Pe aceeași temă
Cei mai fervenţi partizani ai Europei unite se arată creştin-democraţii, fiindcă ei consideră că suveranitatea politică a statelor trebuie să-şi găsească limitări morale necesare.
Ideea reconstrucţiei Europei Occidentale pe baze federale a fost lansată de Winston Churchill într-un discurs ţinut la Zürich la 1 septembrie 1946. Churchill preconiza o reconciliere franco-germană ca o condiţie prealabilă a formării Europei, pe care Marea Britanie, Statele Unite şi Rusia urmau să o garanteze. Mai norocos decât Aristide Briand, Churchill îşi vedea propunerea favorabil primită de opinia publică internaţională şi reluată de o serie de mişcări federaliste, decise să o propage şi să o întrupeze.
Printr-un consens tacit, mişcările federaliste europene înţeleg să accepte în sânul lor şi reprezentanţi ai emigraţiilor politice, ca un semn de protest împotriva divizării Europei şi de speranţă în reconstituirea ei. Mulţimea de mişcări federaliste care apar se colorează în cele din urmă, după ideologia politică ce le inspiră, în mişcări socialiste (Le Mouvement Socialiste pour les Etats-Unis de l’Europe), democrat-creştine (Nouvelles Equipes Internationales), liberale (Fédération Mondiale Libérale et Radicale) etc., în care se găsesc reprezentaţi şi românii de peste hotare.
Atât timp cât Europa unită era o concepţie ideală, ideea a avut puţini adversari. Când însă s-a trecut la realizare şi s-a înţeles că este vorba de o revoluţie politică ce va conduce la realizarea unui stat supranaţional, au început şi adversităţile.
Reconstrucţia politică a Europei are astăzi doi adversari declaraţi: comunismul, care a înţeles că federalismul se opune politicii sale de expansiune în Vest şi de asimilare în Est, şi naţionalismul, contrazis în principiul fundamental al sistemului său de gândire.
În schimb, cei mai fervenţi partizani ai Europei unite se arată creştin-democraţii, şi fiindcă creştinismul comportă un sentiment al universalului, şi fiindcă ei consideră că suveranitatea politică a statelor trebuie să-şi găsească limitări morale necesare.
Socialiştii practică un federalism mai nuanţat, nu că ar fi adversari principiali ai ideii europene, ci fiindcă această idee a fost însuşită şi exploatată de creştin-democraţi: Bidault şi Schuman în Franţa, Adenauer în Germania, De Gasperi în Italia, Van Zeeland în Belgia.
Sub influenţa partidului laburist englez, preponderent în COMISCO, socialismul oficial s-a făcut apărătorul statu quo-ului european şi al principiului suveranităţii naţionale, întâlnindu-se astfel cu naţionalismul conservator. Unii socialişti susţin că federalismul, aşa cum este practicat astăzi, este o tentativă a capitalismului de a ocupa poziţii cheie europene. Ei cer să se aştepte evoluţia spre socialism a Europei pe plan naţional şi numai apoi să se realizeze federaţia socialistă a Europei. Socialiştii aduc deci o dublă critică federalismului actual: se construieşte o Europă clericală şi capitalistă care ar reprezenta un regres din punct de vedere social. (…)
Din partea sa, Pierre-Henri Reitgen spune că a vorbi de o „Europă vaticană“ şi de o „Internaţională neagră“ e simptomul unei psihoze cauzate de un pericol imaginar. Căci, în zilele noastre, în care democraţia creştină este laicizată şi limitele dintre puterea politică şi cea spirituală sunt clar delimitate, este o aberaţie a crede în reînvierea unui Sfânt Imperiu Romano-German.
Pentru federaliştii români, obiectul acestei dispute are mai degrabă caracterul unei critici îndreptate împotriva arhitecţilor, şi nu a ideii federale.
(Text redactat în 1953, publicat în G. Ciorănescu, Europa unită. De la idee la întemeiere, Editura Paideia, Bucureşti, 2004)
