Pe aceeași temă
„Amestec impur între mesianism (adică individualizare extremă) și cultul maselor (adică nivelare totală), populismul este solul din care se nasc dictaturile atunci când elitele se rup de popor.“
Partidele născute din frământările Revoluției franceze au împărțit spectrul politic în stânga și dreapta și poporul în clase. În mod tradițional, claselor superioare și medii înalte le vorbea dreapta conservatoare, celor medii joase și inferioare, stânga progresistă. Ca răspuns la exacerbarea clivajelor sociale ideologizate de marxism în veacul al XIX-lea, doctrina creștin-democrată a încercat să reinventeze unitatea dintre popor, Biserică și – unde s-a putut – rege. Așa a apărut Partidul Popular Italian, înființat de Don Luigi Sturzo în 1919, sau acel Zentrum, în care a militat Konrad Adenauer, până la venirea la putere a lui Hitler.
Centrul de negăsit în veacul al XVIII-lea, despre care scrie cu har Aurelian Crăiuțu1, s-a întrupat în secolul XX în creștin-democrație, lărgind clasa de mijloc, consolidând prosperitatea, micșorând decalajele și clivajele sociale. Cu timpul, acest centru a atras în Germania, dar și în celelalte state dezvoltate, partidele de establishment. Atât creștin-democrații, cât și social-democrații au devenit Volksparteien – partide populare, cu aderenți în toate zonele societății. Pe măsură ce clasa de mijloc a devenit majoritară în Occidentul prosper și social, centrul s-a lăbărțat, părând să abolească diferențele doctrinare. Mulți analiști au considerat că intrăm în post-ideologic, că stânga și dreapta și-au pierdut sensul.
Partidele populare au căpătat accente sau căpetenii populiste, iar progresismul s-a generalizat, astfel încât cu greu poți pune eticheta „conservator“ pe lideri ca Silvio Berlusconi sau Nicolas Sarkozy. La rândul ei, stânga-caviar a propulsat politicieni prosperi precum Strauss-Kahn sau Năstase, a căror priză în suburbiile sărace e de domeniul paradoxului. O dată cu slăbirea diferențelor doctrinare și indistincția liderilor politici, cel care a câștigat teren a fost populismul. Centrul virtuos dorit de creștin-democrați s-a transformat în centrul amorf al populismului. Societatea spectacolului și electoralismul n-au făcut decât să potențeze populismul. Efectul mass-media a fost mass-mediocritatea, accentuarea indistincției, generalizarea omului masă denunțat de Ortega Y Gasset. Democrația generalizată nu a însemnat ridicarea înspre cetățenie, civism și politică a întregii societăți, ci plonjarea tuturor politicienilor în abjecția populistă.
Așa cum umanismul ateu al modernității a generat, prin comunism și nazism, agresiuni antiumane paroxistice, pretenția democratică a populismului ascunde un pericol mortal la adresa poporului și a democrației. Într-o excelentă analiză a raportului dintre populism și democrație, universitarii belgieni Koen Abts și Stefan Rummens rezumă principalele caracteristici ale populismului izolate de o amplă bibliografie anterioară2. Abts și Rummens definesc populismul ca „ideologie cu miez moale care propune domnia suverană a poporului înțeles ca un corp omogen“. Populismul se mai remarcă prin mobilizarea populară, leadership-ul carismatic și discursul simplist. Nu oferă o viziune doctrinară completă asupra societății, ci propune soluții pompieristice punctuale la probleme precum sărăcia, corupția sau imigrația. Se hrănește din proiecția unei relații antagonice între elite și „popor“, înțeles ca entitate omogenă, nediferențiată și personificată, cu un singur țel și o voință unică. Mă grăbesc să adaug că în viziunea populistă poporul este invariabil bun, iar elita politic-administrativă – rea.
Fundamental de stânga prin viziunea holistică și discursul resentimentului, populismul atrage și în extrema dreaptă prin autoritatea liderului carismatic și instrumentalizarea antagonismului dintre autohtoni și alogeni. Amestec impur între mesianism (adică individualizare extremă) și cultul maselor (adică nivelare totală), populismul este solul din care se nasc dictaturile, atunci când elitele se rup de popor. Cu toate acestea, precum febra într-un corp bolnav, populismul poate fi un simptom al dezechilibrelor netratate dintr-o democrație, unde aleșii și-au pierdut reprezentativitatea3. Autori de stânga, precum Ernesto Laclau, îl privesc chiar ca antidot democratic la confiscarea cinică a puterii de către o elită autosuficientă4, dar analiza nu se poate opri aici. Este așadar populismul răul democratic în sine sau doar un simptom al acestuia? Febră sau infecție?
Răspunsul ține de diagnostic. Generalizarea discursului populist ar fi mai degrabă boala mortală a democrației, în timp ce pusee de populism, izolate și marginalizate, sunt doar accese de febră, care permit societății să se curețe de boală. Care ar fi însă diagnosticul societății românești?
În primul rând, societatea românească de la Ceaușescu la Băsescu nu este capabilă să se desprindă total de modelul liderului carismatic. Ajuns la putere ca lider carismatic, președintele Băsescu a încarnat totuși mai degrabă responsabilitatea conservatoare și atașamentul față de domnia legii decât efuziunile populiste. La rându-i, stânga propune lideri carismatici cu discurs simplist și lipsiți de viziune globală. Domnii Antonescu și Ponta întrunesc astfel toate caracteristicile liderilor populiști.
Cu toate acestea, cei doi lideri USL, alături de soțiile lor europarlamentare, apropiații milionari sau baronii locali pe care se sprijină, la fel ca leadership-ul din PDL și UDMR, descriu acea elită oligarhică, ilegitimă, nereprezentativă și în divorț flagrant cu poporul. Ceea ce duce la escaladarea discursului populist în afara establishment-ului actual și propulsează formațiuni precum PP-DD.
Spuneam că Traian Băsescu a înlocuit în exercițiul prezidențial populismul cu responsabilitatea, sacrificându-și popularitatea. Dintr-un lider carismatic cu origini stângiste a devenit un președinte conservator cu o viziune articulată asupra României, a Europei și cu un discurs bazat pe valori cu priză mică la public, precum legalitatea, austeritatea, responsabilitatea. A reușit să impună acest imperativ guvernului PDL și să promoveze câțiva lideri articulați doctrinar și dedicați valorilor – Macovei, Baconschi, Preda, Paleologu, Voinescu –, dar nu a putut împiedica fractura dintre elita PDL și societate.
Aflați în același divorț de fond și în aceeași criză de reprezentativitate, politicienii USL s-au salvat prin discursul populist al liderilor, care pare să se prelungească în acțiunea guvernamentală. Răul generalizat este indicat însă de escaladarea populistă propusă de PP-DD, care semnalează criza generală de reprezentativitate a întregii clase politice.
Pe acest fond, singura reacție salutară poate veni de la o dreaptă care să se relegitimeze și să se întâlnească în acțiune și discurs, dacă nu la nivel de persoană, cu actualul președinte. Reinventarea unei drepte care să vorbească românilor activi și clasei mijlocii, exaltând meritul, munca și moralitatea poate genera o reacție în lanț, determinând stânga să abandoneze discursul populist și să promoveze politici adresate segmentului ei legitim. Apariția, într-un PDL reformat și în afara lui, a unei drepte credibile va elimina indistincția, va restaura reprezentativitatea și va cantona populismul în marginalitatea celor 10% unde băltește PP-DD. Responsabilizarea stângii guvernamentale ar permite articularea unor politici de combatere a sărăciei și a inegalităților (folosesc voit un limbaj socialist).
În lipsa acestor mutații, populismul nu va reprezenta febra unui organism politic în criză de credibilitate și legitimitate, ci cangrena unei societăți în derivă, coapte pentru autoritarism, arbitrar și chiar dictatură.
Note:
1. Aurelian Crăiuțu, Le Centre introuvable, Paris: Plon, 2006.
2. Koen Abts & Stefan Rummens, Populism versus Democracy, Political Studies 55 (2007), pp. 405-42.
3. Vezi concluziile lui Paul Taggart, Populism, Buckingham & Philadelphia:
Open University Press, 2000.
4. Ernesto Laclau, On Populist Reason, Londra & New York: Verso, 2005.
Adrian Papahagi este doctor al Universității Paris IV - Sorbonne, profesor la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj și vicepreședinte al Fundației Creștin-Democrate.
