Pe aceeași temă
„Populismul promovează un tip de colectivism primordialist care torpilează încrederea în sine a individului şi îl invită să-şi dizolve subiectivitatea în magma amorfă a adeziunilor de grup.“
Cum explicăm actualul val al restauraţiei din România? Cum interpretăm măsurile luate de ceea ce numesc regimul pontocratic pentru obliterarea memoriei comunismului? Există într-adevăr o nostalgie a timpurilor comuniste? Există riscul ca aventurieri demagogici să urce pe creasta valului de frustrări populare şi să primejduiască întreg edificiul democratic? Sunt câştigurile pluralismului reversibile? Ne putem aştepta la avansul unor mişcări de tip peronist?
Când examinăm rezultatele unor sondaje de opinie este bine să ne reamintim că ele reflectă emoţii şi atitudini relativ fluctuante, reacţii mai mult sau mai puţin spontane, mai mult sau mai puţin elaborate. Sondajele sunt extrem de utile, însă nu trebuie fetişizate. Raportarea cetăţenilor României la comunism nu este nici univocă, nici monocromă. Comunismul a fost, spre a relua formularea istoricului Stefano Bottoni, un ecosistem social, deci a afectat straturi extrem de complexe ale subiectivităţii. Ieşirea din comunism, cum scria Katherine Verdery, a provocat o mutaţie axiologică. Când se prăbuşeşte un întreg sistem de valori este normal să urmeze derută, buimăcire, stupoare, perplexitate. Problema se agravează în condiţiile în care trecutul este considerat o povară inutilă, iar confruntarea perioadelor traumatice este privită drept un exerciţiu fatalmente partizan, o instrumentalizare politică, nu ca o condiţie indispensabilă a normalităţii democratice.
În pofida ispitei de a blama democraţia pentru toate tensiunile actuale, nu cred că aceşti nostalgici (ori utopici, pentru că mulţi, de fapt, nu tânjesc după un comunism real, ci după unul romantizat) ar dori să trăiască într-un regim în care tot ce nu este obligatoriu este interzis. Nu cred că există mulţi cetăţeni în lumea post-comunistă care să regrete frontierele închise, monotonia universalizată, plictisul, cozile, duplicitatea la care eram în fond cu toţii condamnaţi. Libertatea este o condiţie care ni se pare de la sine înţeleasă, atunci când o avem, îi simţim lipsa însă, psihologic şi, uneori, chiar fizic, atunci când este absentă.
Ne întâlnim, cred, cu un fenomen explorat cândva de gânditorii Şcolii de la Frankfurt, anume teama de libertate (cel care a scris chiar o carte cu acest titlu a fost psihanalistul şi gânditorul social Erich Fromm). În cele cinci landuri din fosta R.D.G., există o stare de frustrare în raport cu o anumită condescendenţă manifestată de cei numiţi Wessies (germanii din Vest). Îndeosebi între membrii grupului de vârstă trecut de 50 de ani există şi o anxietate motivată de dispariţia unor forme previzibile de existenţă socială. Îmi amintesc filmul Goodbye, Lenin: pentru nu puţini subiecţi ai statului totalitar existau repere uşor identificabile, de la un singur tip de castraveciori muraţi la câteva tipuri de chifle, mereu aceleaşi. Democraţia este, prin definiţie, un teritoriu al confruntării, al controverselor, al polifoniei. Recesiunea economică, trăită dramatic în Europa şi în Statele Unite, a agravat stările de spirit pesimiste, a îngăduit relansarea vechilor clişee anticapitaliste. A prins ființă o nouă „Noua Stângă“, nu mai puţin disperată şi vehementă decât predecesoarea sa din anii ‘60. Aceste profeţii apocaliptice nu pot submina instituţii democratice robuste, dar pot slăbi încrederea oamenilor în aceste instituţii. De aici şi importanţa dialogului public, a dezbaterilor, a ceea ce se cheamă conversaţie democratică.
Atunci când atâţia români spun că regimul comunist a însemnat aplicarea eronată a unei idei bune, când în fruntea guvernului se află un admirator mărturisit al lui Ernesto „Che“ Guevara, trebuie să vedem dacă ei ştiu cu adevărat în ce a constat ideologia marxistă. Îşi dau ei, oare, seama că era vorba de o dictatură nu doar politică ori economică, ci de una asupra sentimentelor, gândurilor, emoţiilor, nevoilor umane? Cunosc ei care au fost costurile umane ale aplicării utopiei? Iată, aşadar, rolul vital al educaţiei şi al memorializării. Sunt convins că nu este vorba de o evaluare pozitivă a terorii comuniste, ci mai degrabă de minusurile informării şi formării publice a unei conştiinţe istorice adecvate.
În 1998 am publicat o carte la Princeton University Press, intitulată Fantasies of Salvation: Democracy, Nationalism, and Myth in Postcommunist Europe (în româneşte, Fantasmele salvării, Polirom, 1999). În 2009, editura americană a decis să o republice, ca ediţie paperback, considerând că analizele mele se menţin actuale. Pe scurt, în condiţii de profundă debusolare istorică, de derută valorică, de angoase economice, se creează premise pentru ascensiunea demagogilor, fie ei de extremă dreaptă ori de extremă stângă. Acesta a fost sensul peronismului în Argentina (o mişcare politică, dar şi un partid, ambele legate, în prima fază, de generalul Juan Domingo Perón). În momentul de faţă, vedem cum se configureaza o hegemonie populist-stângistă în Grecia, sub mantia noului „profet“ Alexis Tsipras.
Peronismul nu este un fenomen exclusiv argentinian (v. Venezuela, Bolivia, Peru). Ruinele leniniste, spre a relua termenul lui Leszek Kołakowski, pe care le întâlnim în plan moral, social, economic în România şi în celelalte state post-comuniste sunt tocmai solul pe care îl utilizează aceste mişcări populiste. Principalul lor inamic este statul de drept.
Populismul etnocentric promovează un tip de colectivism primordialist, care torpilează încrederea în sine a individului şi îl invită să-şi dizolve subiectivitatea în magma amorfă a adeziunilor de grup. Pe acest fond, prosperă politicile radicale, formulele pretins magice, care ar rezolva instantaneu problemele dificile ale unei atât de exasperante tranziţii. Nu cred că peronismul în versiunea sa revoluţionar-aventuristă este un pericol imediat, dar mi-e teamă de ceea ce aş numi peronismul soft. Acesta poate izbucni în varii ipostaze. Când Victor Ponta vorbeşte de „Scaraoţchi de la Cotroceni“, are loc diabolizarea, adică dezumanizarea celui menit să fie eliminat, să fie lichidat în efigie. Politica este înlocuită de exorcism (ceea ce este deopotrivă amuzant şi tragic, ţinând cont că social-democraţia veritabilă nu se angajează în asemenea ritualuri). Când unii politicieni condamnă împrumuturile de la FMI şi afirmă nonşalant că ne putem descurca şi fără ele, mi-e teamă că intrăm într-o zonă a iresponsabilităţii, a unor tactici distructive. Pe scurt, reazemul democraţiei îl reprezintă instituţiile, procedurile, statul de drept. Comunismul, ca şi fascismul, au reprezentat statul de nedrept (Unrechtsstaat).
Vladimir Tismăneanu este profesor la Universitatea Maryland, SUA.
