Pe aceeași temă
Statul din care a început să facă parte Alto Adige în 1919 nu avea o îndelungată tradiţie, dar, tocmai din acest motiv, avea unele principii ferme de guvernare. Regatul Italiei fusese proclamat de-abia în 1861, cucerise Roma în 1870 şi, la sfârşitul primului război mondial, doar câteva decenii trecuseră de la înfiinţarea sa. Aceasta din urmă, obţinută uneori cu forţa, comportase dispariţia unor state seculare cu un bogat trecut, a unor dinastii odinioară strălucite, a unor puternice identităţi locale. În plus, clasa politică restrânsă care îşi asumase sarcina unificării cultiva sentimente anticlericale, în linie cu cultura dominantă a vremii în Europa, în timp ce populaţia majoritară, dar necultivată era foarte ataşată de practicile religioase. Aceste greutăţi au împins pe bună dreptate guvernul de la Roma să dea o amprentă clar centralizatoare organizării statului. Orice recunoaştere politico-juridică a unor particularităţi locale era văzută drept contrară intereselor naţionale, atât de greu realizate. În această tendinţă centralizatoare, guvernul a fost favorizat în mod hotărâtor de caracterul lingvistic compact al populaţiei, care, cu excepţii aproape neglijabile, vorbea sau italiană sau idiomuri considerate dialecte ale limbii italiene.
Cu totul diferită era experienţa regiunii Alto Adige, adică a părţii germane a Tirolului de Sud, care, în cadrul Monarhiei habsburgice, unde mai stăpâneau principi ai vechiului regim, era obişnuită să conceapă politica şi administraţia mai mult în termeni regionali decât statali. În plus, Tirolul cunoştea prea bine chinuitoarele probleme legate de convieţuirea unor limbi diferite, dat fiind că o treime a Landului era exclusiv de limbă italiană. Era, deci, inevitabil ca, din întâlnirea între Regatul Italiei şi Alto Adige, la sfârşitul primului război mondial, să se nască imediat puternice tensiuni. După scurta perioadă a Italiei liberale (1919-1922), care nu anunţa încă un conflict în adevăratul sens al cuvântului, venirea la putere a fascismului a împins la extrem tradiţia centralizatoare a statului şi a închis calea către orice fel de compromis. Roma şi-a propus ca obiectiv asimilarea minorităţii germane şi a încercat să o priveze de trăsătura sa distinctivă majoră, limba, închizând toate şcolile unde nu se preda în italiană.
Abia cel de-al doilea război mondial a condus la o schimbare de atitudine şi chiar de mentalitate. Într-adevăr, au fost instituite, prin noua Constituţie republicană, cinci regiuni cu statut special, înzestrate cu o amplă autonomie, inclusiv legislativă. Printre acestea se număra şi Trentino - Alto Adige, cuprinzând toate teritoriile din fostul Tirol habsburgic trecute Italiei, care prezentau o netă majoritate italiană.
Minoritatea germană dorea, în schimb, o autonomie exclusiv pentru Alto Adige, unde ea era majoritară. Cererile minorităţii au fost susţinute pe faţă de Austria, cu care Italia, încurajată, dacă nu de-a dreptul împinsă de puterile învingătoare, semnase un acord pentru ocrotirea culturală şi economică a locuitorilor de limbă germană din Alto Adige, la Conferinţa de Pace din 1946. O autonomie în care nemţii aveau numai un slab cuvânt de spus nu părea o garanţie suficientă.
A început de aici o polemică între vorbitorii de limbă germană din Alto Adige şi Roma care s-a prelungit vreme de 20 de ani. La începutul anilor ’60 a fost organizată în Alto Adige chiar o serie de atentate cu bombe. Deşi plasate aşa încât să provoace numai daune materiale (în special la reţeaua de energie electrică), ele au pricinuit şi câteva victime. Întrebarea dacă aceste explozii au determinat guvernul italian să negocieze cea de-a doua autonomie, despre care iniţial nu credea că e necesară, sau dacă l-au provocat în mod inutil, întârziind cu mult găsirea unei soluţii pe calea democratică, este şi în zilele noastre un obiect al dezbaterii istoriografice.
În 1971, după lungi ani de tratative între guvernul central şi Südtiroler Volkspartei, pe atunci singurul partid al minorităţii de limba germană, a fost pus la punct şi votat de Parlamentul de la Roma cel de-al doilea statut de autonomie, care astăzi se numără printre legile fundamentale ale statului italian. Competenţele care până în 1971 reveniseră Regiunii Trentino - Alto Adige trecură oficial în sarcina Provinciei Bolzano sau Südtirol. A fost nevoie de multă vreme pentru ca această trecere să se completeze, fiindcă ambele părţi au preferat o înaintare treptată, adaptând predarea fiecărei competenţe la situaţia, mereu nouă, care se contura în urma întăririi progresive a autonomiei.
Astăzi, aproape toate problemele care au o influenţă directă asupra vieţii zilnice a oamenilor din Alto Adige sunt reglementate de organele de autonomie: guvernul (Giunta) şi parlamentul (Consiglio) local. În acest scop, organele menţionate administrează 90% din impozitele percepute în Alto Adige şi, în afară de aceasta, beneficiază de multe finanţări ad hoc.
Unor observatori ar putea să li se pară că statul central a ajuns în felul acesta să renunţe la prerogativele sale într-o parte a teritoriului naţional. Dar tabloul trebuie nuanţat.
Mai întâi, şi autonomia este o formă de a fi a statului şi nu există o autonomie în afara statului. Discuţia despre autonomie nu atinge chestiunea suveranităţii, ci tinde să lămurească dacă ea poate fi un instrument valid de guvernare aflat la dispoziţia statului în amenajarea unui teritoriu anume. Dacă se consideră că organizarea centralizată este în orice caz cea mai eficientă şi mai avantajoasă pentru cetăţeni, atunci autonomia teritorială e o reţetă de care nu este nevoie. Dar experienţa multor ţări europene arată că uneori centralizarea nu este cel mai bun sistem de administrare. În Alto Adige, de exemplu, au fost rezolvate toate problemele dificile de ordin public, iar cetăţenii beneficiază astăzi de o bunăstare materială remarcabilă: cum ar putea Roma să considere că acest lucru este o înfrângere pentru statul italian?
Nici nu se poate susţine că, după recunoaşterea autonomiei, statul nu mai are cum să intervină asupra deciziilor guvernului local. Alto Adige urmează, la fel ca celelalte provincii italiene, marile opţiuni politice ale republicii, ca, de exemplu, integrarea europeană, rămânerea în zona euro, organizarea apărării, realizarea unor mari infrastructuri. Trebuie să respecte şi principiile de acţiune ale guvernului central, care în acest moment, de exemplu, privesc limitarea cheltuielilor publice şi liberalizarea anumitor sectoare economice. Dacă nu ar aplica cu loialitate legile pe care le aprobă Parlamentul de la Roma în cadrul competenţelor sale, Alto Adige ar fi adus de guvern în judecată înaintea Curţii Constituţionale. Şi este interesant de observat că litigiile dintre guvernul central şi Provincia Autonomă Bolzano supuse Curţii nu sunt mai numeroase decât acelea dintre guvern şi celelalte regiuni italiene şi nici nu privesc teme mai importante sau mai delicate. Cu alte cuvinte, din 1971 până astăzi, a existat o colaborare substanţială între organele centrale şi autonomie.
În realitate, cine susţine că autonomia din Alto Adige este rezultatul unei îngrijorătoare renunţări a statului italian la o parte din teritoriul său nu o face pentru că autonomia este în sine ceva negativ, ci pentru că, în acel teritoriu, cei mai mulţi cetăţeni nu sunt de limba italiană, adică prin definiţie cumva îndoielnici. Într-adevăr, statul italian, alegându-şi instrumentele de guvernare pentru un context deosebit, nu s-a temut de populaţie, ci, dimpotrivă, a demonstrat, ceea ce se întîmplă destul de rar, că are încredere în temeinicia şi soliditatea sa. O perioadă deloc scurtă, de mai mult de patru decenii, demonstrează că această încredere era îndreptăţită.
În general, atitudinea statelor faţă de minorităţi este adeseori un seismograf sensibil pentru sănătatea lor instituţională: statele care din principiu socotesc că trebuie să se teamă de vorbitorii de limbi locale o fac des pentru a-şi acoperi propriile slăbiciuni sau pentru a justifica tendinţe intolerante, nu în ultimul rând de natură ideologică. În ceea ce priveşte minoritatea de limbă italiană din Alto Adige, pentru ea sunt prevăzute aceleaşi norme de ocrotire care sunt recunoscute grupului de limbă germană minoritar în stat (autonomie şcolară, reprezentanţă obligatorie în organele politice elective, bilingvism etc.).
Această scurtă prezentare a relaţiilor dintre statul italian şi autonomia regiunii Alto Adige trebuie să conţină şi rolul pozitiv jucat de Austria. Deşi Alto Adige nu a făcut niciodată parte din statul austriac, înfiinţat, după cum se ştie, în 1920, din motive geografice, culturale şi lingvistice Austria a urmărit întotdeauna cu mare simpatie evenimentele legate de minoritatea germană în Italia, a cărei putere garantă (Schutzmacht) s-a considerat, începând de la acordul din 1946. Însă, până astăzi, iar aceasta este valabil şi pentru viitorul previzibil, Austria nu a susţinut, ca o regulă, acele curente din Alto Adige care au cerut sau cer o modificare unilaterală a graniţelor. La fel ca Italia, chiar dacă din motive mai limitate, Austria consideră satisfăcător actualul sistem democratic al autonomiei teritoriale din Südtirol / Alto Adige.
Putem exclude că în viitor ţinutul va redeveni, în ciuda sau poate tocmai datorită autonomiei sale, un primejdios focar de criză internă şi internaţională? Recunoaştem că, în cadrul relaţiilor politice, nimic nu poate fi exclus a priori, dar este legitim să susţinem că nu se întrezăresc în acest moment premisele unui asemenea scenariu.
