Pe aceeași temă
În vara anului trecut, intra vertiginos pe agenda publică, dar la fel de vertiginos ieşea tema regionalizării. Într-un interviu de atunci, aminteaţi cititorilor revistei 22 că „la intrarea noastră în UE, în 2007, negociasem Capitolul 21, «politici regionale», cu termenul 2013“. 2013 înseamnă peste un an!
La negocierea Capitolului 21 din acquis-ul comunitar, condiţie, dacă vă amintiţi, a dobândirii calităţii de membru UE, România s-a angajat într-adevăr să finalizeze reformele interne necesare regionalizării până în 2013. Termenul nu este întâmplător, fiind legat de un nou ciclu bugetar 2014-2020 al Comisiei, destinat finanţării regiunilor. Dezbaterea publică pe tema regionalizării s-a desfăşurat însă aproape exclusiv în sfera civică şi academică. Revista Altera, editată de Liga Pro Europa, a lansat această dezbatere încă din 1995, apoi a apărut iniţiativa lui Sabin Gherman de lansare a unui model politic axat pe Transilvania şi Banat. A urmat iniţiativa Grupului Provincia de la Cluj, al cărui Memorandum pentru regionalizare, din 2001, propunea constituirea de regiuni având ca fundament provinciile istorice. Grupul a publicat revista Provincia, care cuprinde numeroase articole şi studii pe tema regionalizării. Parte din polemica Gusztáv Molnár-Gabriel Andreescu a văzut lumina tiparului în Chestiunea Transilvană, apărută la Polirom în 1999. La aceasta se adaugă studii ale mediului universitar din Bucureşti, Cluj, Timişoara. Nu în ultimul rînd, Raportul Comisiei prezidenţiale coordonată de Ioan Stanomir, privind consolidarea statului de drept, cuprinde referiri substanţiale la regionalizare. Partidele nu au elaborat propuneri de regionalizare propriu-zise, cu excepţia Acţiunii Populare, care susţinea regionalizarea pe provincii istorice, dar în fiecare partid important au existat grupuri care au lansat modele posibile de regionalizare - la PNL deputaţii timişoreni, la PSD cei clujeni. UDMR rămâne formaţiunea care a produs cel mai mult în acest domeniu. Grupul lor de reflecţie pe tema regionalizării a avansat proiecte de legi privind statutul autonomiei Ţinutului Secuiesc, oferind şi varianta unei formule asimetrice de regionalizare. Au existat numeroase simpozioane, universităţi de vară, studii pe tema regionalizării, inclusiv conferinţe cu participare internaţională, incluzând experţi şi practicieni din regiunile europene cele mai dinamice (Catalonia, Scoţia, Ţara Galilor, Flandra, Alto Adige/Tirolul de Sud), dar şi din partea Poloniei, Germaniei, Austriei, care au înfiinţat regiuni sau au recurs la formule federative.
De ce nu poate rezolva România această problemă?
De la doctorate la evenimente civice, totul s-a spus pe tema regionalizării. Teoretic, există toate premisele ca această reformă esenţială să se producă în parametrii unei tranziţii eficiente şi controlate de la statul centralizat de azi la autonomia locală extinsă, în baza principiului subsidiarităţii. Totuşi, mediile politice şi decidenţii administrativi au amânat perpetuu căutarea unui consens consolidat pe această temă esenţială. Ar fi de înţeles rezerva lor până la intrarea noastră în UE, la 1 ianuarie 2007, căci existau atunci campanii publice de descurajare a regionalizării, privită exclusiv în cheia secesiunii Transilvaniei şi Banatului sau a separatismului secuiesc. Dezintegrarea unor state federale ca Iugoslavia sau Cehoslovacia a scăzut apetenţa pentru cedarea puterii centrale unor entităţi regionale. Pe de altă parte, azi ştim cu toţii că nu forma federală a produs secesiunile.
În aceste condiţii, este o minune că, în 1998, la presiunea Comisiei Europene, a ambasadoarei Karen Fogg, s-a acceptat crearea celor 8 regiuni de dezvoltare pe care le avem şi astăzi. Sunt entităţi parţial artificiale, includ judeţe care nu au tradiţii de coadministrare teritorială, culturală, economică sau de infrastructură, fără personalitate juridică şi fără instrumente şi instituţii regionale de decizie. Ele funcţionează graţie unor proiecte comune de sorginte europeană, la umbra judeţelor, căci judeţele sunt adevăratele entităţi intermediare între centru şi nivelul local. Numai că judeţele, create sub regimul comunist, în 1968, pentru a limita puterea primilor secretari regionali, au păstrat toate ingredientele acelui model, centralismul, politizarea administraţiei, ierarhizarea excesivă, ceea ce le face să semene mai mult cu dictatura decât cu modelul democratic european. În plus, având dimensiuni reduse demografic şi geografic, nu pot beneficia de finanţarea europeană din fonduri structurale şi de coeziune, dar reprezintă un statu-quo profitabil politic între centru şi elitele locale.
Acest monopol, fondat pe politizarea administraţiei şi confiscarea statului de către partide, ar trebui să înceteze prin adoptarea unei formule regionale flexibile şi eficiente, în cadrul căreia autonomia conferită prin lege să devină operaţională.
Revenind la întrebarea dvs., aş spune că principala cauză a întârzierii procesului de regionalizare este lipsa voinţei politice, interesul transpartinic de a menţine un model politic clientelar, necompetitiv şi anacronic, dar în acelaşi timp profitabil celor care deţin monopolul vieţii politice. Nu numai că regionalizarea a fost permanent obstrucţionată, dar şi apariţia unor noi forţe politice, inclusiv regionale sau locale, este imposibilă în actualul cadru legislativ, România fiind din acest punct de vedere mai neliberală decât Rusia, mai aproape de Kazahstan decât de Ungaria.
În ultimele săptămâni, preşedintele Băsescu şi guvernul PDL-UDMR au reluat imperativul adoptării unei legi a regionalizării, dar aliaţii sunt în dizarmonie. Diferenţele par în momentul de faţă insurmontabile: preşedintele şi PDL par adepţii transformării celor 8 regiuni de dezvoltare în regiuni administrative, pe când UDMR propune o formulă cu 20 de regiuni, în care teritoriul cu majoritate maghiară, Harghita, Covasna şi parte din Mureş, să se regăsească într-o aceeaşi entitate administrativă. Pe fondul reîncălzirii electorale a atmosferei naţionaliste, nu cred că acest compromis va fi asumabil. În privinţa transformării celor 8 regiuni existente în regiuni administrative, rezervele noastre, ale celor din sfera civică, sunt în continuare majore. Ceea ce mă nelinişteşte cel mai mult în privinţa sincerităţii intenţiei de regionalizare este fixaţia preşedintelui şi a PDL pe formula parlamentului unicameral. Las deoparte modul nedemn de o democraţie europeană în care s-a impus referendumul pe această temă extrem de importantă, în chiar ziua alegerilor prezidenţiale din 2009, fără nicio dezbatere publică. Un parlament unicameral este mult prea strâmt pentru un stat de dimensiunile României (al şaptelea ca suprafaţă din UE), ab ovo nu va avea instrumente de reprezentare a regiunilor şi va perpetua filosofia centrul omipotent. Grupurile de reflecţie civice şi academice din Cluj, Bucureşti, Timişoara, Braşov, cu care sunt în contact, au pledat pentru o formulă mai simplă, dar totodată mai eficientă, aceea de regionalizare pe fundamentul regiunilor istorice. Coerenţa lor economică, socială, culturală, de infrastructură şi chiar identitară este incontestabilă. Dotate cu prerogative corespunzătoare de autoadministrare şi instituţii alese prin cicluri electorale regionale, cu legislative şi executive regionale, ele ar fi capabile nu numai să performeze, ci şi să demonteze monopolul politic al actualelor partide, introducând competiţia interregională. Mă gândesc la un model care să se inspire din formule operaţionale în Spania, Marea Britanie, Italia, contând şi pe experienţa Poloniei, care a regionalizat un stat la fel de centralizat, ideologizat, atomizat ca al nostru şi care beneficiază de o experienţă pozitivă de funcţionare a regiunilor de peste un deceniu.
Tot în vara anului trecut, vă regăseam într-un simpozion în care era prezentată autonomia provinciei Tirolul de Sud, din Italia. Ce ne puteţi spune despre organizarea simpozionului?
Într-adevăr, Liga Pro Europa s-a implicat ori de câte ori a fost posibil în organizarea de întâlniri interne şi internaţionale pe tema regionalizării, poate şi din disperarea de a vedea reformat acest stat al nostru politizat, corupt, leneş şi costisitor. Eu însămi am beneficiat de o invitaţie în Tirolul de Sud cu ani în urmă şi atunci mi-a venit ideea să-i invit pe cei de acolo la un turneu de dezbateri şi întâlniri în România, cu atât mai mult cu cât susţinătorii autonomiei Ţinutului Secuiesc invocă adesea, ca argument în favoarea acestei construcţii, modelul Tirolului de Sud/Alto Adige, provincie autonomă din nordul Italiei. Pe de altă parte, aşa cum avea să reiasă în cadrul acestui dialog, soluţiile nu pot fi preluate automat, fiecare societate îşi creează propriul model, într-un spaţiu geografic şi istoric prestabilit, iar pulsiunile regionaliste locale nu conduc la rezultate concrete fără implicarea voinţei şi interesului puterii centrale. Cum, în discursul public de la noi, dominantă este antagonizarea intereselor locale cu cele centrale, ale minorităţilor cu majoritatea, din ambele direcţii, pentru noi este important să cunoaştem şi să înţelegem nu numai cum funcţionează aceste regiuni europene, ci şi tipul de compromisuri raţionale care au stat la baza creării lor. Am dorit ca întâlnirile să implice cât mai mulţi politicieni, în special din partea partidelor mari, cărora le revine de fapt iniţierea regionalizării şi găsirea unui consens durabil, căci reforma statului nu poate fi repetată în fiecare ciclu electoral, ea trebuie să confere societăţii un cadru stabil, previzibil şi ajustabil, fără recurgerea permanentă la modificări radicale. Partenerii noştri au fost Südtiroler Volksgruppen Institute din Bolzano/Bozen, Italia, Society for the Enhancement of National Communities in Europe din Zürich, Elveţia, şi Internazionales Recht und Regionalismus din München, Germania. Printre membrii delegaţiei s-au numărat experţi în probleme de regionalizare şi minorităţi, prof. dr. Christoph Pan, dr. Davide Zaffi, dr. Lucio Giudiceandrea, Jósef Komlóssy, precum şi dr. Klaus Kemenater, Andrea Toscano del Banner, dr. George Grote şi dr. Hatto Schmidt.
Întâlnirea de la Bucureşti, din 14 septembrie 2011, a deschis seria conferinţelor. În continuare, delegaţia a făcut, între 14-17 septembrie 2011, un turneu în Transilvania, cu sesiuni de dialog la Arcuş, Miercurea Ciuc şi Târgu Mureş. Referatele susţinute s-au intitulat De la conflict la regiunea europeană plurilingvă de succes, Autonomia Tirolului de Sud din punctul de vedere al guvernării, Italienii din Tirolul de Sud şi autonomia – de la respingere la acceptare. Dialogul local a fost util, îndeosebi pentru cei din administraţia locală şi pentru promotorii autonomiei Ţinutului Secuiesc, care au avut oportunitatea de a înţelege cât de important este dialogul cu guvernul central, dialogul interetnic, perspectiva europeană şi elaborarea unui pachet de măsuri concrete care să scoată discursul despre regionalizare şi autonomie din sfera propagandistică şi să-l transfere în sfera economică şi socială. Majoritatea auditoriului a înţeles şi faptul că autonomia sau regionalizarea nu sunt un panaceu universal, ci instrumente pentru aprofundarea unei democraţii europene participative, aşa încât cei care visează că autonomia le-ar aduce enclave de conservatorism folcloric sau de extremism nu trebuie să-şi facă iluzii. Autonomiile şi regiunile europene nu pot fi nici vatra xenofobiei, nici teritorii de exclusivism etnic, ci un pas în direcţia unui plus de democraţie şi europenism. Ceea ce mi s-a părut, de asemenea, demn de remarcat a fost discursul proregional bazat pe cifre şi rezultate economice. La noi, nu de puţine ori, adversarii regionalizării şi ai autonomiilor invocă incapacitatea judeţelor vizate de a performa economic, dependenţa lor totală de bugetul central. Este des întâlnit acest argument împotriva autonomiei solicitate de secui, invocându-se PIB-ul foarte scăzut al respectivelor judeţe. Or, experienţa regiunilor europene, inclusiv Alto Adige/Tirolul de Sud, este o dinamică economică ascendentă, gradul ridicat de prosperitate pe care l-a adus statutul special. Astfel, Alto Adige are un PIB de 32.000 de euro per capita, este al patrulea producător de mere al Europei şi are unul dintre cele mai înalte venituri din turism, după ce, în anii ‘50, era o regiune eminamente săracă, pe cale de depopulare. Desigur, prosperitatea economică nu rezolvă totul, dar nu este de neglijat nici chiar în privinţa atenuării tensiunilor etnice şi lingvistice.
Spuneaţi că aţi vizitat Tirolul de Sud. Cum arată, la faţa locului, această provincie?
Cu ani în urmă, am beneficiat de o vizită de studiu în Tirolul de Sud. Mă preocupa dacă tot ceea ce studiasem pe tema autonomiei regiunii funcţiona în viaţa cotidiană, mă interesau mecanismele de colaborare între comunităţile lingvistice, relaţia cu capitala şi cea cu Europa, dar şi tensiunile remanente şi modul lor de soluţionare. Nu în ultimul rând, mă interesa dacă această formulă poate constitui sau nu o sursă de inspiraţie pentru autonomia solicitată de comunitatea maghiară de la noi în privinţa Ţinutului Secuiesc.
Ca o impresie generală, asemenea multor români care-şi petrec de-acum vacanţele de schi în Dolomiţi, eşti încântat de peisajele montane, de facilităţile turistice, de lipsa de poluare, de corectitudinea gazdelor. Provincia mi s-a părut un amestec reuşit de rigoare germană şi simţ artistic italian, o zonă de conservare exemplară a patrimoniului şi cadrul unui plurilingvism cuceritor. Capitala are trei nume, cel italian este Bolzano, cel german Bozen, iar cel ladin Balsan (Bulsan).
M-a interesat în mod deosebit Universitatea Liberă, ca o posibilă sursă de inspiraţie pentru multilingvism. Predarea se face în trei limbi, italiană, germană şi ladină, iar la unele facultăţi şi în engleză. Universitatea este susţinută de guvernul italian şi de Provincia Alto Adige. „Îndrăzniţi să fiţi multilingvi“ este însăşi deviza acestei universităţi. Ca urmare, studenţii au oportunităţi majore de angajare pe piaţa muncii în regiune sau la nivel european, numărul studenţilor străini este în creştere.
În ce constă autonomia? Cum s-a realizat? Cum funcţionează?
Autonomia este un aranjament administrativ, legal şi bugetar intern, între regiuni şi guvernul central de la Roma, prin care o serie de prerogative administrative au fost transferate, în baza principiului subsidiarităţii, de la nivel naţional la nivel regional. Italia este formată din 20 de regiuni, provincia autonomă Tirolul de Sud făcând parte din regiunea Trentino-Tirolul de Sud, alături de alte patru regiuni autonome: Valle d’Aosta, Friuli-Venezia Giulia, Sicilia şi Sardinia. Totuşi, cazul Tirolului de Sud este special, deoarece statutul de autonomie conferă provinciei o serie de drepturi şi mecanisme pentru protejarea comunităţilor lingvistice germană, italiană şi ladină.
Este cunoscut faptul că Tirolul de Sud a fost înglobat Italiei în 1919, cu o populaţie majoritară de limbă germană. În perioada dominaţiei fasciste, provincia a fost supusă unei italienizări forţate, limba germană fiind exclusă din educaţie şi administraţie. După 1945, provincia a revenit Italiei, iar în 1946, graţie şi originii trentine a primului ministru italian, acesta a agreat propunerea austriacă de a oferi garanţii protectoare comunităţii de limbă germană, prin Tratatul Gruber-De Gasperi, care înfiinţa regiunea Trentino-Alto Adige, cu provincia Tirolul de Sud ca entitate autonomă şi limbile italiană şi germană ca limbi oficiale. Acest statut a fost considerat insuficient, deoarece regiunea avea în continuare o majoritate italiană. Au apărut mişcări separatiste şi s-au produs atentate cu victime umane, în special din rândul forţelor de ordine. Situaţia din Tirol, subiect de dispută internaţională la ONU în anii ‘60, a evoluat totuşi pe o cale diplomatică pozitivă, în anul 1971 cele două state semnând un nou tratat, ce va marca debutul statutului de autonomie care funcţionează astăzi. Totuşi, abia tratatul referitor la autonomie semnat în 1992 de Austria şi Italia fost considerat satisfăcător şi a condus la stingerea disputelor. Au urmat peste 190 de acte administrative care au consolidat prerogativele autonomiei provinciale, acest model fiind considerat atât un succes în protecţia comunităţilor minoritare, cât şi un succes financiar în disputa cu centrul, Tirolul de Sud negociind reţinerea la nivelul provinciei a circa 90% din veniturile pe care le realizează.
Prerogativele autonome se referă la faptul că majoritatea competenţelor legislative şi executive sunt transferate la nivelul provinciei. Legislativul provincial, denumit Consiliul Provinciei Autonome, adoptă legi regionale ce reglementează toate domeniile, în afara celor rezervate prin Constituţie statului central, privind politica externă, relaţiile cu UE, imigrarea, relaţiile cu cultele religioase, forţele armate şi securitatea naţională, moneda, organizarea administrativ-teritorială, acordarea cetăţeniei, legislaţia electorală, cadrul general al educaţiei, protecţiei sociale şi sistemul vamal. Puterea executivă revine Guvernului Regional condus de un guvernator ales.
Ceea ce este aparte în Tirolul de Sud/Alto Adige este mecanismul de alocare a resurselor pe baza recensămintelor interne provinciale, în cadrul cărora cetăţenii se înregistrează ca aparţinând unui anume grup lingvistic, cel italian, german sau ladin. Limbile germană (69%) şi italiană (26%) sunt oficiale pe întreg teritoriul provinciei, iar ladina (circa 4%) în unele comune şi municipalităţi. Inscripţiile, denumirile oficiale, semnele de circulaţie sunt în general trilingve. Sistemul şcolar, administraţia, sistemul de sănătate beneficiază de resurse de personal şi financiare în funcţie de aceste proporţii lingvistice, care sunt actualizate cu o periodicitate de zece ani. Se consideră că acest model, ce nouă ne poate părea „farmaceutic“ şi greoi, este apt să prevină frustrările şi dezechilibrele lingvistice şi să conferă protecţie egală tuturor comunităţilor, indiferent de limba lor maternă, ferindu-le de discriminare sau asimilare.
Cum convieţuiesc oamenii?
Nu neapărat toţi locuitorii sunt plurilingvi sau fericiţi. În fazele iniţiale ale construcţiei autonomiei, unele comunităţi italiene, în special cele colonizate în provincie în perioada fascistă, şi-au simţit identitatea de majoritari ameninţată. A apărut chiar şi reflexul de autoapărare de a-şi înscrie copiii la şcoli germane şi a se declara apoi parte a comunităţii de limba germană. Pe de altă parte, pentru comunitatea de limbă germană, această evoluţie nu a fost neapărat salutară, aşa că în compensaţie s-au depus eforturi ca italienii să nu se simtă sub presiune asimilatoare şi să poată să-şi exercite prerogativele lingvistice şi identitare nestânjeniţi. Ladinii, în schimb, au dobândit un cadru de afirmare identitară nesperat, mult peste proporţia lor de 4% din populaţie. Au existat şi cazuri de „nesupunere civică“, persoane care au refuzat să se identifice unui singur grup lingvistic, declarându-se vorbitori bilingvi sau trilingvi şi refuzând încorsetarea în categoriile recensămintelor lingvistice. Aceste cazuri sunt însă rare şi iau mai ales forma unui protest civic, menit să atragă atenţia că provincia este sau ar trebui să fie şi patria egală a celor care se simt discriminaţi de acest sistem al proporţiilor etnice stabilite. Dacă însă ne gândim la câte frustrări sunt la noi în legătură cu drepturile lingvistice, minoritari care se simt discriminaţi sau majoritari care reclamă dominaţia lingvistică a minorităţii, poate un aranjament transparent, egal pentru toţi, este un răspuns acceptabil.
Pe de altă parte, senzaţia mea subiectivă este că, în cadrul comunităţilor ladină şi germană, întâlneşti mai multe persoane plurilingve, deci şansa lor de a ocupa slujbe bugetare este mai mare, fapt valabil şi la noi, unde minoritarii vorbesc în proporţie mai mare româna. În Alto Adige însă, sistemul şcolar oferă corecţii la acest dezechilibru, în sensul că toţi elevii au acces atât la limba lor maternă, în care învaţă, cât şi la limbile celorlalte comunităţi cu care convieţuiesc.
În privinţa identităţii, înţeleg că abia în ultimii ani se consolidează o identitate sudtiroleză comună, odată cu diferenţierea comunităţii germane de austrieci tirolezi şi odată cu adaptarea italienilor la autonomie, nu în ultimul rând şi pentru că provincia este o reuşită economică eclatantă, cu un PIB deasupra multor regiuni italiene şi printre cele mai prospere din Europa. Se pare că e plăcut să trăieşti în Alto Adige.
După violenţele iniţiale, încrederea s-a construit cu migală, nu au lipsit nici recidivele. Autonomia este o cultură a negocierii şi a respectării contractelor asumate. De subliniat că, spre deosebire de metehnele de pe la noi, partidele italiene majore nu ameninţă cu restrângerea sau suspendarea autonomiei. Colaborarea ia locul divizării, chiar dacă barierele lingvistice nu sunt de neglijat.
Citeam nu demult ştirea că la Bolzano/Bozen s-a luat în discuţie demolarea monumentelor implantate de Mussolini, între ele cel care-i califica pe germani drept barbari. O comisie paritară din ambele comunităţi elaborează calea, etapele acestui proces. În urmă cu numai şase ani, când eu vizitam provincia, acest consens ar fi fost imposibil.
Interviu cu SMARANDA ENACHE, co-preşedinte al Ligii Pro Europa, realizat de RODICA PALADE
