Pe aceeași temă
„Problema de identitate a populismului vine din situarea sa problematică pe axa dreapta / stânga. Amestec de socialism revoluţionar şi conservatorism economic, el iese din tipare.“
Adesea invocat, în discursul mediatic, politic, economic, mai niciodată definit, termenul populism tinde a deveni o etichetă infamantă, fără acoperire ideologică. Şi asta în ciuda unei abundente literaturi de specialitate, cu peste 50 de ani de tradiţie. Obstacolul cu care s-au confruntat toţi cei ce au încercat să definească populismul îl constituie ambiguitatea acestuia. Margaret Canovan, în lucrarea sa Populism (New York & Londra, 1981), semnala deja această dificultate: „spectrul diversităţii în interiorul liberalismului sau al socialismului este mai redus decât cel dinăuntrul populismului. Motivul principal îl constituie faptul că utilizarea primilor doi termeni a fost stabilită în cea mai mare măsură de către aderenţi“.
Să fie naşterea ruşinoasă, din părinţi necunoscuţi, a unei noţiuni mutant, cu valenţe de raportare exclusiv negative şi incapabile să existe autonom, păcatul originar al populismului? Semantic, populismul forţează sinonimia cu demagogia. Această perspectivă ocultează însă o tradiţie politică şi intelectuală cu profunde ancorări în istoria culturală a ultimelor două secole.
Două sunt sursele populismului: narodnicii ruşi şi populiştii americani. Ambele curente au marcat ultimul sfert al secolului XIX.
Intelectuali slavofili, ortodoxişti, narodnicii exaltau tradiţia şi combăteau modernizarea şi occidentalizarea Rusiei. Sinteză între socialismul occidental şi obştea ţărănească ridicată la nivel de etalon al organizării politice, narodnicismul a teoretizat chiar avantajele înapoierii economice. Nikolai Cernîşevski găsea că „tradiţia proprietăţii comune asupra pământului va permite ţăranilor să dezvolte o producţie cooperatistă şi să înainteze spre o societate pe deplin comunistă“. Ideea sacrificiului pentru popor îşi găseşte expresia în Scrisorile istorice (1869) ale lui Piotr Lavrov: intelectualii trebuie să lumineze norodul, dar în acelaşi timp să se adapteze la modul de viaţă sănătos al acestuia. În 1876, partidul Zemlia i Volia (Pământ şi Libertate) devine vitrina politică a mişcării, pe care o va compromite treptat prin aventurism şi miza pe o improbabilă revoluţie ţărănească.
Populiştii americani, a căror expresie politică a fost Partidul Poporului, aveau o bază socială diferită. Producătorii agricoli independenţi constituie nucleul mişcării, iar proprietatea privată este pentru ei principiul economic fundamental. Adversarii sunt marile trusturi, bancare sau feroviare, care jucau un rol din ce în ce mai important, în detrimentul micilor producători. Viziunea lor politică implica o creştere a puterii federale, pentru a putea apăra interesul „poporului“. Spre deosebire de Rusia, impulsul vine aici dinspre popor, nu dinspre elită. Problema de identitate a populismului vine deci din situarea sa problematică pe axa dreapta / stânga. Amestec de socialism revoluţionar şi conservatorism economic, el iese din tipare.
Al doilea val istoric al mişcării, populismul est-european, a cunoscut după primul război mondial un succes considerabil, având reprezentări și în România – Constantin Stere şi Constantin Dobrogeanu-Gherea. Caracteristicile acestor mişcări sunt încurajarea proprietăţii private, reforma agrară şi cooperativizarea, combaterea plutocraţiei şi a marii proprietăţi funciare, reorganizarea proprietăţii pe baza muncii şi nu a unui simplu titlu. Istoricul Kurt Treptow vedea populismul ca stil drept notă dominantă a întregului spectru politic românesc interbelic. O asemenea abordare coboară populismul la rangul de stigmat, deşi el are o bază ideologică identificabilă: valorizarea poporului în detrimentul elitei, a participării cât mai largi la procesul de decizie şi a democraţiei directe. Aceste trei ipostaze pot fi subsumate unui tip: populismul agrar.
Un nou tip de populism, ale cărui variante Margaret Canovan le pune laolaltă sub denumirea de populism politic, apare după al doilea război mondial. El cuprinde dictatura populistă, democraţia populistă, populismul reacţionar şi populismul politicianist. Dictatura populistă, denumită şi bonapartism, cezarism sau peronism, este un regim personalizat. Liderul îşi legitimează puterea prin invocarea „poporului“ şi scurtcircuitarea sistemului politic tradiţional. Argentina lui Juan Perón reprezintă un exemplu tipic pentru acest caz. Populiştii nu au încredere în experţi şi birocraţi, însă îşi leagă adesea speranţele de demagogi.
Democraţia populistă accentuează democraţia directă. Referendumul şi alte tehnici de consultare electorală la toate nivelurile caută o autoguvernare care să limiteze rolul elitei. Reprezentarea este condiţionată de un mandat imperativ, revocabil prin varii mecanisme bazate pe iniţiativa civică. Detractorii democraţiei directe o asimilează tiraniei majorităţii. Exemplul cel mai interesant de funcţionare a democraţiei populiste este Elveţia. Acolo, populismul coexistă cu pluralismul printr-o structură federală sofisticată, dublată de o cultură a compromisului, iar referendumul este integrat în cultura democratică.
Populismul reacţionar constituie, în general, o coliziune între concepţiile reacţionare, uneori xenofobe sau rasiste ale majorităţii şi cele liberale şi tolerante ale elitei progresiste. Progresul implică şi o componentă elitistă: cei mai avansaţi îi învaţă pe ceilalţi. Cum însă nu există o elită unică şi cu atât mai puţin un popor monolitic, conflictul nu ia decât rareori forme acute. Statele Unite reprezintă, de pildă, cea mai populistă naţiune, însă şi cea mai permisivă faţă de schimbare şi doritoare de „progres“.
Populismul politicianist este cea mai recentă şi vizibilă formă. Noile media, în special televiziunea, au facilitat apariţia unor politicieni care generează audienţă pretinzând a vorbi în numele întregului popor. Aşa au apărut şi partidele politice fără ideologie (catch-all parties). Apelul la popor, pe deasupra partidelor şi facţiunilor, are două avantaje majore pentru cel care îl emite. În primul rând, interacţiunea directă cu masa îl plasează într-o relaţie de drept divin, pe lângă care tehnicista reprezentare democratică pare derizorie. „Corupţia“, „trădarea de ţară“, „partidul străinilor“, „nepăsarea faţă de suferinţele celor mulţi“: marotele sunt cam aceleaşi. Prototipul salvatorului poate varia de la patricianul binevoitor la politicianul charismatic, abil în utilizarea tehnicilor de comunicare. În al doilea rând, forţează, uneori cu succes, o reconfigurare a scenei politice, fiind folosit pentru spargerea bipolarităţii.
Apelul la popor maschează o ambiguitate a termenului, pe care respectivii politicieni o exploatează. În funcţie de context şi de interesul lor de moment, popor poate însemna întregul popor (spre izolarea partidelor creatoare de inutile diviziuni), poporul definit etnic (ethnos), care este contrapus intereselor străine şi exponenţilor acestora în interior, sau social (demos), poporul de jos, victima unei elite interesate doar de păstrarea privilegiilor. Asaltul populist asupra instituţiilor generează instabilitate politică şi confuzie, aparenta coeziune dincolo de clase şi interese particulare însemnând de fapt fragilizarea ţesutului social. Reversul medaliei este folosirea demagogică a termenului de populist pentru a condamna poziţii neconforme cu ortodoxia politică de dreapta ori de stânga. În sine, aspiraţia populistă spre o democraţie avansată este una progresistă, însă eşuează sistematic în autoritarism.
Dacă am schematiza populismul în câteva trăsături definitorii, ele ar fi: caracterul transideologic, revolta omului obişnuit împotriva elitei, neîncrederea în intelectuali şi politicieni, orientarea spre trecut ca model pentru viitor şi negarea progresului, mica proprietate privată ca bază a dinamismului şi echităţii economice, înclinarea spre democraţie directă sau spre un lider puternic ca formă de guvernare.
Diferit de naţionalism, socialism, comunism sau fascism, el poate intra în componența unor regimuri sau mesaje de acest tip. A-i refuza dreptul la existenţă autonomă în virtutea unei suficienţe analitice constituie însă o eroare.
Robert Adam este doctorand la Université Libre de Bruxelles și director al ICR Bruxelles.
