Pe aceeași temă
Europa trebuie să aibă organele ei, voinţa sa, vocea sa; ea trebuie să aibă o autoritate politică suprapusă celei a statelor continentale.
Pe patul său de moarte, la Sfânta Elena, Napoleon a lăsat moştenire fiului său următorul gând, rod al lungii sale experienţe de război şi de meditaţie: „Am încercat să domin Europa cu armele; astăzi trebuie s-o convingem. Europa trebuie să fie unită prin consimţământul tuturor“.
I-au trebuit Europei, după aceea, cinci sferturi de secol pentru a începe să se lase convinsă. Totuşi, se părea că după războaiele napoleoniene, anumite puteri înţeleseseră necesitatea de a opune pasiunilor potrivnice, care destrămau vechiul continent, ideea de Unitate Europeană.
Secolul al XIX-lea este mărturia unui lung şi perseverent efort de a dezvolta de la Vest la Est, sub egida „Concertului European“, o ordine de drept general de la Atlantic până la gurile Dunării. În ciuda războaielor care au tulburat periodic Europa, tratatele de la Viena (1815), de la Paris (1856) şi de la Berlin (1878) au fost tot atâtea puncte de reper plantate pe drumul stabilirii unei ordini politice, supuse dreptului şi controlului comun al puterilor europene.
Primul război mondial a pus capăt acestui lăudabil efort; el a provocat asemenea sfâşieri în trupul bătrânului continent şi a tulburat atât de profund echilibrul politic şi moral al Europei, încât încercările făcute de Societatea Naţiunilor ca să restabilească o ordine paşnică au fost pe cât de neputincioase, pe atât de zadarnice. Al doilea război mondial a agravat şi mai mult această situaţie; se părea că Europa, lipsită de strălucirea ei şi golită de forţele ei, era destinată unei decăderi sigure. La Vest, în leagănul civilizaţiei, vechea flacără nu mai ardea decât cu o strălucire nesigură, în timp ce la Est, printre ruinele acumulate de politica nazistă, Rusia sovietică s-a introdus până la Oder, până la Triest, realizând vechile ambiţii de cucerire şi pregătind noi expansiuni.
Reacţia profundă ce împinge actualmente popoarele vechiului continent să-şi caute salvarea în unire – şi care a adus atâţia reprezentanţi ai elitei europene în aceste ultime zile la Haga – are cauze diverse. Unele dintre aceste cauze sunt clar „europene“: astfel, nevoia imperioasă – care acţionează ca un instinct de conservare -, necesitatea de a înlătura frontierele, de a regăsi în comun o veche prosperitate economică şi de a salva în comun valorile aceleiaşi civilizaţii. Teama în faţa presiunii sovietice care ameninţă să înăbuşe ce a rămas din Europa este, de asemenea, un factor care incită forţele încă împrăştiate, dar rămase libere să se unească pentru a rezista în mod solidar.
Alte cauze sunt din afara continentului. Cea mai importantă este influenţa Statelor Unite, aşa cum se exercită ea asupra gândirii şi voinţei popoarelor europene. Nu se va spune niciodată în ce măsură politica Statelor Unite – Planul Marshall, discuţia privind acest plan în marea presă şi în Congres, atitudinea, în sfârşit, înţelegătoare şi întotdeauna competentă a opiniei publice americane – a contribuit la fortificarea în Europa a încrederii în posibilitatea unei soluţii unitare a problemei europene.
Omul care putea cel mai bine să exprime temerile şi speranţele popoarelor Europei era Winston Churchill. El a fost marele preşedinte al Congresului de la Haga, punând în serviciul cauzei prestigiul său şi marea sa popularitate, lăsând totodată mişcarea europeană să-şi urmeze liber impulsurile, care puteau de altfel să depăşească propriile sale concepţii de om de stat britanic. Protejând ideea Europei Unite, fără a-i impune nicio constrângere, domnul Churchill a asigurat succesul Congresului şi a demonstrat deşertăciunea anumitor supoziţii care au provocat regretabile abţineri. Este drept, de altfel, să remarcăm că abţinerile „de principiu“ n-au antrenat abţineri de fapt şi că printre cei 700 de participanţi la Congres, formând una dintre cele mai strălucite adunări pe care Europa le-a cunoscut vreodată, toate culorile şi toate nuanţele politice de la dreapta la stânga (cu excepţia comuniştilor) au fost larg reprezentate. Oameni de stat englezi şi francezi, înconjuraţi de economişti, de parlamentari, de scriitori din cele două ţări se aflau lângă economişti, politicieni şi diplomaţi din Italia, Benelux, Elveţia şi din ţările scandinave; şi dacă deputaţii laburişti au fost mai puţin numeroşi decât colegii lor conservatori (al căror şef de grup a fost domnul Eden1, MacMillan2, Butler3), rolul laburiştilor nu a fost mai puţin activ. (…)
Trebuie recunoscut că mulţi delegaţi nu aveau de la început o idee precisă despre ceea ce trebuia să însemne „Europa Unită“ şi că, pentru mulţi, dornici să se „grăbească încet“ (cum avea s-o spună şi s-o repete un distins conservator britanic), Uniunea dorită nu avea o altă semnificaţie decât aceea a unui „acord internaţional“ sau a unei noi Mari Alianţe Europene. Nu era vorba, în rezumat, după părerea lor decât de lărgirea fundamentelor Uniunii constituite curând prin tratatele încheiate între statele suverane ale Europei Occidentale.
Această teză n-a convenit, evident, numeroşilor federalişti prezenţi la Haga. Aceştia din urmă aveau acolo o bătălie esenţială de dus şi de câştigat. Potrivit federaliştilor, nimic nu a fost mai zadarnic decât râvna depusă de anumiţi delegaţi pentru a încuraja şi a frâna, în acelaşi timp, mişcarea europeană. Unitatea europeană nu trebuie să depindă de un acord între state suverane – acord supus regulii unanimităţii, care a compromis pe rând toate organizaţiile internaţionale. Europa trebuie creată „organic“, atacându-se fără ezitare principiul suveranităţii naţionale căruia trebuie să i se substituie ideea federalistă: Europa trebuie să aibă organele ei, voinţa sa, vocea sa; ea trebuie să aibă o autoritate politică suprapusă celei a statelor continentale.
Teza federalismului, apărată cu fidelitate de contele Coudenhove-Kalergi4, apostolul bine cunoscut al ideii pan-europene, i-a adus un meritat succes tânărului şi înflăcăratului preşedinte al Uniunii Mişcării Federaliste Europene, socialistul olandez Brugmans5. Doctrinarii federalismului (puternic susţinuţi de prietenii lor, numeroşi mai ales printre delegaţii Continentului, în timp ce britanicii, legaţi de Imperiul şi de tradiţiile lor, păreau mai puţin grăbiţi să facă pasul decisiv) au reuşit să introducă în rezoluţii texte – prudente, ce e drept, dar cu toate acestea precise – în favoarea unei Federaţii europene. Ei au precizat, de asemenea, caracterul organismelor europene ce urmează a fi create „cu o extremă urgenţă“, şi anume: un consiliu executiv şi un consiliu deliberativ.
Dar elanul Congresului avea să se oprească aici. Când domnul Paul Reynaud6, fost prim-ministru francez, a încercat să extindă teza federalistă până la ultimele sale consecinţe logice, propunând ca acel consiliu deliberativ să fie ales în cursul anului, de către un corp electoral european (în proporţie de un deputat la un milion de locuitori), în loc să fie desemnat de către parlamentele diferitelor ţări ale Europei libere, adunarea, aproape în întregul ei, s-a opus. Tradiţionaliştii au fost indignaţi de un asemenea proiect revoluţionar; federaliştii, gândindu-se că mai binele este câteodată duşmanul binelui, au înlăturat o idee justă, dar dificil realizabilă şi putând compromite rezultatele obţinute.
Astfel că, după rezoluţiile de la Haga, deputaţii Europei aveau să fie împrumutaţi de la diferitele parlamente naţionale; o etapă importantă este depăşită pe calea unităţii europene; mai rămân altele de depăşit. De altfel, domnul Paul Reynaud nu şi-a abandonat ideea.
Această dare de seamă ar fi incompletă dacă nu ar menţiona că, pentru prima dată după război, reprezentanţi liberi ai ţărilor din Est şi-au putut auzi vocea într-o adunare europeană. Ei au proclamat în mod solemn, în numele ţărilor lor invadate şi subjugate, „dorinţa lor de a face parte integrantă dintr-o Europă Unită“, ca şi profunda lor convingere că „pentru a salva şi uni Continentul trebuie să se ia în considerare problema europeană în întregul ei şi să i se găsească o soluţie de ansamblu“. Aceşti delegaţi au ţinut să afirme: „Nu există decât o singură Europă şi această Europă nu se poate naşte la o viaţă nouă în Vest dacă ea moare în Est; ea nu-şi poate regăsi sănătatea, măreţia şi forţe noi decât în cadrul limitelor sale naturale. Europa nu poate fi salvată şi unită decât dacă politica de uniune se afirmă ca un act pozitiv: dacă de la început ea întocmeşte charta libertăţilor şi a drepturilor, revendică hotărât dreptul de a conduce întregul continent şi propune o ordine comună, adică o cauză în care să se poată crede şi pentru care să poată lupta solidar toţi europenii“. (...)
Congresul de la Haga a contribuit cu siguranţă la consolidarea încrederii popoarelor în viitorul Europei. Realizarea speranţelor ce se nasc astăzi depinde totuşi de două elemente esenţiale.
Trebuie, în primul rând, ca mişcarea europeană să se poată sprijini pe o forţă reală. O asemenea forţă, materială şi morală, capabilă să învingă toate dificultăţile tradiţionale şi politice care împiedică „federalizarea“ Europei, doar Statele Unite o poate furniza. Niciodată influenţa politicii americane asupra evenimentelor europene nu va fi mai decisivă decât în aceste momente când Europa este pregătită, dacă primeşte un impuls energic, să-şi realizeze unitatea.
Al doilea element nu poate fi furnizat decât de naţiunile europene însele. Indivizii, la fel ca şi popoarele, nu pot crea o uniune durabilă decât dacă această uniune este bazată pe credinţă; există un jurământ în faţa lui Dumnezeu – suprem act de credinţă – care se află la originea uniunii cantoanelor elveţiene; sunt, de asemenea, profunde convingeri religioase care se afirmă şi se manifestă în primele constituţii ale Statelor Unite ale Americii. Europa este coaptă, prin încercările sale, suferinţele sale şi invincibila sa dorinţă de a reveni la viaţă, de a se lăsa ea însăşi condusă de o asemenea credinţă. Credinţa poate să o înalţe deasupra ei înseşi şi să o ducă, dincolo de particularismele interne şi de ameninţările externe care îi barează calea, spre realizarea completă şi întreagă a idealului său de unitate. Şi această Unitate trebuie să fie integrală. Europa nu poate fi în acelaşi timp unită şi divizată; nu poate fi pe jumătate liberă şi pe jumătate înrobită.
Le Courrier Roumain, iunie – iulie 1948, pp. 4-6.
(Fragment din Învăţămintele istoriei. Articole, discursuri şi interviuri din presa exilului, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2010)
Note:
1. Robert Anthony Eden (1897-1977), om politic britanic, ministru al Afacerilor Externe în mai multe rânduri şi prim-ministru între 1955 şi 1957. În momentul în care Grigore Gafencu scria acest articol (1948), Eden era unul dintre principalii lideri ai opoziţiei conservatoare din Camera Comunelor.
2. Maurice Harold MacMillan (1894-1986), om politic britanic. În anii războiului (1942-1945) a fost ministru rezident în Mediterana, fiind omul de legătură şi mediatorul dintre prim-ministrul Winston Churchill şi generalul Dwight D. Eisenhower, viitorul preşedinte. În 1948 era, alături de Churchill şi Eden, un lider marcant al opoziţiei conservatoare. Ministru al Apărării (1954-1955), ministru al Afacerilor Externe (1955) şi prim-ministru (1957-1963).
3. Richard Austen Butler (1902-1982), om politic britanic. Unul dintre liderii marcanţi ai Partidului Conservator în perioada opoziţiei (1945-1951). A ocupat diverse portofolii în Cabinetele Churchill (ministru al Economiei, 1951-1955), Macmillan (ministru de Interne, 1957-1962) şi Douglas-Home (ministru al Afacerilor Externe, 1963-1964).
4. Richard Nikolaus Eijiro von Coudenhove-Kalergi (1894-1972), politician austriac, geopolitician şi filosof. Coudenhove-Kalergi este fondatorul primei mişcări pentru o Europă Unită. Între aprilie 1924 şi martie 1938 a editat publicaţia Paneuropa. În aceeaşi perioadă a publicat principala sa lucrare Kampf um Paneuropa (1925-1928) şi a organizat primul Congres al Uniunii Pan-Europene (Viena, 1926). În perioada celui de-al doilea război mondial a continuat să pledeze pentru unificarea Europei, în 1944 publicând lucrarea Crusade for Paneurope. După încheierea războiului, activitatea proeuropeană a lui Coudenhove-Kalergi s-a intensificat. Printre altele, a fondat Uniunea Parlamentară Europeană, unde a pledat pentru crearea unei pieţe comune ca punct de pornire în construcţia europeană.
5. Hendrik Brugmans (1906-1997) a fost unul dintre liderii Mişcării Europene şi primul preşedinte al Uniunii Europene a Federaliştilor.
6. Paul Reyanud (1878-1966), politician francez, prim-ministru al celei de-A Treia Republici. Cunoscut ca un susţinător al liberalismului politic şi ca un opozant al Germaniei naziste.
