Pe aceeași temă
Prin încheierea Acordului cu SUA privind amplasarea unor elemente ale sistemului de apărare împotriva rachetelor balistice, România a atins cel mai înalt punct de securitate din istoria sa. Trebuie însă să nu uităm că securitatea nu este doar o stare, ea este un proces. Încheierea acestui acord, dintr-o perspectivă ştiinţifică, trebuie să fie privită ca un sfârşit de drum şi începutul altui drum. Un sfârşit de drum într-un sistem de eforturi prin care România, la fel ca şi alte state europene, se străduieşte să îşi construiască propria securitate în condiţiile complexe ale secolului XXI. În această privinţă, au fost nişte paşi importanţi începând cu 1990 – de pildă, opţiunea pentru NATO, opţiunea pentru Uniunea Europeană (care este şi un acord de securitate) şi opţiunea pentru o relaţie intensă cu principala forţă, cu principalul actor internaţional, Statele Unite. Faptul că avem o relaţie privilegiată cu SUA este un merit al societăţii româneşti – fiindcă e o opţiune a acestei societăţi –, a clasei politice, a specialiştilor, a diplomaţiei. Pe de altă parte, întrucât trebuie să avem în vedere în permanenţă orizontul nu doar imediat, ci şi cel îndepărtat, ne face să ne gândim la această stare de fapt ca la un nou proiect de lungă durată. Dacă am studia cu atenţie un element din strategia de securitate a României din 2006, am vedea că undeva se analizează modul de comportare al ţării noastre, în situaţia în care unele instituţii de securitate nu ar funcţiona aşa cum ne-am aştepta să funcţioneze.
Proiectul concretizat recent face parte din această încercare de a scruta viitorul şi, cu siguranţă, el se străduieşte să răspundă unui potenţial risc. Un risc pe care, prin acest proiect, ni-l asumăm.
Întrebarea pe care o putem pune este de ce s-a optat acum pentru acest gen de acţiune – care este una de prevenire. Riscul despre care vorbim în acest caz nu este unul identificat, precis, pentru o anumită ţară sau venind dintr-o anumită ţară. Este un risc tehnologic, care, asociat cu iresponsabilitate politică, ar putea să genereze această chestiune. Prin urmare, această construcţie are logica sa. Are, clar, o logică de a construi o pauză pentru o situaţie care ar putea să fie şi care, din perspectivă tehnologică, cu siguranţă, se dezvoltă. Dacă, în timp, se va dezvolta acel tip de iresponsabilitate politică încă nu ştim; însă, ca să fim siguri că nu va fi, e necesar să dezvoltăm acest sistem.
În ce măsură această chestiune afectează relaţiile cu Rusia? Este cert şi pentru noi, şi, cred, şi pentru responsabilii ruşi, că acest scut nu reprezintă, tehnic, o ameninţare la adresa securităţii Rusiei. Sigur, nici în Rusia nu se vorbeşte pe o singură voce – pot fi şi sigur sunt multe opinii şi la nivel politic, şi la nivel militar. Dar, în mod serios, nu cred că cineva din Rusia ar putea crede că, din punct de vedere tehnic, militar, acest scut ar fi o ameninţare pentru Rusia.
Sigur că putem înţelege preocupările şi îngrijorările experţilor ruşi, din două motive. Unul este reprezentat de memoria istorică recentă. URSS s-a prăbuşit şi din cauza unui posibil scut antirachetă împotriva rachetelor balistice intercontinentale în confruntarea americano-sovietică. E o chestiune de memorie, nu de ameninţare actuală. Al doilea motiv ţine de aspectele tehnologice. Acest scut este rezultatul unor acumulări tehnologice şi ştiinţifice şi construcţia lui va genera noi acumulări tehnice, tehnologice şi ştiinţifice. Or, o astfel de chestiune poate fi o preocupare, dar nu în sensul unei ameninţări.
Ca urmare, cred că ne aflăm într-un moment foarte important al construcţiei sistemului nostru de securitate. El nu rezolvă însă toate problemele de securitate ale României.
