Pe aceeași temă
„Clasicul reproș cu privire la guvernarea arogantă și nereprezentativă, în slujba unor interese specifice sau a unor minorități mobilizate, constituie fundamentul unei provocări a populismului în Europa.“
Populismul reprezintă atât o amenințare, cât și un remediu pentru democrație, după cum se afirmă într-un nou volum de eseuri, editat de Cas Mudde și Cristobal Kaltwasser1. În Europa, promovarea unor abordări politice ce încearcă să capteze votanți peste capul birocrațiilor și al partidelor convenționale este mai dificilă decât în cele mai multe părți ale lumii. Datorită consolidării UE, cei 27 de membri ai săi se regăsesc în cel mai reglementat colț al planetei. Comisia Europeană are dreptul exclusiv de a iniția acte normative valabile pentru 500 de milioane de cetățeni. Ea dispune totodată, chiar și în vremuri de austeritate, de o cantitate tot mai mare de resurse. Dar Comisia și celelalte instituții ale UE s-au plasat în afara oricărui control democratic veritabil. Cele mai multe probleme pe care le consideră priorități – crearea unor imense agenții de reglementare pentru a promova egalitatea, multiculturalismul sau o climă alternativă, sustenabilă pentru planetă și care să țină sub control ravagiile omenirii – nu sunt văzute de cetățeni ca fiind prioritare.
Astfel, clasicul reproș cu privire la guvernarea arogantă și nereprezentativă, în slujba unor interese specifice sau a unor minorități mobilizate, constituie fundamentul unei provocări a populismului în Europa. Există poate cel puțin trei contexte în care populismul s-a putut consolida în Europa în ultimii ani.
În primul rând, absența unei alternative clare la partidele existente, a căror rivalitate camuflează acordul real în privința direcțiilor politice majore, și care evită să vină în întâmpinarea revendicării populare a unor abordări politice noi. Franța pare să se încadreze în acest tipar. În Franța, UMP-ul lui Nicolas Sarkozy a insistat că este un mai bun administrator decât stânga, dar nu a arătat nicio înclinație reală de a reduce dimensiunile unuia dintre cele mai impozante aparate de stat din Occidentul democratic, ceea ce poate explica performanța solidă a Frontului Național de extremă dreaptă, care l-a văduvit pe Sarkozy de victoria în alegerile prezidențiale și a demonstrat vigoare și în primul tur al alegerilor parlamentare.
În alte părți, epuizarea rivalilor convenționali cu performanțe slabe la guvernare nu a condus însă la apariţia unor noi mișcări pe scena politică. În Irlanda, cel mai vechi partid politic, naționaliștii de la Sinn Fein, este cel care încearcă să profite de dezastruoasa guvernare a țării de către reprezentanți ai elitei economice și funciare, care a sponsorizat din raţiuni tactice două partide rivale, între care aproape că nu se poate vedea vreo diferență.
În România, două partide bine ancorate, dar cu o slabă performanță la guvernare, și-au unit forțele pentru a forma USL, care a furat din retorica și tacticile partidelor de nișă pentru a-și alimenta revenirea electorală.
În Marea Britanie, identificarea la nivelul cetățenilor cu Partidul Conservator sau Laburist se află la un minim istoric. Partidul Independenței din Regatul Unit (UKIP), anti-UE, i-a depășit pe liberali în sondajele recente. Dar sistemul de vot uninominal îngreunează încercarea partidelor noi de a intra în prim-planul vieții politice, dacă susținătorii lor nu sunt concentrați în anumite regiuni.
Insecuritatea economică a fost dintotdeauna un context favorabil forțelor dornice să atace partidele convenționale. Sondaje realizate de Eurobarometer și Pew relevă un nivel de îngrijorare neînregistrat de mulți ani de zile (cu excepția Germaniei și a unor state scandinave). În Europa, partidele de centru-dreapta s-au aflat în mare măsură la guvernare și au fost incapabile sau lipsite de voința de a oferi răspunsuri conservatoare la actuala criză financiară. Ele tind să sprijine măsuri de criză pe termen scurt și reactive, în favoarea sistemului bancar. Adesea, diferența dintre politicile lor și cele ale rivalilor de stânga nu este prea mare, de pildă în Spania, Germania sau chiar în Franța. Dar votanții par să aibă încă suficientă încredere în stânga parlamentară și îi mai acordă o șansă. Mulți prezic că în Olanda se va constitui un guvern dominat de stânga în această toamnă, dar cu o nuanță importantă: radicalii de stânga din Partidul Socialist, care au îmbrățișat o retorică eurosceptică, se vor situa probabil înaintea Partidului Laburist Olandez, tradițional mai puternic.
În Spania și Portugalia, perspectivele stângii sunt mult mai neclare. Stânga a guvernat statele iberice în vreme ce criza se agrava. A rămas vie amintirea felului în care, sub José Zapatero și José Sócrates, stânga iberică a adoptat politici cu consecințe catastrofice pentru sistemul financiar, producând milioane de victime pe plan social. În Spania, se pare că dovezile de netăgăduit ale jocurilor ascunse dintre guvernele regionale de centru-stânga și capitaliștii lacomi din sectorul bancar vor ieși în curând la iveală. Posibilitatea apariției unei noi mișcări de extremă stângă, pe fundalul unui protest violent, nu poate fi exclusă.
De altfel, această turnură a avut deja loc în Grecia. Syriza a crescut de la 3% la alegerile din 2009 la 27% în iunie 2012, când au avut loc ultimele alegeri. Syriza reprezintă un acronim pentru Coaliția Stângii Radicale, care, sub conducerea unui lider carismatic și inteligent, Alexis Tsipras, a reușit să construiască o coaliție largă formată din grupări temătoare și nemulțumite, care nu au, de fapt, nimic în comun. Ele includ tinerii cu înclinații anarhiste, clasa de mijloc și forța de muncă cu calificare înaltă, afectate de tăierile de salariu şi de locuri de muncă, dar şi de pierderea unor beneficii, sindicalişti din sectorul privat şi micii întreprinzători care formau în trecut baza partidului dominant de centru-stânga, Pasok, care vor fi cel mai probabil ruinaţi de reformele structurale pe termen lung. Un segment larg al societăţii greceşti s-a radicalizat din cauza măsurilor de austeritate pe care partidele mainstream au fost gata să le impună, sub presiunea necontenită a UE şi a celui mai puternic stat membru – Germania. În consecinţă, partidele convenţionale luptă pentru supravieţuire şi nu pare exagerat să ne închipuim că Grecia va trece prin acelaşi tip de revoluţie de stânga, care a afectat Portugalia la mijlocul anilor ‘70 după prăbuşirea imperiului colonial şi a regimului autoritar pe care îl sprijinise.
Un al treilea imbold pentru populismul european a fost dintotdeauna prezent. Conştiinţa etnică şi teritorială şi revendicările ce decurg din această conştiinţă au reprezentat provocări pentru politica la nivel naţional chiar în lunga perioadă de stabilitate ce se încheie acum în Europa. Vreme de aproape un sfert de secol, Liga Nordului în Italia a fost beneficiarul unei adânci fracturi geografice, existente încă de la naşterea unei Italii independente. În Spania, naţionalismul basc şi catalan au fost suficient de puternice încât să îi oblige pe arhitecţii noii democraţii spaniole să le recunoască identitatea spre sfârştiul anilor ‘70; iar în vremuri de austeritate este probabilă o intensificare a disputelor frecvente între Madrid şi aceste regiuni cu o identitate puternică cu privire la magnitudinea autonomiei. În Ungaria, revenirea Fidesz şi consolidarea extremiştilor de la Jobbik sunt rezultatul unei radicalizări a votanţilor, în special a celor tineri, astfel încât factorul etnic a căpătat o importanţă ce îi lipsea în trecut.
Fireşte, există factori care împiedică o răspândire rapidă a populismului – ostilitatea mass-media, existenţa unei culturi ce încurajează un stil de viaţă pasiv, centrat pe recreere, dificil de politizat, precum şi absenţa unor grupări civice puternice ce pot fi „colonizate“ de populişti ambiţioşi. Dar nicio ţară europeană nu pare imună în faţa creşterii razante a populismului. Chiar şi Germania cea proverbial calmă are acum un Partid al Piraţilor, ce a înregistrat succese electorale şi reprezintă, în mare măsură, expresia hedonismului. Şi tot în Germania a apărut cea mai bine vândută carte ce critică moneda euro, sub semnătura fostului social-democrat Thilo Sarrazin. Acestea sunt simptomele încă blânde ale unei stări de furie în Europa, prin comparaţie cu ceea ce ar putea urma îndeosebi în ţările de la marginea zonei euro, afectate de prăbuşirea unui experiment monetar, menit să cimenteze o uniune indisolubilă a popoarelor.
Tom Gallagher este profesor emerit la Universitatea Bradford din Marea Britanie.
Note:
1. Cas Mudde, Cristobal Kaltwasser (eds), Populism in Europe and the Americas: Threat or Corrective for Democracy?, Cambridge UP, 2012.
