Pe aceeași temă
În 1919, partea meridională a provinciei ereditare habsburgice Tirol, şi anume Tirolul de Sud, a fost alipită Italiei, stat naţional. Cea mai mare parte a populaţiei erau vorbitori nativi de germană, 4% vorbeau în limba ladină, iar 3% vorbeau în limba italiană.
În perioada dintre cele două războaie mondiale, opinia publică din majoritatea statelor naţionale se îndoia de faptul că o societate modernă ar putea funcţiona pe bază plurilingvă. Plurilingvismul era văzut în primul rând ca o povară, deoarece unitatea de limbă şi cultură şi identitatea frontierelor lingvistice şi statale apăreau drept o necesitate indispensabilă susţinătorilor statului naţional clasic. Acest lucru era valabil şi în Italia şi de aceea regimul fascist italian încerca să italienizeze populaţia autohtonă vorbitoare de germană, să o contracareze printr-un mare număr de imigranţi italieni sau să o expulzeze.
După cel de-al doilea război mondial, în 1948, regiunii Alto Adige (după cum a fost denumit Tirolul de Sud încă de la alipirea cu Italia)1 i-a fost acordată prima autonomie. Însă aceasta nu putea să ofere o tutelă suficientă celor două minorităţi, cea germană şi cea ladină. Ca urmare, tensiunile au crescut, iar conflictul a ajuns în 1960 în faţa Adunării ONU care a invitat părţile să rezolve problema pe cale paşnică.
În 1971, după tratative îndelungate, a fost acordată cea de-a doua autonomie în cadrul „Pachetului“2 pentru Alto Adige şi a aşa-numitului calendar operativ; ca urmare, a început pas cu pas implementarea celor 137 de măsuri prevăzute de Pachet. În 1992, după 22 de ani de muncă pentru instituirea şi dezvoltarea celei de-a doua autonomii a regiunii Alto Adige, Austria şi Italia au înmânat ONU declaraţia de închidere a conflictului, deoarece cele 137 de măsuri prevăzute în Pachet fuseseră implementate în mod paşnic şi de comun acord, între Bolzano şi Roma, pe de o parte, şi cele trei grupuri lingvistice din Alto Adige, pe de altă parte (în 1971, populaţia rezidentă era de 414.041 persoane, dintre care 62,9% erau vorbitori nativi de limba germană, 33,3% vorbeau limba italiană şi 3,7% vorbeau în limba ladină).
Problematica
Italia este un stat cu o administraţie centrală asimetrică, deoarece numai 5 regiuni din 20 se bucură de un statut special de autonomie. În plus, Italia este un stat naţional de tip clasic, cu omogenitate etnică maximă (cel puţin 95% dintre cetăţenii italieni sunt vorbitori de limba italiană). Şi, în fine, Italia este o peninsulă înconjurată la est, sud şi vest de diferite mări, iar, în nord, de bariera Alpilor. Acest lucru explică lipsa specifică de contacte directe şi personale ale italienilor cu vecinii lor.
Lipsa experienţelor istorice cu populaţii de limbă diferită de limba lor maternă - experienţe care sunt extrem de răspândite în Europa Centrală - face ca pentru majoritatea italienilor să fie inimaginabil ca, în Italia, să trăiască cetăţeni care nu au drept limbă maternă italiana. De aceea, ideea de autonomie a regiunii Alto Adige a întâmpinat iniţial o rezistenţă aproape insurmontabilă. Se opunea rezistenţă atât la Roma, cât şi în Alto Adige: la Roma existau temeri cum că pretenţia de autonomie pentru Alto Adige nu era decât un alibi pentru a separa această regiune de Italia („autonomia ca prim pas către secesiune“). În Alto Adige, după 20 de ani de represiune fascistă (1923-1943) şi încă 20 de ani de eforturi zadarnice pentru a se obţine ocrotirea eficientă a minorităţilor în Italia democratică de după război (1945-1965), încrederea în Italia, ca parte adversă onestă, scăzuse până la nivelul cel mai de jos şi în aceeaşi măsură crescuse dorinţa de a face recurs la dreptul de autodeterminare (extern), respectiv la dreptul de secesiune pentru a se separa de Italia.
Temerile şi ucenicia
Pe vremea aceea, mai mult de 90% dintre italienii rezidenţi în Alto Adige imigraseră pe parcursul ultimilor 50 de ani, deci între 1920-1970, ca urmare a politicii de infiltrare a guvernului italian. Italienii erau obişnuiţi să primească locuri de muncă şi case, iar despre istoria Tirolului şi îndeosebi a regiunii Alto Adige nu ştiau nimic. Cea mai mare parte dintre ei nu învăţa niciuna dintre cele două limbi minoritare locale. Acest lucru părea că nu le este necesar, dat fiind că persoanele aparţinând acestor două minorităţi învăţaseră italiana, iar pentru a comunica era suficientă cunoaşterea acestei limbi. În grupul lingvistic italian se spunea că, dacă Alto Adige ar fi devenit autonom, italienii ar fi rămas fără apărare în faţa majorităţii provinciale germane. În plus, nu puţini oameni politici în Italia se temeau că le-ar putea fi afectată cariera politică dacă i-ar fi părăsit pe concetăţenii lor vorbitori de italiană din Alto Adige.
Toate părţile în cauză aveau nevoie de timp să înveţe treptat cum să se poarte mai bine, deoarece nu existau precedente. Fiecare pas trebuia bine cumpănit şi negociat înainte de a se ajunge la un acord şi la implementarea lui. Acest proces a necesitat mult timp (22 de ani), dar era indispensabil pentru ca niciunul dintre cele trei grupuri lingvistice să nu creadă la sfârşit că a fost pus într-o situaţie de subordonare.
Rezultatele
După patru decenii de implementare şi dezvoltare a celei de-a doua autonomii a regiunii Alto Adige (având actualmente o populaţie de circa 500.000 de persoane), se poate constata că această autonomie a devenit un model de succes, din punct de vedere politico-cultural şi socio-economic.
Din punct de vedere politico-cultural, autonomia regiunii Alto Adige a garantat o dezvoltare egală celor trei grupuri lingvistice, oferind o tutelă de înaltă calitate minorităţilor germană şi ladină, fără a prejudicia drepturile umane fundamentale ale grupului lingvistic italian (ca parte a majorităţii naţionale).
Există acum trei limbi oficiale: italiana ca limbă oficială naţională, germana ca limbă oficială la nivel regional şi, în fine, ladina ca limbă oficială adiţională în cadrul local a opt comune cu majoritate ladină. Angajaţii administraţiei publice trebuie să fie bilingvi, iar în zonele unde se vorbeşte ladina, trilingvi. Cunoaşterea celei de-a doua limbi este răsplătită cu un supliment la salariu de circa 10%. Funcţionarii ladini de obicei cunosc şi italiana şi germana şi obţin astfel două suplimente la salariu (câte unul pentru fiecare limbă în plus).
Fiecăruia dintre cele trei grupuri lingvistice îi este garantată educaţia în limba sa maternă prin intermediul a trei tipuri de şcoli diferite, care permit fiecărui grup lingvistic să-şi facă educaţia în limba maternă şi să înveţe cea de-a doua limbă sau celelalte două limbi.
Egalitatea posibilităţilor pentru cele trei grupuri lingvistice este garantată printr-un sistem proporţional care distribuie resursele fundamentale (ca, de exemplu, posturile în serviciile publice, fondurile publice pentru cultură, înlesnirile în domeniul edilitar) sau reglementează compoziţia organelor publice, în baza cotei procentuale respective a fiecărui grup lingvistic. Un sistem proporţional de acest tip împiedică apariţia unor conflicte permanente legate de distribuţia resurselor şi care ar aduce pierderi costisitoare. Circa 70% din populaţia regiunii aprobă utilizarea acestui sistem. În plus, au fost adoptate o serie de măsuri culturale, precum recunoaşterea diplomelor universitare între Italia şi Austria, realizarea programelor regionale de radio şi televiziune în trei limbi etc. Acestea contribuie la menţinerea identităţii celor trei grupuri lingvistice şi la stabilizarea păcii etnice.
Din punct de vedere socio-economic, autonomia regiunii Alto Adige s-a dezvoltat atât de mult, încât a devenit un model de succes. Cu ajutorul autonomiei, Alto Adige s-a transformat dintr-o zonă defavorizată cu o rată ridicată a emigrării într-o zonă înfloritoare din punct de vedere economic.
– Începând din 1990, în Alto Adige rata şomajului este în jur de 2%.
– Produsul intern brut pe cap de locuitor în Alto Adige se ridica la 34.400 euro în 2009 şi depăşea cu 36% media naţională a Italiei (25.300 euro).
– Bugetul regional de care dispune Alto Adige se ridică la circa 5 miliarde de euro, ceea ce înseamnă o disponibilitate de cheltuială publică de mai bine de 10.000 euro pe cap de locuitor, una dintre cele mai ridicate din Europa.
– Veniturile bugetului regiunii constau în primul rând din mijloace proprii provenite în proporţie de 90% din taxele şi impozitele încasate în
Alto Adige. Restul de 10% este contribuţia regiunii Alto Adige labugetul statal al Italiei.
– În afară de micile industrii şi de artizanat, economia regiunii Alto Adige se bazează pe turism şi agricultură. Alto Adige dispune de mai bine de 214.000 de locuri în hoteluri (adică un loc la doi locuitori) şi înregistrează anual circa 117 rezervări pentru un loc.
– Deşi doar o treime din teritoriul regiunii Alto Adige este utilizabilă în agricultură, aceasta produce anual 1 milion de tone de mere, ceea ce înseamnă circa 10% din recolta de mere a UE-27. În afară de acesta, mai trebuie menţionate importante cantităţi de vin, vite, lapte, lemne.
– Tutelarea mediului înconjurător: 56% din consumul energetic al regiunii Alto Adige provine din energii regenerabile şi se prevede ca acest procentaj să crească la 75% până în 2020.
Concluzie
Autonomia regiunii Alto Adige este un instrument potrivit pentru dezvoltarea regională economică şi socială. Mulţumită acesteia:
– Alto Adige a devenit o regiune cu un remarcabil potenţial economic,
– potenţialul conflictual reprezentat de prezenţa a diferite limbi şi culturi a fost convertit într-o valoare culturală adăugată,
– a fost asigurată pacea socială,
iar Italia a rezolvat o problemă care ar fi putut să se agraveze la scară internaţională.
1. Aşa-numita Regione Autonoma Trentino-Alto Adige (germ. Autonome Region Trentino-Südtirol), cu capitala la Trento, este compusă din două provincii: Provincia Autonoma di Bolzano-Alto Adige
(germ. Autonome Provinz Bozen-Südtirol)
şi Provincia Autonoma di Trento
(germ. Autonome Provinz Trient) (n. tr.).
2. „Pachetul“ (it. Il Pacchetto) desemnează o serie de prevederi legale luate în vederea implementării autonomiei în Alto Adige (n. tr.).
