Pe aceeași temă
„Populismul a transformat comunitatea într-o colectivitate, degradând suveranitatea poporului la nivelul gloatei. Dacă politicienii trebuie să se întoarcă la popor, atunci şi poporul trebuie să se întoarcă la virtuţile clasice.“
In Occident, populismul are o istorie veche, imposibil de identificat cu un singur pol doctrinar, la stânga sau la dreapta. Ce ne spun manualele de istorie politică? Spre sfârșitul secolului XIX, fermierii din Vestul sălbatic al Americii erau deposedați de terenuri, confiscate de stat pentru marile sale proiecte de infrastructură. Nemulțumiții au primit atunci sprijinul Partidului Populist, absorbit ulterior în mișcarea progresistă a Partidul Democratic (1896-1916).
Fermierii protestau nu doar față de exproprierile forțate, ci față de noile realități ale epocii industriale. Depersonalizarea, dezrădăcinarea, mașinismul și intensa comercializare a economiei produceau frustrări identitare. Politicienii, la rândul lor, erau acuzați de pasivitate și alienare în raport cu tradiționalele comunități locale. Populiștii criticau partidele-mașină pentru acceptarea unui tot mai apăsat deficit democratic: absența votului direct, subminarea dreptului de inițiativă legislativă la nivel cetățenesc. Populiștii doreau să-și cheme la vatră parlamentarii corupți sau traseiști și, mai ales, să facă o cutumă din referendum.
Interpretarea literală a expresiei We the People nu putea fi pe placul oamenilor din establishment. După aproape un secol, teza revenirii la popor a fost vehiculată atât de către activiștii stângii (vezi Occupy Wall Street și sloganurile minorităților nereprezentate), cât și de evangheliștii dreptei (suporterii Tea Party, supărați pentru angajarea de către Uncle Sam a unor datorii colosale pentru națiunea americană, în numele celor nenăscuți încă).
În Europa, armele retorice ale populismului au strălucit mai ales după primul război mondial. Populiștii carismatici ai Europei fasciste sau comuniste au criticat vehement mecanismele democratice de soluționare a crizelor politice sau economice. Din Italia lui Mussolini și Ungaria lui Horthy până în Rusia lui Lenin și Germania lui Hitler, s-a propagat idealul liderului atotștiutor, militarizat, empatic și vizionar, aflat într-un contact permanent cu „sufletul națiunii“ (definit în sens etnic-organicist, iar nu civic-contractualist). Populismul a transformat comunitatea într-o colectivitate, degradând suveranitatea poporului la nivelul gloatei.
Deloc întâmplător, adversarii cei mai încrâncenaţi ai populismului au fost conservatorii. După dezastrul din 1938, Winston Churchill a fost singurul premier britanic dornic și capabil să înfrunte viclenia, perversitatea și duritatea bestiei naziste. Dincolo de simpla amenințare militară, populismul hitlerist se hrănea din resentimentul plebeu faţă de vechea Europă.
Ierarhia meritului a guvernat sute de ani tradiția conservatoare de extracție anglo-saxonă, reamintind nevoia politicului de raportare nu doar la timpul prezent, ci la valorile perene şi la istoria de lungă durată. Pentru Edmund Burke – un model de inspiraţie pentru Churchill –, naţiunea nu se limitează la suma indivizilor dintr-o societate dată. E nevoie să reflectăm mereu la moştenirea celor care au fost, datoria celor care sunt și şansa celor care vor fi. Ca atare, demofilia trebuie temperată de recunoașterea generaţiilor apuse şi a generaţiilor viitoare.
Dincolo de această definiţie largă a corpului politic, conservatorii critică propensiunile populiste în lumina caracterului corupt al naturii umane. Nu doar instituțiile democratice sunt imperfecte, ci însăși alcătuirea oamenilor meniți să le construiască ori măcar să le gospodărească. Dușul rece al unei antropologii pesimiste (fie în varianta augustinian-creștină, fie în versiunea machiavelic-păgână) poate stinge febra unui populism mereu încrezător în sine.
Emoțiile maselor frustrate trebuie tratate cu prudenţă. Secolul XX este plin de răfuieli între egalitarismul invidiei comune și libertatea individului unic. Procesele intentate elitei culturale românești în tribunalele poporului au confirmat cinic și deloc necesar, între 1947-1960, teza hobbesiană despre homo homini lupus. Populismul deturnat în sens totalitar conține nu doar riscul demagogiei, ci amenințarea barbariei. Leacul pentru febra maselor îl reprezintă recursul la valori, la tradiţie, la instituţii și la proceduri. „Întoarcerea la popor“ nu poate fi o soluție magică pentru toate problemele unei societăți. Întrebate dacă preferă un stadion sau o bibliotecă, masele vor răspunde favorabil primei opţiuni. Dincolo de divertisment, însă, istoria se scrie prin faptele mari ale spiritului uman.
Critica dreptei conservatoare la adresa populismului nu echivalează cu elitismul mizantropic şi narcisist. Conservatorii înţeleg să-şi slujească naţiunea printr-o investiţie pe termen lung. Zestrea marilor luptători ai naţiunilor civilizate rămâne caracterul, inteligenţa, curajul, credinţa, moralitatea, gustul educat. Toate sunt virtuţi dobândite prin efort şi har, plecând de la o ereditate asumată.
Dacă politicienii trebuie să se întoarcă la popor, atunci şi poporul trebuie să se întoarcă la virtuţile clasice. Apărarea civilizaţiei înseamnă respectul pentru moderaţie şi pentru rânduială. Sâmburele revoluţionar al populismului sfidează răbdarea, regula, canonul ori elementele de stil. Populismul ignoră individualitatea în numele unui denunţ al urii. Vedem acest lucru în discursul extremiştilor greci care au cerut un referendum pentru a decide când şi, mai ales, dacă poporul elen îşi va plăti datoriile faţă de creditorii externi.
Populismul este copilul frustrării şi mama revoltei împotriva eticii responsabilităţii. Politicienii populişti flatează opinia exprimată bezmetic în răspăr cu orice formă de cunoaştere calificată. Minciună şi resentiment – iată reţeta tribalismului politic, dornic de răzbunare.
Ajunşi în acest punct, putem observa mai bine legăturile dintre colectivismul stângii şi demagogia populistă. Într-o lume care nu prețuiește virtutea curajului, în care ne-am obişnuit să cerem şi să primim ajutoare „gratuite“, în care existența însăși a individului trebuie asistată, politicienii populişti îşi racolează simpatizanţii din rândul victimelor reale sau imaginare. În loc să țintească cetățenii cinstiți, oamenii vrednici și muncitori sau majoritatea tăcută și demnă a unei societăți – stânga vorbește despre oropsiții soartei, despre minoritățile discriminate, despre amatorii ofensați de profesioniști, despre repetenții la matematică jigniți de grila ultimului bacalaureat, despre agramații torturați de rigorile limbii române. În căutarea unui ţap ispăşitor, stânga poate învinovăţi o ţară (SUA sau Israel), un om (George W. Bush sau Traian Băsescu), un neam (germanii sau evreii) ori o singură clasă socială (aristocraţii, chiaburii, preoţii sau bogaţii).
Confruntată cu această enormă simplificare a realităţii, dreapta va reaminti câteva adevăruri fundamentale: noi, oamenii liberi şi puternici, vrem să stăm cu demnitate pe propriile noastre picioare, sprijiniţi mai degrabă pe comunităţile naturale (familia, prietenii, asociaţiile profesionale, parohia etc.), decât pe temelia statului obez.
Populismul stângii curtează, în schimb, victimele de profesie printr-o falsă compasiune şi printr-o ipocrită promisiune a izbăvirii. Flatând sistematic instinctele joase ale „poporului“, hrănind masele cu mesaje alarmiste şi imagini apocaliptice, propaganda populistă repurtează uneori victorii. După furibundele promisiuni făcute în alegeri, politicienii stângii din toată Europa sau America Latină au înfiinţat noi structuri birocratice şi nenumărate agenții guvernamentale menite să se ocupe, teoretic, de fiecare victimă a „injustiţiei sociale“. Numărul competențelor asumate de populişti e, practic, infinit. Nu există întrebări la care stânga să nu aibă un răspuns birocratic-etatist. Iată de ce putem spune că populiştii nu adulează poporul, ci statul şi privilegiile inerente puterii.
Populismul stângii nu recunoaşte profunzimea viciilor sociale şi nici talanţii ascunşi ai oamenilor, care, prin efort şi har, se pot ridica spre verticală. Dreapta moderată şi conservatoare spune, în schimb, că nimic din ce nu e asumat nu poate fi vindecat. Reforma începe cu noi înşine. Să ne vindecăm mai întâi pe noi înşine şi abia apoi vom putea spune României: ia-ţi patul tău şi umblă!
Mihail Neamțu este doctor al King’s College, Londra, și fondator al partidului Noua Republică.
