22 PLUS, nr. 334: Scutul antirachetă: oportunităţi şi riscuri

Marian Zulean | 14.02.2012

Pe aceeași temă

„Acordul reprezintă un produs de tip win-win pentru România şi SUA şi asigură instrumentul militar de creştere a gradului suplimentar
de securitate pentru România.“

Anul 2011 are toate şansele să intre în istorie printr-o decizie strategică de excepţie: negocierea şi semnarea Acordului dintre România şi SUA privind amplasarea unor elemente ale sistemului de apărare împotriva rachetelor balistice. Evenimentul este epocal prin faptul că promite consolidarea securităţii naţionale a României în contextul unui sistem european de apărare antirachetă, European Phased Adaptive Approach (EPAA), cât şi prin rapiditatea şi calitatea negocierii.

Negociat cu discreţie, dezbătut public în momentele cheie şi intrat în vigoare la sfârşitul anului, în 23 decembrie 2011, acest Acord prezintă premisele unui moment cheie pentru securitatea naţională, comparabil cu aderarea la NATO, în 2004, şi cu integrarea în UE, din 2007. Indiferent dacă raţiunea de a negocia rapid, la nivel de echipe politice şi de experţi, de a prezenta şi dezbate public deciziile doar în momentele cheie are legătură cu luarea în derizoriu de către presa din ţară sau cu contraatacurile şi dezinformările mediatice din partea Rusiei sau Iranului, este cert că Acordul reprezintă un produs de tip win-win pentru România şi SUA, că asigură instrumentul militar de creştere a gradului suplimentar de securitate pentru România, iar, din punct de vedere politic, pune ţara noastră în grupul de state proactive în politica de apărare antirachetă a NATO, asigurând pavăza apărării Europei tot aşa precum Ştefan cel Mare sau Iancu de Hunedoara au apărat creştinătatea europeană, în Evul Mediu.

Garanţii americane
La 23 decembrie 2011 a intrat în vigoare Acordul încheiat între România şi SUA privind amplasarea sistemului de apărare împotriva rachetelor balistice. Tratatul, juridic obligatoriu, cuprinde un angajament ferm din partea Statelor Unite pentru protejarea statului care găzduieşte sistemul: „Statele Unite sunt angajate în mod ferm pentru securitatea României şi, în cadrul angajamentului NATO, să apere România, împreună cu populaţiile, teritoriul şi forţele europene ale NATO prin intermediul sistemului lor de apărare împotriva rachetelor balistice“.

Operaţionalizarea acestui sistem, până în 2015, întăreşte securitatea naţională şi prin efectul de descurajare, oferind în final un instrument împotriva ameninţării armelor de distrugere în masă, declarată deschis în toate strategiile de securitate de după 1990. Totodată, prin Declaraţia comună a României şi SUA de Parteneriat strategic pentru secolul XXI se oferă o garanţie de securitate suplimentară, unică în istoria României. Mai mult decât atât, dacă ne uităm la recentele poziţionări strategice ale SUA, în contextual crizei globale, şi al repoziţionării resurselor militare în zona Asia şi a Orientului Mijlociu, este posibil ca acest Acord să devină mult mai relevant decât însăşi Alianţa. În timp ce NATO tinde să fie mai mult o agenţie de asigurare-reasigurare, poate chiar irelevantă dacă doar europenii se bucură de dividentul păcii, iar americanii achită nota de plată, atunci Parteneriatul strategic este garanţia suplimentară pentru România. Declaraţiile stridente ale unor oficiali ruşi pot demonstra tocmai atingerea punctului nevralgic: pe de o parte, ruşii sunt nemulţumiţi de încălcarea de către SUA a unor înţelegeri anterioare, iar, pe de altă parte, arată nemulţumirea pentru creşterea garanţiilor de securitate pentru ţări precum România.

Însă beneficiul imediat este cel economic, plecând de la investiţiile în infrastructura locală şi achiziţiile publice din zonă, iar, la scară naţională, contribuind la creşterea ratingurilor României, de către agenţiile de analiză de risc, şi, implicit, a investiţiilor străine. Este de aşteptat ca oamenii de afaceri români şi americani să profite de acest Parteneriat şi să intensifice colaborările, investiţiile şi profiturile comerciale.

Capacitate intermediară
La summitul NATO de la Chicago din mai 2012 se aşteaptă operaţionalizarea unei capacităţi interimare a pilonului european al scutului antirachetă. Atunci se va termina modernizarea sistemului de comandă şi control, ceea ce va permite naţiunilor individuale să-şi conecteze propriile capabilităţi în sistemul NATO. Franţa va pune la dispoziţie radare de avertizare timpurie şi sateliti de detecţie, în timp ce Germania, Italia şi Olanda oferă interceptori. Toate elementele urmează să fie asamblate şi conectate sub sistemul de comandă şi control al NATO.

Bineînţeles că orice decizie strategică nu are numai beneficii, ci şi riscuri. Unul dintre riscurile diplomatice este cel al unor tensionări ale relaţiilor cu Rusia, nemulţumită de acest Acord, chiar dacă SUA şi România au consultat-o, în toate fazele de negociere. Nici Franţa nu ar fi foarte încântată, întrucât prin acest program EPAA i se reduce capacitatea de descurajare nucleară şi îşi pierde poziţia de „lider al apărării Europei“. Bineînţeles că relaţiile tensionate cu Iranul şi lumea islamică ar putea genera chiar riscuri la adresa securităţii naţionale, riscuri ale unor atacuri teroriste asupra bazelor militare. Au mai fost invocate ca posibile dezavantaje creşterea cheltuielilor militare (deşi Acordul stipulează clar responsabilitatea părţii americane pentru acest program) sau posibile tensiuni ce ar putea fi generate de staţionarea soldaţilor americani, pe fondul precedentului „Teo Peter“.

Un subiect mai puţin remarcat este acela al rolului SUA în formarea şi instruirea forţelor armate române în comanda şi operarea sistemelor de apărare împotriva rachetelor antibalistice, conform art. VI.6 din Acord. Ce implică acest demers?

Pe de o parte, are un impact direct asupra instruirii militarilor români implicaţi în program, inclusiv înfiinţarea unei poziţii importante de ofiţer de legătură cu Comandamentul European al SUA. Indirect, înseamnă o creştere a responsabilităţilor româneşti pentru dezvoltarea culturii de securitate, evitând numirea unor neaveniţi în poziţii cheie în politica de securitate naţională. Cultura de securitate ar însemna o dezvoltare calitativă a competenţelor experţilor civili şi militari, şcoli doctorale performante în domeniul studiilor de securitate, selecţia elitelor după performanţă, şi nu după loialităţi politice, de clan sau după calitatea de informator al unor servicii de informaţii etc. De fapt, chiar recentele discursuri ale ambasadorului american arată o creştere a interesului pentru stabilitatea politică, guvernanţa democratică şi performanţa economică a statului român.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22