi, totodată, eliminarea celor care, astăzi, fraudează sistemul – unul care are ochiuri foarte mari, care nu este coerent.
Dacă discutăm despre efecte, suntem încrezători că această reformă va da rezultate. Avem deja câteva rezultate concrete în domeniul asistenţei sociale – vorbesc aici de venitul minim garantat. Fără a modifica niciun fel de criterii, dar prin plata făcută de către agenţia de prestaţii sociale de la Ministerul Muncii, cu agenţiile din judeţe, printr-o verificare judicioasă, s-au redus, practic, sumele la jumătate. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu alocaţiile sociale per familie. La rectificarea bugetară de acum a rezultat o economie de 536 de milioane de lei. E bine să subliniem că, în câteva domenii, un control mai riguros a adus deja rezultate.
RADU CARP
(profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti):
Doresc să subliniez câteva aspecte de ordin ideologic, cu privire la această lege. În primul rând, de ce cred eu că trebuie salutată această lege? Pentru că avem de-a face cu un cadru unitar în problema serviciilor sociale şi a asistenţei sociale. Dacă ne uităm pe dispoziţiile normative care urmează a fi abrogate, vom vedea că ele sunt adoptate pe o perioadă de timp foarte îndelungat (1998-2005), foarte multe fiind plasate în perioada 2000-2004. Vom vedea, de asemenea, că foarte multe reglementări au fost rezultatul unor presiuni din partea unor grupări sociale din România, nu au venit spontan; pur şi simplu, la un moment dat, s-a simţit această necesitate. Or, tocmai acest cadru neunitar genera disfuncţionalităţi în interpretarea şi punerea în aplicare a acestor legi.
În al doilea rând, de ce a fost criticată această lege şi de ce a fost amânată dezbaterea? Am încercat să analizez punctele de vedere critice care au fost exprimate şi, personal, nu am găsit nicio altă logică – anume, că statul nu mai intervine. Cum ar veni, există o mare neîncredere în capacitatea comunităţilor locale de a gestiona diferite paragrafe din această lege. De unde provine această neîncredere? Cred că aceia care critică asta ar trebui să îşi asume şi să spună că nu au încredere în comunităţile locale. Fiindcă, de fapt, acesta este punctul principal al criticii. De ce e criticată legea? Fiindcă atunci când enunţi acest principiu al subsidiarităţii, spui că statul intervine doar complementar. Aici e punctul maxim de divergenţă – restul sunt detalii!
Legea încearcă să pună în aplicare câteva principii de dreapta şi încearcă să le şi enunţe – solidaritate, subsidiaritate, demnitate, parteneriat.
Dacă ar fi să fac şi altă serie de observaţii punctuale pe marginea acestei legi, cred că ar fi trebuit să fie mai pronunţat un principiu care spune că orice formă de asistenţă socială este limitată în timp. Poate că în legislaţia subsecventă acestei legi, acest principiu va căpăta un contur mai ferm. Tragedia sistemului de asistenţă socială din România a fost şi aceea că mulţi oameni au beneficiat de asistenţă socială pe durată nedeterminată.
Tot la nivel de principiu, discuţia doctrinară începe din momentul în care vorbim despre concurenţă pe piaţa serviciilor sociale. Personal, cred că nu avem de-a face cu o piaţă perfectă, cu o piaţă pe care o putem privi ca pe o piaţă liberă. Cred că există mari diferenţieri între furnizorii de servicii sociale, cred că acest lucru ar trebui să fie avut în vedere în legislaţia subsecventă, à propos de acreditarea furnizorilor de servicii subsecvente. Mulţi dintre ei şi-au creat în timp o îndemânare mai bună în legătură cu anumite servicii. Să nu privim, aşadar, aceste servicii strict din punctul de vedere al pieţei. Eu nu pledez însă nici pentru o piaţă total diferenţiată, una în care pentru fiecare furnizor să se găsească o categorie de servicii sociale. Pe de altă parte, nu pot decât să constat despre culte că sunt din ce în ce mai active pe anumite domenii.
Aş mai spune, în fine, că dezbaterea cu privire la aplicarea acestei legi ar trebui să privească, în egală măsură, şi comunităţile locale. Am auzit puţine voci cu privire la cum poate fi aplicată această lege la nivel local.
Mai e un aspect care trebuie să fie avut în vedere – nu cred că pot exista servicii sociale fără consiliere socială. Dacă discutăm despre calitatea seviciilor sociale, poate că pe viitor se va găsi o formulă şi pentru îmbunătăţirea calităţii acestui tip de consiliere. Din perspectiva mea, asistenţa socială nu înseamnă doar bani – uneori, o consiliere socială bună cu privire la posibilităţile de inserţie pe piaţa muncii şi, insist, la caracterul temporar al măsurilor de asistenţă socială poate fi mai eficientă decât alocarea de bani.
MARIAN PREDA
(decanul Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială):
Voi face câteva referiri la contextul în care se face reforma asistenţei sociale în România. Contextul acesta se referă, din punctul meu de vedere, la contextul extern - suntem într-o perioadă de criză în care toate entităţile îşi revizuiesc resursele şi modalităţile de utilizare a lor. Aş propune două comparaţii - între sistemul public, bugetul de stat din care sistemul public de asistenţă socială face parte, mă rog, Ministerul Muncii, cu tot sistemul de protecţie socială, şi sistemul de asistenţă socială în general, ca parte a sistemului de protecţie socială. Să comparăm această entitate cu o companie, eventual cu o multinaţională - şi există multinaţionale care au o cifră de afaceri mai mare decât bugetul României -, şi cu o familie, care, de asemenea, are un buget de familie. Ar fi interesant de studiat, de pildă, cum reuşeşte un hipermarket să ajungă la preţurile mici de acolo. Nu e niciun fel de magie, dacă studiaţi în cărţile de business cazul Walmart sau Carrefour, o să vedeţi că pe fiecare bucăţică a lanţului de producţie cheltuielile sunt foarte atent controlate. Dau un exemplu, Walmart, care este cel mai mare angajator din lume şi care are peste 5.000 de locaţii în care vinde, precum Carrefour, are un buget de două ori şi jumătate mai mare decât al României şi are conflicte cu cele câteva sute de mii de angajaţi pe care îi are, pentru că în primii ani nu le plăteşte toate asigurările sociale. De ce nu le plăteşte? Pentru că există un concept în special în economie, nu sunt economist, dar e bine să îl amintim, care se numeşte economie de scală. Dacă ai două sute de mii de salariaţi şi le dai un leu în plus, ai două sute de mii de lei pe lună, şi lunar ai două milioane şi patru sute de mii. Haideţi să facem un transfer la România. Avem şase milioane de pensionari, mărim pensia cu un leu pe lună şi asta înseamnă şase milioane de lei, deci un milion şi jumătate de euro şi într-un an se fac mult mai mulţi. Pensiile s-au mărit cu 70% într-un an, de parcă în vreun magazin dacă se ieftinesc produsele cu 5% ele nu sunt atractive pentru oameni. De ce oare bugetul de stat este privit ca un altfel de buget care să aibă o altfel de filosofie decât a bugetului unei companii sau a unei familii?
Ce face o familie în condiţii de criză? Împrumută mai mulţi ani şi, dacă împrumută, nu îşi face probleme cine şi când o să îi dea înapoi? Dacă banii sunt împrumutaţi, sunt împrumutaţi pentru a rezolva probleme urgente de viaţă şi de moarte sau pentru dezvoltare. Noi împrumutăm în special banii pentru consum, nu pentru investiţii. Există această politică de centrare pe investiţii anul acesta şi anul viitor, dar deficitul acela de trei miliarde şi ceva de la fondul de pensii ar fi însemnat foarte multe investiţii. Imaginaţi-vă că într-o familie se împrumută bani şi dăm bunicilor din familia respectivă pentru a-şi rezolva tot felul de probleme, de exemplu, pentru a-şi face un foarte frumos cavou. Iertaţi-mi duritatea comparaţiei, dar în cavoul acela nu se produce nimic. E foarte bine ca şi acolo să avem lucruri frumoase, numai că banii vor fi plătiţi de nepoţii lor peste nişte ani şi unde este echitatea? Deci, cum ne putem permite să cheltuim atât de mult? Încă un lucru foarte important. Oricine este de acord că România are cheltuieli mult mai mari decât veniturile. 202 miliarde de lei cheltuieli în 2010, faţă de 169 de miliarde venituri. Atunci, trebuie să raţionalizăm cheltuielile pe fiecare componentă a sistemului şi să nu mai lăsam persoane care au dreptul să fie protejate, dar ajung să ia zeci de milioane de lei pe lună pentru că sistemul de asistenţă socială este extrem de fragmentat. Să nu mai lăsăm în parlament să treacă legi, sau pe la Curtea Constituţională, sau pe la tribunale mai nou, prin care se dau drepturi sociale. De unde? Să încerce să-l suspende pe domnul preşedinte, să suspende toată populaţia şi să vedem de unde vin banii. Trebuie să înţelegem odată că un buget are venituri şi cheltuieli şi punct. Dar are şi deficite, iar noi numai din deficit în deficit mergem şi asta e o mare problemă.
Toată lumea vorbeşte despre asistenţă socială şi despre toate tipurile de cheltuieli cu referire la procente din PIB. PIB-ul României nu este la mâna guvernului, ba chiar România are una dintre cele mai mici colectări din PIB din Europa, din diverse motive. Dar dacă noi colectăm 32% din PIB, de ce nu raportăm ceea ce dă statul din aceşti 32%, plus cât împrumută la cheltuielile publice sau la veniturile publice? Noi spunem 3,6% din PIB cheltuieli pentru asistenţă socială. Par să fie foarte puţine. Dacă ne raportăm la cheltuielile publice, ajungem la 10%, şi nu mai puţin. Dacă luăm şi pensiile, ajungem la mai mult de jumătate din cheltuielile publice cheltuieli sociale. Dacă ne raportăm la PIB, înseamnă foarte puţin. Ce e aia, 17% din PIB? Pare atât de puţin, dar e mai mult de jumătate din cât cheltuieşte bugetul general consolidat. Asta ca să vedem în ce cadru ne aflăm.
În altă ordine de idei, sigur că trebuie să avem grijă de toate categoriile sociale din toate zonele României, în mod echitabil. Este normal. Dar haideţi să ne uităm un pic la ponderea săracilor din diverse categorii. În România, de exemplu, cei mai săraci sunt tinerii între 15 şi 24 de ani. În 2009 rata sărăciei absolute era de 7,2% dintre aceşti tineri. Urmează copiii, între 0 şi 14 ani, 5,8%. Urmează cei de 25 – 34 de ani şi 45 – 54 de ani, cu 4,8% şi aproape la fel cei de 35 – 44 de ani, cu 4%. Deci populaţia celor care lucrează dă cam 4% care sunt săraci. Şi mergem mai sus. 55 – 64 de ani, 2,8% rată de sărăcie, 65 de ani plus, 2,5 la sută rată de sărăcie. Cea mai mică pondere a săracilor este la persoanele vârstnice. Nu spun asta pentru a arăta că persoanele vârstnice sunt vinovate, dar pe ce ne centrăm noi? În orice stat civilizat există o clasă mijlocie, care de obicei este majoritară şi susţine un sistem social care e bazat pe colectare de taxe şi impozite. Ei sunt câştigătorii sistemului, ei au cei mai mulţi beneficiari, au asigurări, au şi salarii din venituri primare, copiii au un nivel de educaţie mai ridicat şi accesează mai bine şi gratuităţile. În România, această clasă, care controlează sistemul şi la care se raportează totul, este categoria celor în vârstă şi pensionari. Nu spun doar a celor în vârstă, pentru că jumătate de pensionari au sub 65 de ani în România. Şi dacă luăm procentele de pensionare în fiecare an, 2010, 2009, cei mai mulţi dintre cei pensionaţi au fost sub 60 de ani, persoane care, dacă merg acasă în gospodărie, lucrează de mama focului, iar mulţi lucrează la negru în industrie, servicii. Deci persoane care pot să lucreze. OK, dacă tot sistemul este centrat pe ceea ce vor cei care sunt de obicei peste 50, 55 de ani şi care sunt pensionari, păi, atunci, haideţi să revizuim totul şi să stabilim ca obiective, ca plan de dezvoltare pe termen lung prosperitatea pensionarilor. Numai că din urmă vin generaţii mult mai mici care nu pot să susţină acest sistem. De ce mă refer la pensionari, când vorbim de asistenţă socială şi de Legea asistenţei sociale? Pentru că totul este în acelaşi buget. Dacă noi avem mai mult de un sfert din cheltuielile publice cheltuieli pentru pensii, nu mai rămâne pentru asistenţă socială sau pentru investiţii, pentru a crea locuri de muncă. Ca să nu mai vorbesc de alte cheltuieli de asistenţă socială care nu sunt cuprinse în sistem, de genul gratuităţilor. Sunt oraşe întregi în care pensionarii au gratuitate.
Acum, dat fiind acest context la care m-am referit, ce aduce nou şi de ce eu, cel puţin, pledez în favoarea Legii asistenţei sociale? În primul rând, este o lege-cadru pe care eu cred că orice guvern ar veni în România poate să o folosească la fel de bine. E o lege-cadru care pune un pic ordine în sistem, adică zeci de beneficii în bani pentru asistenţă socială. Ce face legea? Simplifică sistemul de beneficii, care e complicat. Legea simplifică sistemul, e mai uşor de înţeles şi de cei care îl aplică, şi de cei care îl administrează. Apoi, îl raportează la nevoi, adică sunt nişte beneficii în bani, pentru nevoile de bază, un venit minim pentru orice persoană, ajutoare pentru încălzire, ajutoare pentru persoane cu dizabiliăţi ş.a.m.d. Deci, simplifică beneficiile, punând beneficii pentru nevoile mari ale indivizilor. După care, aduce aceste beneficii într-un formular, lucru foarte important. Dacă se aplică într-un singur formular al familiei, se elimină situaţiile în care, mergând la ghişee diferite şi în baze de date diferite, indivizii iau mult mai mult decât ar trebui pentru că nu ştie unul de la încălzire că a primit bani de la ajutoare de urgenţe şi că a primit bani pentru că familia este monoparentală. Şi din beneficii multe, poate nu foarte mari, se strânge câteodată un venit care e mult prea mare decât îşi permite statul să dea şi ar fi echitabil.
Ce înseamnă mult prea mare? O dată, e problema de finanţare, suntem într-o perioadă de criză şi trebuie raţionalizaţi banii. A doua problemă este cea a opţiunilor pe care le face statul - îi încurajăm pe oameni să rămână dependenţi? Dacă veniturile din asigurările sociale sunt apropiate de minimul necesar pentru a trăi cât de cât acceptabil, mulţi nu vor încerca să iasă din capcana sărăciei. Dacă ajutorul social sau ajutorul de şomaj sunt mai aproape de salariul minim, oamenii le vor alege mai degrabă pe cele dintâi decât să meargă să se angajeze. De aceea, legea ţine seama şi de aceste lucruri şi face condiţionări. Pentru că tu beneficiezi de aceste drepturi, dar refuzi locuri de muncă. De asemenea, există stimulente, dacă lucrezi într-o perioadă primeşti nişte bani, astfel încât să fie motivaţi cei asistaţi pentru a intra pe piaţa muncii. De asemenea, prin sistemul acesta unic, prin Agenţia de Plăţi, care va administra toate beneficiile de asistenţă socială, ministerul va avea în sfârşit o bază de date integrată şi va putea lua decizii şi să nu spună: sunt atâţia, dar mai aşteptăm date de la primării. Integrarea în timp, în doi-trei ani, a bazelor de date pentru asistenţă socială cu toate celelalte baze de date din sistemul pensiilor, ajutor de şomaj, dar şi cu bazele de date de la salarii sau alte venituri pe care le are familia va facilita verificarea automată. Se simplifică procesul şi, în primul rând, poţi să elimini supraincluziunea, adică cei care vin să profite de oportunităţi, deşi nu sunt cei mai amărâţi. Erori şi fraude sunt atât de multe la noi, încât te cruceşti. Şi înainte s-au redus în foarte multe locuri cheltuielile, pentru că au fost verificaţi foarte mulţi beneficiari. Ca urmare a verificărilor de anul trecut şi anul ăsta, pe anumite beneficii au fost 25% sau 50% găsite fraude. Vă imaginaţi că s-ar dubla aproape sumele disponibile de bani pentru alţii. În acelaşi timp, pe multe ţări se pune accent pentru reducerea fraudelor şi erorilor. Vă dau un exemplu pe care îl ştiu de la discuţiile cu Banca Mondială. În Marea Britanie, pe reduceri cu 2% la erori la un beneficiu, s-au economisit 50 de milioane de lire. La noi nivelul e altul, veniturile sunt altele, dar suma aceasta, 10% din veniturile publice pentru asistenţă socială, ar putea fi folosită pentru crearea locurilor de muncă sau pentru a da mai mult celorlalţi. De asemenea, legea vine cu o clarificare a responsabilităţilor pe axa centrală, legea vine cu aranjamente instituţionale, precum redefinirea rolului institutului care se ocupă de problemele de invalidatate de la Casa Naţională de Pensii şi care se va ocupa şi de problemele de dizabilitate. Deci, evaluarea capacităţii de autonomie a diverselor persoane care au dizabilităţi de autonomie şi dependenţă, dar şi a celor care sunt în sistemul de pensii. O astfel de instituţie pusă la punct rezolvă problema celor care se pensionează fraudulos. Şi au ajuns la 1 milion în România pensionarii de validitate, dar şi cei care îşi iau adeverinţă de persoane cu dizabilităţi, deşi nu au probleme majore, unii nu au probleme deloc. Ştim că există sate, dacă mergi pe o uliţă nu par să meargă în cârje, sunt ori pensionari de invaliditate, ori au ajutor pentru persoane cu handicap de diverse grade. Or, lucrurile acestea pot fi rezolvate în timp.
Nu în ultimul rând, Observatorul Social Naţional va însemna un mare plus pentru procesul de decizie din sistem. Observatorul este gândit ca o instituţie în subordinea ministrului Muncii care să încheie acorduri cu observatoarele sectoriale, cu instituţii din sistemul academic de la institutele de cercetări, organizaţii nonguvernamentale cu astfel de preocupări şi să colecteze informaţii de la ele şi să pună pe masa decidenţilor evidenţe pe baza cărora să se ia decizii, să nu se mai caute statistici, care sunt aproximative şi care nu fundamentează cum trebuie deciziile, de asemenea, să fie făcute monitorizări ale implementării programelor.
SORIN IONIŢĂ (analist la Expert Forum):
Trebuie să mă declar puţin nemulţumit de modul în care s-a discutat şi se discută la noi pe marginea acestei legi. Nu e o nemulţumire contra cuiva, ci, mai curând, un disconfort cu atmosfera creată în jurul acestei probleme, ca şi în jurul altora, de altfel. Este o atmosferă profund isterică, dar imprecisă. Fapte elementare nu ajung niciodată să fie puse pe masă, să fie discutate rece, calculat şi, după ce treci de aceste fapte incontestabile, să ajungi eventual şi la alegeri politice, bazate pe valori.
Într-o democraţie, dar până la un punct, este normal să se discute aşa, isteric – a se vedea chiar şi cazul Marii Britanii, acolo unde, cam în aceeaşi perioadă, se discută cu patimă despre chestiuni destul de asemănătoare cu cele de la noi. Laburiştii, de pildă, îi acuză pe conservatori că, prin măsurile pe care le iau, vor să trimită copiii înapoi în mină. Şi la noi se spune că statul asistenţial e mort ori că, à propos de Legea asistenţei sociale, ne întoarcem în Evul Mediu, că se va duce de râpă tot ce s-a făcut, inclusiv în perioada comunistă.
Eu cred că toate astea sunt deplasate şi că se evită problemele principale, de fond, care ar fi următoarele. Unu: factual, unde suntem cu asistenţa socială? Este un dezastru astăzi în România, suntem complet la pământ? Doi: problema de solvabilitate mi se pare a fi una esenţială – nu dacă e mort sau nu statul asistenţial e important, ci dacă el este solvabil aşa cum îl punem noi la cale? Trei – capacitatea tehnică de a implementa ceva şi concordanţa dintre promisiuni şi capacitatea de a livra ceva.
Pe Eurostat, pe cheltuielile sociale, aşa cum le defineşte UE, în principalele trei sectoare (educaţie, sănătate şi protecţie socială), stăm în felul următor: pe educaţie suntem peste media europeană (asta nu o să o spună nimeni la noi – că sistemul de învăţământ e suprafinanţat!), pe protecţia socială suntem pe media europeană (şi ne comparăm cu ţări din UE, nu cu ţări din Africa), iar pe sănătate, suntem subfinanţaţi în raport cu media europeană. Asta este realitatea! Date europene, clare, pe care nu le poate contesta nici stânga, nici dreapta, nici de centru, nici anarhodemonstranţii.
Doi: problemă esenţială, care ne pune într-un colţ distinct când vorbim despre UE – participarea populaţiei active pe piaţa forţei de muncă. Cu alte cuvinte, rata de participare, care nu este exact inversul şomajului, ci este altceva. Rata de participare, nu doar la noi, ci şi în alte ţări excomuniste, este extrem de mică. Este de sub 60%, faţă de una de 70%, în ţările avansate din vestul Europei. Acest decalaj de aproape 20% este imens şi e foarte relevant pentru chestiunea asistenţei sociale. Dacă omul nu participă în mod activ pe piaţa forţei de muncă, nu are de unde să încaseze. Nu are importanţă că noi am fi mai săraci decât alţii şi, din acest motiv, ar trebui să fim mai asistaţi social decât alţii! Adevărul crud e că asistenţa o faci tot din ce colectezi, de la aceeaşi populaţie! Săracă sau nu! Argumentul că eşti mai sărac şi că ai nevoie de mai multă asistenţă socială nu ţine, pentru că banii nu pică de pe Marte, ci se adună tot în interiorul aceleiaşi societăţi. Eşti mai sărac, atunci şi contributorii sunt mai săraci, nu doar beneficiarii de asistenţă socială.
CRISTIAN PÂRVAN (secretar general al Asociaţiei Oamenilor de Afaceri din România):
Legea vine şi spune că trebuie să muncim mai mult în ţară. Dar rămâne problema unde să muncim. Degeaba spunem că oamenii trebuie să muncească, dacă nu au unde să muncească. E bine să folosim metodele pe care le folosesc şi alte ţări, astfel încât oamenii să ajungă, în număr tot mai mare, să muncească. Mă uitam zilele astea pe un raport Business Europe şi regăseam aceeaşi problemă legată de persoanele peste 50 de ani. Îşi pierd locul de muncă şi atunci sunt forţate să găsească soluţii sociale, ca să aibă nişte bani. Avem, prin urmare, mult mai multe de făcut pentru a face mai complexă piaţa forţei de muncă şi tocmai pentru a nu împinge oamenii să meargă către asistenţa socială. O parte sunt, într-adevăr, răufăcători, dar o parte chiar nu au altă soluţie.
În altă ordine de idei, subscriu total la ideea de bună guvernare. Pentru mine, este evident că buna guvernare este răspunsul la chestiunea următoare: câţi bani avem, atâta asistenţă socială putem asigura! Nu există alt răspuns, indiferent că avem de-a face cu stânga politică sau cu dreapta politică.
