22 PLUS, nr. 335: Politica externă a Uniunii are nevoie de contururi clare nu doar la Est, ci şi la Sud

Cristian Preda | 20.03.2012

Mihai Răzvan Ungureanu a vorbit despre aşa ceva înainte de a pleca la Bruxelles pentru primele sale întâlniri, în calitatea pe care o are acum, cu preşedintele Comisiei şi cu preşedintele Consiliului. E un mesaj politic care reaminteşte în subtext nedreptatea care ne-a fost făcută în privinţa Schengen, fiindcă extrema dreaptă olandeză e cea care ne-a blocat. Premierul are dreptate, dar discuţia va fi probabil cu greu acceptată. E jenant pentru o ţară cunoscută pentru liberalismul şi toleranţa ei să depindă de un partid precum cel al lui Wilders. Îi ştiu pe unii dintre reprezentanţii acestui partid în Parlamentul European.

Pe aceeași temă

Deşi UE este încă în criză, extinderea rămâne un deziderat pentru multe state europene. Sunteţi raportor al PE pentru o astfel de ţară - Islanda. Unde se află Islanda în drumul spre aderarea la Uniune?
Tehnic vorbind, Islanda a avansat foarte bine în încercarea de a deveni membru al UE: 11 dintre cele 35 de capitole de negociere au fost deschise, iar 8 dintre acestea au fost închise în mod provizoriu. Asta s-a întâmplat şi pentru că Islanda este deja parţial integrată în Europa, întrucât e membru al European Free Trade Area (EFTA), dar şi pentru că ea îndeplineşte deja criteriile de la Copenhaga, fiind una dintre cele mai vechi democraţii din Europa. Un capitol de negocieri extrem de greu pentru ceilalţi candidaţi, şi anume cel referitor la Justiţie şi Drepturile Fundamentale, a fost închis de Islanda fără dificultăţi. Pe de altă parte, în momentul în care a decis să înceapă parcursul aderării, Islanda avea drept principal argument posibilitatea ca în acest fel să adopte euro. Criza prin care trece moneda comună a dus însă la o scădere considerabilă a atractivităţii Uniunii pentru mândrii islandezi, cărora le era oricum greu să renunţe la independenţa cucerită acum câteva decenii. Mai mult decât atât, EFTA nu acoperă două domenii în care Uniunea are competenţe extinse: pescuitul şi agricultura. Iar pentru islandezi aceste două domenii, şi în special pescuitul, sunt extrem de importante, atât din punct de vedere economic, cât şi din punct de vedere identitar. Negocierile recente asupra cotelor de pescuit pentru macrou, negocieri care au angajat Uniunea Europeană, Norvegia, Insulele Faroe şi Islanda, au eşuat după numeroase runde de discuţii: e încă o dovadă a hotărârii cu care islandezii vor să-şi apere interesele şi practicile atunci când vine vorba de pescuit.

Pentru islandezi, aderarea la UE e controversată. Cât de polarizate sunt scena politică şi societatea islandeză în această privinţă?
Într-adevăr, subiectul aderării este unul care a divizat atât societatea islandeză, cât şi clasa sa politică, adică şi partidele, şi guvernul. Din sondajele de opinie reiese că există o majoritate împotriva aderării, chiar dacă islandezii par să sprijine continuarea negocierilor, pentru a afla în mod concret la ce înţelegere pot ajunge cu Uniunea Europeană. Trebuie spus, de asemenea, că atunci când a mandatat guvernul să trimită cererea de aderare, Parlamentul islandez - numit Althingi - a decis că înaintea deciziei finale se va organiza un referendum. Riscul repetării scenariului norvegian, când clasa politică a ajuns la un acord, care apoi a fost refuzat de populaţie, este cât se poate de real şi-n Islanda.

Aţi redactat o rezoluţie pentru PE privind Islanda. Cum reflectă ea disputa Icesave, dar şi problemele legate de cotele de pescuit pentru macrou, vânarea balenelor sau intervenţionismul statului în sectorul bancar şi în cel energetic?
Rezoluţia pe care am redactat-o şi apoi negociat-o cu toate grupurile politice a fost adoptată de plenul Parlamentului European pe 14 martie 2012, cu o majoritate covârşitoare. Este, de fapt, a treia rezoluţie despre Islanda pe care o pregătesc în PE. Problematica Icesave şi cea referitoare la vânarea balenelor au fost subliniate şi în rezoluţiile precedente. În cea din acest an, am subliniat, pe de o parte, faptul că Islanda trebuie să respecte obligaţiile sale de membru al Spaţiului Economic European, iar, pe de alta, faptul că disputa respectivă trebuie rezolvată în afara negocierilor de aderare şi nu trebuie să reprezinte un obstacol în calea lor. Vânarea balenelor, deşi încă practicată în Islanda, este interzisă în Uniunea Europeană. Acest subiect a dus la o dispută aprinsă cu Grupul Verzilor, care a introdus, în prima rezoluţie despre Islanda, acum doi ani, un amendament radical, prin care li se cerea islandezilor să înceteze imediat vânătoarea de balene. După ce acest amendament a fost adoptat de plen, în următoarele rezoluţii am introdus o formulă mai nuanţată, prin care se recunosc diferenţele dintre Islanda şi Uniunea Europeană în domeniul vânătorii de balene şi se recomandă discuţii aprofundate pentru a se ajunge la o soluţie comună, bazată pe acquis-ul comunitar. Această formulă a reuşit să întrunească un consens al grupurilor politice din Parlament. Pe de altă parte, disputa asupra cotelor de macrou şi problema intervenţionismului de stat apar doar în rezoluţia din 2011. În privinţa macroului, regret eşecul negocierilor în curs şi afirm că sprijin propunerea Comisiei de a introduce sancţiuni comerciale împotriva Islandei. În ceea ce priveşte intervenţionismul de stat, nu am făcut decât să subliniez concluziile Comisiei Europene, şi anume că Islanda trebuie să reducă intervenţia în domeniul bancar şi protecţionismul în domeniul energiei, transportului şi pescuitului.

Aţi fost şeful delegaţiei PE care a observat primul tur al alegerilor prezidenţiale în Senegal. Preşedintele Abdoulaye Wade a candidat pentru un al treilea mandat. Cum aţi privit această intenţie, de vreme ce Constituţia Senegalului limitează la două numărul de mandate?
Am fost în Senegal, după ce în anii trecuţi am mai avut misiuni electorale în alte cinci state africane (Gabon, Mozambic, Mali, Tunisia, Coasta de Fildeş), ca şi în Moldova. Wade e un liberal care a ajuns târziu la putere şi nu mai vrea să o abandoneze. A schimbat Constituţia de multe ori, iar Curtea Constituţională a găsit sofismele care să acopere setea de putere a celui care a numit-o. Opoziţia a fost totuşi foarte divizată şi uneori foarte confuză. Cu o zi înainte de votul din turul întâi, unii dintre adversarii lui Wade ne dădeau drept sigură retragerea tuturor candidaţilor şi amânarea cu doi ani a scrutinului! Cea mai interesantă discuţie am avut-o cu liderul comunităţii tidjane, o confrerie musulmană foarte influentă politic. Politica africană nu poate fi înţeleasă fără a lua în calcul solidarităţile religioase. Duminica viitoare se ţine turul al doilea: şi Wade, şi Macky Sall, adversarul său, sunt membri ai Internaţionalei Liberale. Să sperăm că vor proceda ca nişte liberali, recunoscând rezultatul unui vot popular liber.

Aţi vizitat de curând şi Mauritania. De ce?
Mauritania e una dintre ţările Maghrebului, aşa că am mers acolo ca membru al delegaţiei pentru relaţiile cu ţările din această zonă. Regimul e unul foarte dur: preşedintele e un fost militar, care a dat o lovitură de stat acum trei ani, după care a fost ales într-un scrutin recunoscut de comunitatea internaţională. Parlamentul e foarte slab, guvernul e controlat de preşedinte. Mauritania e însă un actor foarte important în lupta contra terorismului, adică în vânarea membrilor AQMI şi Boko Haram. Ministrul de Externe a fost implicat o vreme în dialogul cu Siria. Ne-a dezvăluit în discuţia pe care am avut-o, oarecum surprinzător, detalii ale întâlnirii pe care o avusese împreună cu premierul din Mauritania, cu câteva zile înainte, la Damasc, unde fuseseră primiţi de Bashar al-Assad. După întâlnirea aceasta, mi-am schimbat opinia despre strategia Rusiei în acest dosar. Sunt foarte curios să văd dacă se va confirma: în esenţă, cred că ruşii
le-au întins o capcană sirienilor, lăsându-i să creadă că îi pot proteja pe termen lung. Important e momentul în care această iluzie va cădea şi mai ales cum anume se va petrece asta. Fiindcă toată lumea ştie că Assad nu va rămâne la putere. Revenind la Mauritania, am putut vedea acolo şi câteva dintre proiectele finanţate de Uniune: am mers într-o închisoare de lângă Nouakchott, dar şi la un post de frontieră situat pe malul fluviului Senegal. Nu există misiune parlamentară care să nu includă asemenea „inspecţii“ ale felului în care sunt cheltuiţi banii europeni.

Într-o atmosferă setată de Primăvara arabă au apărut partide - precum Tawassoul în Mauritania, Ennahda în Tunisia sau Partidul Dreptate şi Dezvoltare din Maroc - care amestecă Islamul moderat cu opţiuni liberale în economie. Recent, Olivier Roy observa că Frăţia Musulmană din Egipt e un fel de „clasă mijlocie burgheză“, inspirată de succesul AKP în Turcia. Putem vorbi despre un liberalism islamic? Cât de mare e influenţa AKP?
Partidele care au profitat de pe urma Primăverii arabe au subscris, oarecum în mod natural, retoricii generale care face din virtuţile pieţei o certitudine absolută. În acest sens, sunt liberale. Dar trebuie ştiut că, înainte de a ajunge la putere, înainte chiar de a putea acţiona în legalitate, aceste partide au construit reţele de intervenţie socială bazate pe solidaritate. O operă socială masivă, care le scuteşte de orice complex, atunci când e vorba despre relaţia cu grijile şi nevoile celor mulţi. De aceea, liberalismul acestor partide e de înţeles nu în opoziţie cu statul social, ci în opoziţie cu dominaţia clanurilor şi controlul militar al regimurilor autoritare din trecut sau din prezent. Cazul cel mai interesant e cel al Marocului, unde regimul e diferit de cel al vecinilor: regele joacă rolul determinant, partidele sunt în competiţie, dar sunt foarte slabe, societatea e emancipată, iar economia e dinamică. Aici, transformarea politică e lentă şi moderaţia e valoarea centrală. Celelalte regimuri sunt mai instabile. În ceea ce priveşte AKP, acest partid turc a devenit un model la scară regională. S-a şi vorbit despre neo-otomanism. Succesul lui Erdoğan e citit în ţările arabe ca referinţă la posibilitatea unui Islam moderat în politică. Şi-n această privinţă există diferenţe de la ţară la ţară. Ceea ce este cert e că, în relaţiile Uniunii cu Turcia, va trebui luată în seamă şi această seducţie a noilor regimuri din Nordul Africii în faţa modelului turc. Anul trecut ne-a reamintit că politica externă a Uniunii are nevoie de contururi clare nu doar la Est, ci şi la Sud.

Recent, premierul Mihai Răzvan Ungureanu vorbea despre necesitatea unui Consiliu European extraordinar, care să discute creşterea influenţei electorale a extremei drepte în Europa. Redevine extrema dreaptă o ameninţare pentru Europa?
Mihai Răzvan Ungureanu a vorbit despre aşa ceva înainte de a pleca la Bruxelles pentru primele sale întâlniri, în calitatea pe care o are acum, cu preşedintele Comisiei şi cu preşedintele Consiliului. E un mesaj politic care reaminteşte în subtext nedreptatea care ne-a fost făcută în privinţa Schengen, fiindcă extrema dreaptă olandeză e cea care ne-a blocat. Premierul are dreptate, dar discuţia va fi probabil cu greu acceptată. E jenant pentru o ţară cunoscută pentru liberalismul şi toleranţa ei să depindă de un partid precum cel al lui Wilders. Îi ştiu pe unii dintre reprezentanţii acestui partid în Parlamentul European. Ies în evidenţă fiindcă ţin un discurs îndreptat constant împotriva musulmanilor şi împotriva europenilor din Est. Nu ratează niciun moment pentru a spune că România nu trebuia primită în Uniune. În mod sistematic, ceilalţi deputaţi îi pun la punct. Românii care, din deznădejde, îi aplaudă pentru că ar fi nişte aliaţi impliciţi în lupta împotriva corupţiei din România cred că se înşală. Sunt, de fapt, intoleranţi care se folosesc de acest argument pentru a părea credibili. Ei nu vor Europa de azi. La limită, nu vor niciun fel de Europă. Extrema dreaptă încearcă acum să folosească fricile generate de criză pentru a alimenta cu combustibil vechiul euroscepticism.

Dacă în anii ’90 clivajul comunist-anticomunist era cel predominant în structurarea sistemului de partide, devine stânga-dreapta clivajul fundamental al scenei politice româneşti din acest moment?
Personal, nu cred că a existat un clivaj comunist-anticomunist în sensul tare al termenului clivaj (definit de Stein Rokkan sau reformulat de un Daniel Louis Seiler). Una dintre cauze e absenţa unei disidenţe sau a unei opoziţii de amploare înainte de 1989 şi, evident, a unei falii sociale care să fie tradusă astfel politic. Tema anticomunismului a fost folosită de partide precum PNȚCD şi PNL, dar mai ales de asociaţii civice şi ONG-uri. Pe de altă parte, PNL a abandonat tema în 2000, pentru a o redescoperi în 2005, iar PNȚCD nu a mai fost partid parlamentar în ultimele trei legislaturi. Spun toate astea, ca să precizez că suntem departe de o organizare de durată a scenei politice pornind de la opoziţia faţă de comunism şi de la încercarea de a bloca această opoziţie. Cât priveşte opoziţia stânga-dreapta, ea e relativizată de alianţele din acest moment: PDL şi UDMR, care se reclamă de la centru-dreapta, sunt aliate la guvernare cu UNPR, care zice că e de centru-stânga, în vreme ce opoziţia include un partid de stânga (PSD) şi unul de dreapta (PNL), ghidate de minusculul PC.

Dar sunt aceste alianţe durabile?
Deocamdată, ceea ce putem vedea e că, în fiecare ciclu politic, sunt încheiate, în opoziţie sau la putere, în alegeri sau la guvernare, noi alianţe stânga-dreapta. Totul a început în sânul CDR, care asocia partide de dreapta cu PSDR-ul lui Sergiu Cunescu. Apoi, guvernarea din 1996-2000 a impus colaborarea CDR cu USD, alianţă de stânga. Guvernul Năstase a fost sprijinit de un partid de dreapta, PNL, care după vreo doi ani a virat în opoziţie spre alt partid, şi anume PD, în acel moment integrat în Internaţionala Socialistă. Instalată la putere în 2004, Alianţa D.A. a rezistat doar jumătate de mandat: a doua parte a avut la bază colaborarea PNL-PSD, de data aceasta primul fiind la Palatul Victoriei, iar al doilea doar în majoritatea parlamentară. A venit în 2008 rândul combinaţiei PDL, devenit între timp membru al PPE, cu PSD, cooperare întreruptă în 2009, cu puţin timp înainte de realegerea lui Traian Băsescu. Pe scurt: indiferent de felul cum a arătat majoritatea la urne, partidele de stânga şi de dreapta s-au atras ca un magnet şi-n opoziţie, şi la Palatul Victoria. E parcă un blestem să n-avem majorităţi clare de stânga sau de dreapta.

Este lustraţia, în forma de curând adoptată în România, mai degrabă o formă de ostracizare decât de dreptate?
Cred că lustraţia ar fi fost un instrument al dreptăţii doar dacă intervenea în 1990, în momentul căderii lui Ceauşescu. Şi, desigur, dacă societatea ar fi avut atunci resurse pentru a distinge între culpa politică şi cea juridică, între vina morală şi cea penală. Nu s-a întâmplat aşa. Cum timpul a curs, permiţând vinovaţilor să intre în competiţie cu inocenţii şi uneori să câştige detaşat, dreptatea a devenit tot mai greu de conturat. În mod inevitabil, după ce unul vinovat pentru crime politice sau derive morale a fost la putere, o lege a lustraţiei se aplică parţial şi în chip schimonosit. Nu poţi anula mandatele după ce ele sunt consumate. Şi nici inventa o lustraţie postcomunistă care să vizeze chiar regimul postcomunist! Apare, în plus, tentaţia de a folosi lustraţia ca pe o armă a răzbunării: nu-ţi place cineva activ în politică azi, aşa că, după ce te uiţi la ce făcea în 1988, treci întreaga categorie din care făcea parte respectivul la indezirabili.

Ce nuanţe lipsesc încă din dezbaterea privind lustraţia? Ce ar face lustraţia să fie dreaptă?
Cred că o lege adoptată acum ar putea să nu fie prea nedreaptă, dacă ar include pedepse diferenţiate. În primul rând, ar trebui distinse epocile regimului comunist. Eu cred, pe urmele lui Aron, că totalitarismul presupune întrunirea mai multor condiţii şi că acestea nu au fost reunite pe toată durata regimului. Apoi, e vorba despre distincţia dintre participarea la decizie şi executarea ei, silită sau entuziastă. Aş lua în seamă şi diferenţierea dintre nivelul central al puterii, cel intermediar (judeţean) şi cel local: un ministru comunist şi un şef de post dintr-o comună nu au acelaşi trecut totalitar. În fine, aş întreba victimele: aş face o lege a lustraţiei care să le dea sentimentul unor oameni ca Doina Cornea sau Radu Filipescu că există dreptate în lume. Fie şi mai târziu...

Recent, Grupul PPE l-a avut ca invitat pe Gary Kasparov. Cum vede o emblemă a opoziţiei Rusia lui Putin?
Ca un regim care nu cunoaşte competiţia politică. Marele şahist a vorbit membrilor PPE despre agresiunea practicată împotriva candidaţilor care ar putea fi o alternativă. Inclusiv legea electorală e aberantă: pentru a participa la cursa pentru preşedinţie, trebuia să strângi într-un interval de cinci săptămâni (dintre care două de vacanţă), în plină iarnă, nu mai puţin de două milioane de semnături. Ce-i drept, nici noi nu stăm rău la absurdităţi: pentru a intra în cursa pentru Primăria Bucureştiului, unui candidat independent i se cer 35.000 de semnături într-o lună, deşi un partid e pus să adune 25.000 ca să fie înregistrat legal. Dar asta e altă discuţie... Revenind la Putin, trebuie să vă spun că în PPE am avut o foarte interesantă dezbatere pornind de la propunerea unui coleg de-al nostru de a-i adresa lui Putin invitaţia de a se adresa plenului la Strasbourg. Am intervenit, reamintind că în 2009 Parlamentul European a acordat Premiul Saharov grupului Memorial, unul dintre membrii acestuia fiind Natalia Estemirova, ucisă chiar în vara acelui an. Memorial a primit Premiul Saharov nu pentru că unii dintre membrii săi au luptat, cot la cot cu Saharov, în anii ‘80, ci pentru că există ceea ce mulţi comentatori au numit „sistemul Putin“. Mi s-a dat dreptate. Deocamdată...

Interviu cu CRISTIAN PREDA, eurodeputat în Grupul PPE, realizat de OCTAVIAN MANEA

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22