Pe aceeași temă
Se pot deosebi trei faze în istoria locuitorilor de limba italiană din Alto Adige.
Prima începe odată cu anexarea Tirolului de Sud (Südtirol) la Italia în 1919, anul zero al istoriei noastre contemporane. Înainte de acest moment, Alto Adige era numai o veche denumire de pe vremea lui Napoleon, care înfiinţase departamentul Haut-Adige, ca o parte din Regatul Italiei. Începând din anii ’20 ai secolului XX a avut loc, în schimb, o imigrare masivă din sud, favorizată de guvernul central şi având ca scop modificarea proporţiei numerice între grupurile lingvistice. Alto Adige devenise pământul făgăduinţei pentru mii de familii care îşi căutau de lucru. În anii ’30 a început construcţia zonei industriale din Bolzano, alimentată de marile centrale hidroelectrice realizate de-a lungul râurilor principale.
Şi înfăţişarea urbanistică a capitalei regiunii a fost transformată, prin construirea unor noi cartiere administrative şi de locuinţe. Intenţia declarată a fascismului era să transforme Alto Adige într-o provincie „italianissima“. Instrumentele acestei politici nu au fost doar imigraţia, ci şi luarea unor măsuri violente de deznaţionalizare. Decretele pregătite de senatorul Ettore Tolomei şi aprobate de Consiliul de Miniştri în mai 1923 prevedeau, printre altele: folosirea exclusivă a limbii italiene în viaţa publică, concedierea funcţionarilor de naţionalitate germană sau austriacă, introducerea unor noi toponime italieneşti, italienizarea numelor proprii germane etc. Guvernele Italiei democratice de după cel de-al doilea război mondial s-au dezis de această politică. A continuat totuşi imigrarea din restul teritoriului naţional, motivată acum de necesităţi economice, şi nu de intenţia de a înăbuşi din punct de vedere demografic populaţia germană. Numărul locuitorilor din Bolzano a crescut până în anii ’60, când rata italienilor a ajuns la maximum: la recensământul din 1961, aceştia alcătuiau 34,3% din populaţia rezidentă, iar zece ani mai târziu, 33,3%.
Sentimentul italienilor de a se considera stăpânii în Alto Adige, alimentat de propaganda fascistă, a supravieţuit regimului, fie şi subteran, până în anii ’60 şi, parţial, după aceea. Cererea unei ample autonomii înaintată de comunitatea „sudtiroleză“, adică de limba germană, a fost vreme îndelungată respinsă de comunitatea „altoatezină“, adică de limba italiană. Nu este greu de înţeles de ce. Atotputernicia statului naţional era reafirmată an de an, cu ocazia aniversării victoriei în primul război mondial, prin organizarea unor mari parăzi militare. Până în anii ’60, Roma nega chiar şi existenţa unei „chestiuni a Tirolului de Sud“, în timp ce oamenii de rând se mărgineau să repete „suntem în Italia“. Nimeni nu a fost în stare să ofere comunităţii de limbă italiană din Alto Adige motive şi simboluri justificative, în afară de cele mai mult sau mai puţin explicit naţionaliste.
Un al doilea capitol se deschide între anii ’60 şi ’70, odată cu aprobarea „Pachetului“ (1969) şi cu adoptarea celui de-al doilea statut de autonomie (1971). Noile reguli de convieţuire încep să se facă simţite. Angajările în administraţia publică se fac acum pe baza unui „sistem proporţional“, adică după procentajul grupurilor lingvistice, stabilit la fiecare zece ani prin recensământul general al populaţiei. Pe foaia recensământului, fiecare cetăţean major trebuie să declare grupul lingvistic căruia consideră că îi aparţine sau căruia i se alătură. În 1981, din 100 de locuri bugetare, comunităţii de limbă italiană îi reveneau în jur de 30; comunităţii de limbă germană aproape 70. O altă regulă este cea a bilingvismului: cine vrea să ocupe o funcţie publică trebuie să cunoască amândouă limbile principale – italiana şi germana. În anii ‘70, aceste măsuri găsesc comunitatea italiană cu totul nepregătită: studiul limbii germane fusese până atunci desconsiderat şi foarte neglijat în şcoli. De fapt, sistemul proporţional se dezvăluie a fi deosebit de negativ pentru italieni, de vreme ce, până atunci, administraţia publică era, ca să spunem aşa, o prerogativă a lor.
Ca urmare, se dezvoltă în aceşti ani un puternic sentiment de ostilitate faţă de sistemul de autonomie. Electoratul părăseşte partidele italiene care, de bine, de rău, susţinuseră adoptarea acestuia şi se apropie de Mişcarea Socială Italiană, urmaşa partidului fascist, care pur şi simplu cere abolirea „înjositoarei“ autonomii şi foloseşte vechiul arsenal ideologic al naţionalismului: Italia şi italienii sunt purtători de civilizaţie într-o regiune de barbari. Se răspândeşte o atitudine ostilă faţă de cultura locală, sentiment de altfel perfect reciproc, încât şi sudtirolezii arată o mare doză de ostilitate . „Italienii“ şi „germanii“ se privesc cu neîncredere, dacă nu se duşmănesc de-a dreptul în mod deschis. Primii sunt victimele unei dezrădăcinări colective: nu cunosc teritoriul, limba, tradiţiile locale; se simt înşelaţi, sunt „nemulţumiţi“ şi visează la restabilirea autorităţii guvernului central, care, însă, s-a hotărât să cedeze provinciei cote tot mai mari de putere. Ultimii, la rândul lor, dezvoltă o puternică identitate de grup: fac banii marşând pe turism, artizanat, agricultură; se luptă ca să primească spaţii tot mai mari de autonomie şi nu rareori păcătuiesc printr-o atitudine de autosuficienţă.
A treia fază în istoria locală începe odată cu preluarea de către provincie a competenţelor prevăzute în „Pachet“ şi cu declararea închiderii litigiului internaţional austro-italian, în februarie 1992. Alto Adige sau Südtirol se prezintă acum pe scena europeană ca una dintre provinciile cele mai înstărite şi mai bine administrate. Autoguvernarea obţine rezultate greu de imaginat cu numai câteva decenii în urmă: patrimoniul edilitar este restaurat, administraţia publică modernizată, serviciile devin mai eficiente. Un buget provincial destul de bogat şi în continuă creştere asigură investiţii şi subvenţii pentru multe categorii. Calitatea vieţii este vizibil mai ridicată faţă de restul Italiei şi chiar faţă de multe alte regiuni din nordul Europei.
Acest lucru provoacă o schimbare de opinie în cadrul comunităţii italiene. Autonomia încetează să mai fie o sperietoare, aşa cum fusese zugrăvită anterior; de multe dintre cuceririle sale chiar şi italienii încep să fie mândri. Alte date din aceşti ultimi ani confirmă faptul că şi comunitatea de limbă italiană iese din faza de aversiune şi dezrădăcinare. Sporeşte interesul faţă de limba germană; tot mai mulţi italieni sunt capabili să o vorbească, creând adevărate legături cu vecinii lor. Acelaşi lucru este valabil şi pentru cultură: obiceiurile şi tradiţiile locale devin familiare. Dincolo de polemicile cotidiene, ideea autoguvernării întâlneşte un consens crescut în rândurile celor care i se opuseseră: regulile convieţuirii se definesc potrivit autonomiei în cadrul căreia nici o parte nu poate să o înăbuşe pe cealaltă.
Un cuvânt nemţesc are o semnificaţie deosebită pentru cine trăieşte în Alto Adige. Este cuvântul Heimat, greu de tălmacit în italiană. Heimat nu înseamnă „patrie“, ci ceva mai puţin instituţional, ceva de care eşti mai legat sufleteşte. Este locul unde te simţi acasă; nu neapărat cel în care te-ai născut, ci acela căruia îi împărtăşeşti soarta. Comunitatea sudtiroleză şi cea ladină au avut dintotdeauna un puternic sentiment de Heimat. Acesta provine din prezenţa lor seculară, din faptul că îşi cunosc teritoriul şi că au dezvoltat o cultură cu totul specifică pentru a-şi duce aici traiul. În schimb, comunitatea de limbă italiană numai acum este pe cale de a cuceri un sentiment de Heimat al ei. În acest proces trebuie să depăşească grelele condiţionări ale trecutului. Pe baza unei „duşmănii ereditare“, „italienii“ şi „germanii“ au fost împinşi de istorie pe poziţii antagonice. Primii au fost amăgiţi cu ideea că ei sunt noii stăpâni ai acestui pământ; ultimii s-au solidarizat între ei aproape necondiţionat într-o luptă de rezistenţă. Primejdia ca această ostilitate să iasă din nou la suprafaţă în viitor nu trebuie subestimată. Comunitatea de limbă germană trebuie să se arate dispusă să favorizeze procesul de convieţuire cu comunitatea de limbă italiană. Există şi din acest punct de vedere semne încurajatoare: mulţi sudtirolezi nu se mai împotrivesc celor care vor să trăiască în ţinutul definit de autonomie acceptându-i regulile.
Pentru comunitatea de limba italiană, procesul recent pornit este lung şi plin de greutăţi. O Heimat nu poate fi „dată“ aşa cum se dă o slujbă sau un beneficiu social. Fiecare trebuie să şi-o câştige, mergând pe un drum care nu admite scurtături.
