Pe aceeași temă
Joi, 28 februarie, la sediul Grupului pentru Dialog Social a avut loc dezbaterea cu tema Plagiatul - cazuri româneşti vs. cazuri internaţionale. Legislaţie, atitudinea societăţii şi a mediului academic, moderată de Andrei Cornea şi Andreea Pora. Dezbaterea - la care au participat reprezentanţi ai comunităţii academice, ai ONG-urilor din domeniul educaţiei şi ai mass-media - şi-a propus să abordeze problemele legate de cazurile de plagiat din România şi din Occident, precum și consecințele acestora. Discuția a abordat modul în care plagiatul este reglementat de legislația internă și internațională, atitudinea mediului academic, a clasei politice și a societății, precum și soluțiile pentru reglementarea fenomenului. Dezbaterea este a doua dintr-o serie şi face parte din proiectul Etica universitară şi sistemul judiciar independent - Repere pentru democraţia românească.
Toleranţa faţă de plagiat
ANDREI CORNEA (GDS):
La prima dezbatere GDS pe tema plagiatului, în noiembrie 2012, dacă vă amintiţi, s-a propus o scrisoare adresată ministrului de atunci al Educaţiei, d-nei Ecaterina Andronescu, în care se cerea să se ia act de decizia Comisiei de Etică a Universităţii din Bucureşti şi să se retragă, în consecinţă, titlul de doctor d-lui Victor Ponta. S-a scris această scrisoare. Ea a fost semnată de peste 3.000 de persoane, foarte mulţi şi dintre cei de faţă. După ce s-au strâns semnăturile, eu şi Vlad Alexandrescu am dus-o la Ministerul Educaţiei, unde am înregistrat-o, în privirile relativ dispreţuitoare ale personalului de acolo. De atunci au trecut aproape trei luni. Nu am primit niciun răspuns, deşi legea cere ca orice instituţie publică să dea un răspuns în 30 de zile lucrătoare. În consecinţă, noi vom scrie o nouă scrisoare prin care vom cere ministrului să se pronunţe asupra acestei chestiuni. Vom porni de la prezumţia că s-a schimbat ministrul, că s-au încurcat hârtiile etc.
Acum, pornim de la ce s-a mai întâmplat recent în domeniul plagiatelor - mă gândesc mai ales la dezvăluirile Centrului de Investigaţii Media referitoare la plagiatele din lucrările de licenţă de la Facultatea de Stomatologie, subiect preluat în câteva emisiuni şi pe B1 TV. Pentru cei care nu au văzut emisiunile, vă spun că la Facultatea de Stomatologie a Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“ din Bucureşti, un număr impresionant de teze de licenţă sunt copiate una după alta şi cele mai multe sunt coordonate de acelaşi profesor. Ştim foarte bine că nu e decât vârful aisbergului.
Judecând aceste lucruri şi având informaţii şi din alte părţi, ne-am gândit să facem o nouă scrisoare publică, o nouă petiţie, semnată de dvs. şi cei care vor dori s-o semneze, adresată ministerului, prin care să cerem ca, prin ordin, să se solicite tuturor universităţilor din România să facă nişte site-uri pe care să-şi publice tezele de licenţă şi de doctorat: pe cele pe care le au pe suport electronic, pentru că în cele mai multe locuri există deja tezele pe suport electronic – de exemplu, la noi, la Facultatea de Litere, de ani întregi sunt pe CD-uri – şi pot fi foarte uşor publicate, iar dacă nu există, măcar începând de acum înainte, din sesiunea care urmează, ele să fie publicate, în aşa fel încât oricine să poată cu uşurinţă verifica ce seamănă şi ce nu seamănă, în aşteptarea redeschiderii celebrului portal al Ministerului Educaţiei, care a fost închis în momentul schimbării de guvern.
Din păcate, există o toleranţă foarte mare la plagiat şi la copiat, pornind, desigur, de la liceu şi clasele primare şi până la doctorat. Foarte mulţi oameni nu dau importanţă fenomenului, consideră că e firesc să practici astfel de metode. Se ignoră faptul că, dincolo de pura uzurpare de drepturi intelectuale, de multe ori este şi o uzurpare de titlu, pentru că cineva care are diplomă de licenţă sau de doctorat, dar le-a obţinut prin fraudă, ar trebui pur şi simplu pedepsit de lege. După câte ştiu, legea pedepseşte arogarea de titluri fără drept. Bineînţeles că asta nu se întâmplă, n-am prea văzut astfel de cazuri şi tocmai pentru că există această toleranţă se întâmplă aceste lucruri. Avem tot dreptul să acuzăm guvernul că nu ia niciun fel de măsuri, ştim bine de ce, dar nu ne e deloc indiferent faptul că lumea universitară este în foarte mare măsură complice la această activitate. Aproape că ţi-e jenă uneori să ceri studenţilor să facă lucrări originale, când ei ştiu bine că multe dintre lucrările profesorilor lor sau ale unor personaje politice importante sunt plagiate.
Presiune pe autorităţi
ANDREEA PORA (Revista 22):
Aceasta este cea de-a doua dezbatere din cadrul proiectului Etica universitară şi sistemul judiciar independent - Repere pentru democraţia românească. Va mai fi o dezbatere probabil în luna aprilie. Scopul acestei dezbateri este să găsim metodele prin care să punem presiune pe autorităţi, în sens mai larg, metode eficiente pentru a încerca, măcar de acum înainte, să se mai reducă chestiunea asta a plagiatului. Din această cauză, ideile care vor reieşi în această seară sunt foarte importante.
Ca şi Andrei Cornea, eu spun că ar trebui să existe obligativitatea, într-o primă fază, să se pună pe site-uri toate tezele. A existat un ordin în acest sens, pe vremea ministrului Funeriu, dar el a fost anulat. Era un portal unic pe care toate universităţile trebuiau să posteze, ceea ce ar fi fost cel mai bine. După ce s-a anulat acest ordin, argumentul autorităţilor a fost că trebuie organizată o altă licitaţie, deci chestiile tradiţionale, lucru care probabil va mai dura un an, dacă nu doi.
A doua problemă cred că este cea a instanţelor. În momentul de faţă, indivizii care ar fi dispuşi să-i acţioneze în judecată pe aceşti plagiatori şi pe coordonatorii lor sunt legaţi de mâini de un articol din Codul Penal care prevede că, într-adevăr, plagiatul este infracţiune, însă numai cel lezat are dreptul să facă o sesizare. Să ne gândim dacă e cazul să iniţiem o modificare legislativă, să se strângă semnături, să ne gândim cum trebuie să arate această modificare legislativă.
A treia chestiune este Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare (CNATDCU), care nu mai lucrează. M-am uitat pe site-ul lor, este mort. Să ne gândim la soluţii prin care putem pune presiune pe acest organism, să-şi facă treaba, să dea în termenul prevăzut de lege răspunsuri la sesizări ş.a.m.d.
Plagiatele de la Facultatea de Stomatologie
OVIDIU VANGHELE (Centrul de Investigaţii Media):
Despre cum s-a făcut investigaţia noastră de la Facultatea de Stomatologie n-aş vrea să vă spun prea multe. Sigur, s-a făcut după ce am primit un pont – suntem jurnalişti, niciunul dintre noi nu ştie stomatologie, n-aveam cum să ne dăm seama singuri. Sursa nu o pot spune niciodată şi cred că nici nu e importantă. Ce a fost interesant şi de ce cred eu că investigaţia noastră e mai importantă decât altele care au scos la iveală acelaşi lucru - faptul că lucrările de licenţă se copiază pe bandă rulantă - este faptul că aceste lucrări sunt coordonate de un universitar care, după CV, este o somitate în domeniu: decanul celei mai importante Facultăţi de Stomatologie din România, expert în cadrul CNATDCU, vicepreşedintele Comisiei de stomatologie din cadrul CNATDCU, expert în Agenţia Română de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior (ARACIS), şeful Clinicii de chirurgie oro-maxilo-facială a Spitalului de Stomatologie din Bucureşti, decorat de Preşedinţie. Are un CV foarte lung, aproape cât o lucrare de licenţă. Acest domn se numeşte Alexandru Bucur. Calitatea dânsului ne-a făcut să insistăm pe subiect şi să găsim aproape toate lucrările plagiate pe care am fost noi în stare să le găsim. Ţineţi cont de faptul că lucrările se aruncă după 5 ani. Deci ce avem noi sunt informaţii de după 2008, câteva şi din 2007, care au mai existat.
Reacţia d-lui profesor m-a uimit. Mi-a spus că legea, la momentul la care s-au petrecut lucrurile pe care i le spuneam eu, nu-i interzicea sub nici o formă practica asta. Era o cutumă şi n-a făcut decât să meargă pe această cutumă. Mărturisesc că am fost bulversat. În 12 ani de presă cred că a fost prima dată când am întrebat un om căruia îi iau o reacţie dacă e sigur că vrea să scriu ce-mi spune. Nu-mi venea pur şi simplu să cred.
Au fost, de asemenea, interesante reacţiile pe care le-am primit din zona universităţii. Sigur, au fost tot felul de persoane care au spus: „bine că aţi descoperit voi secretul lui Polichinelle!“. Dar au fost şi oameni care ne-au spus nişte lucruri foarte interesante. Îmi amintesc o doctoriţă care ne-a spus că studenţii care-şi făceau singuri lucrarea şi munceau ei înşişi la ea erau mult mai aspru evaluaţi la prezentarea lucrării de diplomă decât cei care veneau cu ea în plic. Ni s-a confirmat asta chiar din două-trei surse pe care, sigur, nu avem cum să le verificăm, fiindcă n-am asistat la examene ca să vedem cum a fost. Pe de altă parte, mi s-a părut interesantă poziţia studenţilor medicinişti. Înţeleg că au dat o scrisoare prin care au cerut public să se schimbe legea, să nu mai existe lucrare de diplomă, spunând că practic lucrarea de diplomă este un alt temei de şpagă. Noi n-am dovedit nicio şpagă, din păcate.
Fără să avem certitudinea că un profesor sau altul a luat bani pe lucrări, îmi e foarte greu să cred că un profesor e atât de neatent încât să ajungă să coordoneze lucrările identice făcute de doi studenţi care dau examen în aceeaşi sesiune, la distanţă de 14 persoane. Avem studenţi cu lucrări identice în aceeaşi sesiune de examene, coordonate de acelaşi profesor. Mi-e greu să cred că n-a ştiut, că n-a văzut.
Urmarea? Înţeleg că s-a autosesizat rectoratul, că urmează o analiză a Comisiei de etică, că decanul s-a autosuspendat. Eu n-am auzit anunţul oficial, a spus asta doar rectorul, dar nu am văzut un comunicat de presă. Nu ştiu dacă există instituţia autosuspendării la un decan, poate mă lămureşte cineva dintre dvs.
Noi nu avem nici resurse şi, sincer, n-are rost să facem plângeri, reclamaţii. Noi punem la dispoziţie copiile pe care le avem după aceste lucrări, pe care le-am şi prezentat, sunt şi pe site-ul nostru, www.investigatiimedia.ro. Nu le-am scanat pe toate, ar fi durat o lună, e vorba de peste 2.000 de pagini pe care noi le-am citit. Sperăm măcar ca această Comisie de etică să nu ne spună că nu sunt plagiate.
Încă o consecinţă a poveştii noastre e faptul că Robert Turcescu, prieten cu organizaţia noastră, a preluat cazul ăsta şi l-a adus la televizor. Aseară a avut o discuţie cu Academia de Poliţie, despre care oamenii mai vechi în presă ştiu că este o fabrică de doctorate pentru tot felul de oameni mai mult sau mai puţin dubioşi. Din câte ştiu de la el, a obţinut lista celor care şi-au luat doctoratele la Academia de Poliţie. Robert nu lucrează cu noi, doar am colaborat, ne-a preluat subiectul şi ne-a anunţat că are acea listă. Probabil urmează să le cercetăm şi poate ne va ajuta cineva dintr-o instituţie de învăţământ unde există softuri antiplagiat.
Percepţia mediului universitar
MIHAELA MIROIU (SNSPA):
Sunt profesor universitar, conduc şi doctorate, am condus şi licenţe, conduc şi dizertaţii.
Vreau să amintesc unora dintre dvs. că în 2005 s-a făcut o cercetare naţională despre etica în universităţile româneşti, cercetare din care rezulta următorul lucru pe tema plagiatului: 47% dintre cadrele de conducere menţionează că în instituţia pe care o conduc există cazuri de plagiat în rândul profesorilor; 62% dintre profesori cunosc cazuri în facultate de studenţi care au plagiat; 44% dintre profesori cunosc cazuri de profesori care au plagiat; 67% dintre studenţi declară că au copiat cel puţin o dată la referate, lucrări etc.; 57% dintre studenţi cunosc cazuri de plagiat în rândul colegilor. Pe de o parte, de aici reiese că problema plagiatului este cunoscută, recunoscută, răscunoscută în mediul universitar de către toţi împricinaţii. În momentul în care i-am rugat – şi e vorba despre 1.300 de oameni cuprinşi în cercetare – să ierarhizeze problemele etice din universităţi, conducerea universităţilor consideră că cele mai grave probleme etice sunt favoritismul, hărţuirea sexuală, relaţiile de tip clică, politizarea învăţământului etc. În niciunul dintre aceste lucruri grave din punct de vedere etic cadrele de conducere ale universităţilor nu recunosc plagiatul. Nici în lista studenţilor şi nici în lista profesorilor plagiatul nu apare în primele 7 păcate universitare. Doar la doctoranzi apare, pe locul 5. Până acum nu s-a refăcut o asemenea cercetare. Pot să vă spun doar că în 2005 plagiatul era recunoscut ca cel mai frecvent dintre păcatele universitare de către absolut toată lumea, dar nu apărea printre cele considerate importante. Prin urmare, avem o lume universitară în care aceasta nu e privită ca o problemă foarte gravă în sensul moralităţii profesionale şi a moralităţii universitare.
Un alt lucru foarte important, apropo de dorinţa noastră de a schimba mereu ceva: după această cercetare am făcut cu echipa un proiect de cod de etică şi un proiect pentru ce înseamnă o comisie de etică, din care făceau parte toţi împricinaţii, dar nimeni din niciun fel de conducere – şi este normal, pentru că abuzul de putere nu e exercitat de cei de jos. Ministrul Miclea, la vremea respectivă, a preluat rezultatele cercetării, a preluat proiectul de cod şi a dat un ordin prin care obliga universităţile să introducă coduri de etică şi comisii de etică făcute cum trebuie. După aceea, ca de obicei în România - vă rog să mă credeţi, mi-e rău dacă mai aud de reformă, eu nu mai pot să aud cuvântul ăsta -, odată cu plecarea ministrului Miclea, problema s-a diluat, n-a mai contat.
În universităţile occidentale, plagiatul e considerat o problemă de etică universitară şi există sisteme de evaluare internă a eticii universitare, de acolo încep lucrurile. În momentul în care nu începem chiar din universităţile însele, vom avea de a face numai cu scandaluri replicate la nivel naţional şi cu nerezolvare de fond a problemei. E extrem de greu să treci din etic în juridic din punctul acesta de vedere. Legea nouă a învăţământului spunea foarte clar că un profesor, un doctorand, persoane de la un anumit nivel încolo, adică cei care au depăşit faza de anul I, II, III, sunt exmatriculaţi, daţi afară, destituiţi etc., dacă sunt prinşi cu furt intelectual. Asta e prevedere legală.
Care sunt soluţiile? Ceea ce a propus d-l Cornea, să se publice lucrările pe un site, pare foarte interesant. Dar să vă spun de ce nu merge. Au fost universităţi occidentale care au încercat experimentul ăsta. Una dintre ele, foarte deschisă la ideea de transparenţă, Universitatea Central-Europeană, a publicat pe site câţiva ani doctoratele. Se întâmplă două lucruri cu asta. O dată, ele însele devin o mare sursă de plagiat. Apoi, doctorii vor să-şi publice lucrarea. Dacă ea deja se află în format electronic undeva, probabilitatea ca o editură să le-o preia şi să le-o publice în calitate de carte este foarte scăzută. Deci, trebuie să avem foarte multă grijă ce propunem, că s-ar putea să se împlinească. Din experienţa trecută a universităţilor care au încercat şi ele toate formele posibile ca să diminueze plagiatul, la ora actuală ele pun rezumatul şi bibliografia pe site-uri, într-o limbă internaţională, cum se întâmplă şi la noi, dar nu lucrări întregi, din aceste două motive, care mi se par extrem de importante.
Mă opresc la cazul de la Stomatologie. Eu nu sunt decât profesoară şi vă rog să mă credeţi că am un număr mic de doctoranzi, respectiv 8. Nu mai predau la undergraduates, ci am un curs la un master. În cazul doctoranzilor respectivi, îmi ia un timp îngrozitor de mare până când îi învăţ pe acei oameni să scrie corect academic, să ajungă într-un stadiu avansat. Vă dau cuvântul meu de onoare că, dacă aş avea un al doilea job, aş fi superşefă sau aş fi full time la televizor în fiecare seară sau alte poveşti de genul acesta, nu aş avea cum să urmăresc dezvoltarea intelectuală a doctoranzilor şi masteranzilor. Una dintre marile noastre probleme foarte grave e că lumea e un fel de jack-of-all-trades: foarte mulţi oameni fac foarte multe lucruri în acelaşi timp. Să calculăm timpul fizic pe care ţi-l ia coordonarea reală a unui referat, a unei dizertaţii: eu n-am citit niciodată o teză de doctorat coordonată de alt profesor în mai puţin de trei zile şi o zi mi-am rezervat-o pentru referat. Să mă ierte Dumnezeu! Făcând un calcul de timp, dacă vrei să fii serios şi să urmăreşti serios aceste lucruri, în afară de situaţia în care eşti full time profesor, n-ai cum face asta. Este şi cazul profesorului respectiv, care e şi medic, care e şi şef de clinică, care e de toate. Când ai posturile atât de blocate şi accesul la poziţiile de conferenţiar şi profesor universitar atât de restrâns în România, când în condiţiile astea nu ai pe cine să pui să-ţi coordoneze dizertaţii sau mai târziu doctorate şi sunt oameni care sunt prim-miniştrii şi în acelaşi timp profesori universitari şi în acelaşi timp de toate şi vrei să mai aibă timp să-ţi citească măcar în diagonală o lucrare, lucrurile sunt cu totul aiurea. Deci, cauzele sunt foarte profunde.
Noi putem să silim ministerul să mai dea un ordin şi o să se ducă naibii şi ordinul ăsta. După experienţa asta cu etica în universităţi am publicat în revista 22 un articol care probabil există în arhiva electronică şi se numeşte Cu Don Quijote înainte. Nici astăzi nu am altă părere. Vă spun însă un singur lucru: trebuie să fim foarte realişti în ceea ce ne dorim. Pentru că, dacă noi cerem maximalist şi poate obţinem maximalist, s-ar putea să provocăm efecte exact opuse.
ANDREI CORNEA:
Vă înţeleg punctul de vedere şi, sigur, aveţi dreptate într-o anumită măsură. Dar mergând pe această cale, pe care ne-o sugeraţi, riscăm să considerăm că până la urmă stăm şi nu facem nimic.
Legat de faptul că sunt oameni foarte ocupaţi, care sunt şi profesori, şi directori, se duc şi la televiziune,
iertaţi-mă, dar asta nu e o scuză. E un fapt inacceptabil, din punct de vedere etic. Există şi alţi profesori ocupaţi, care au multe lucruri de făcut şi care totuşi nu-şi pun semnătura pe lucrări de acest tip.
În al doilea rând, sunt convins că aveţi dreptate, m-am gândit şi eu la asta, că s-ar putea ca, puse lucrările pe site, ele să devină o sursă de plagiat. Mă gândesc însă că dacă toate sunt pe site este mai greu, pentru că se pot folosi asemenea programe care-ţi spun dintr-un foc ce e plagiat şi ce nu e plagiat. Rămâne celălalt argument, asupra căruia trebuie să reflectăm, într-adevăr, legat de disponibilitatea editurilor de a mai publica. Pe de altă parte, nu mi se pare că e cu putinţă să fii doctor şi lucrarea să fie numai într-un sertar de bibliotecă şi nimeni să nu aibă acces la ea. Până la urmă, ea trebuie să apară fie pe hârtie, printr-o editură, fie pe site.
Ieşirea din mediocritate
MARIUS ANDRUH (fost preşedinte al CNATDCU):
Aş vrea să dirijez puţin discuţia spre o abordare legată de specificitatea domeniilor. Sunt mare iubitor al umanioarelor, sunt pe de altă parte chimist şi n-aş aplica aceeaşi măsură care e valabilă într-un domeniu unui alt domeniu. Mă opresc la ceea ce ştiu mai bine: sunt chimist, cu asta mă ocup.
Eu mă opun, deşi am făcut-o la universitate, publicării tezei de doctorat conduse de mine. Am să vă spun şi de ce. Mi-e foarte frică de accesul de la alte universităţi, mai de mâna a doua sau a treia sau poate bune, care pot să preia teza, atâta vreme cât ceea ce s-a lucrat la mine nu a fost publicat într-o revistă care să fie recenzată de un for suprem pe care noi, chimiştii, îl avem în America - se cheamă Chemical Abstracts; numai ce apare acolo este recunoscut a fi fost publicat. În momentul în care am dat drumul pe un site unei teze de doctorat făcute la mine în laborator şi nu am publicat-o într-un jurnal, cineva de nu ştiu unde poate să ia rezultatele de acolo şi să le publice. Nu am ce să-i fac, pentru că el poate să spună: am căutat în Chemical Abstracts, nu am dat de lucrarea ta. Dacă în zone adevărate ale creaţiei – literatură, muzică etc. – lucrurile sunt irepetabile, în chimie unul poate să gândească la fel ca mine sau eu pot să gândesc la fel ca el. Prin urmare, am acceptat să se publice la ultima teză care s-a susţinut la mine, acum o lună şi ceva, rezumatul, în detaliu, dar nu cu totul, în engleză şi în română.
Am fost într-o comisie de doctorat în Franţa - şi acolo se pun probleme, să nu vă închipuiţi că suntem noi ţara plagiatelor şi a tuturor relelor de pe faţa pământului, am văzut la case mari plagiat. Nu e o scuză, de aceea nici nu o prea spun public, de faţă cu studenţii, pentru că ei pot spune: dacă la Oxford se poate, de ce nu s-ar putea şi la noi?... Conducătorul de doctorat din Franţa a spus: eu nu dau drumul tezei de doctorat pe Internet mai devreme de 6 luni, ca să ai timp să o publici. Noi, la Universitatea din Bucureşti şi la Facultatea de Chimie, pe care o slujesc, am hotărât un lucru, dar şi acesta e discutabil: le cerem 2 publicaţii pe lucrarea de doctorat, pentru că vrem să creştem numărul de publicaţii, să fim şi noi în rând cu lumea şi cât mai sus. Dar şi asta e cu dus-întors. Doctoratele sunt acum de 3 ani. În 3 ani nu poţi să faci ce făceam eu înainte cu doctoranzii cu frecvenţă, pentru că nu am avut niciodată decât doctori cu frecvenţă, care au stat în laborator de dimineaţa până seara. În 4 ani scoteam ceva şi publicam. Dar acum sunt angrenat în colaborări internaţionale, sunt lucruri pe care vreau să le mai dezvolt până le dau drumul la publicat. Prin urmare, ajungem ca în 3 ani, pentru că ne obligă universitatea şi şcoala doctorală pe care eu am condus-o, ca doctoranzii să scoată 2 lucrări. Mai dau drumul şi la o lucrare mai slăbuţă, deşi nu-mi convine, pentru că trebuie să-i scot 2 lucrări. În orice caz, o teză de doctorat este obligatoriu să fie însoţită de publicaţii. Nu mă pricep cum e în muzică, habar n-am ce faceţi în literatură, dar la chimie, fizică, biologie pot să înţeleg cum stau lucrurile. În ultimă instanţă, rolul doctorandului şi al doctoratului este să producă ceva pentru această ţară, interesant, original, dacă se poate cât mai bine, ca să ieşim din mediocritatea în care ne aflăm. Am spus odată în Senat la noi la Universitate că trebuie să ne privim în faţă: Universitatea noastră, cea mai importantă din ţară, e mediocră. D-na Zafiu poate să vă spună că au fost rumori. Dar asta este! Te uiţi în rating şi vezi că eşti mediocru. Dar măcar încerci să faci ceva mai bine. La mine, ani la rând, doctorandul venea şi spuneau: „domn’ profesor, vreau să fac doctoratul la dvs.“. Şi eu îi spuneam: „tu lucrezi altundeva şi eu nu primesc decât doctoranzi care lucrează în laborator“. El venea cu soluţia: „nu vă bateţi dumneavoastră capul, eu vin şi vă aduc lucrarea“.
Ceea ce a fost bine în urma seriei ăsteia de emisiuni despre plagiatul de la Stomatologie a fost faptul că încă o dată s-a atras atenţia şi mai este conştientizată populaţia. Aici se mai câştigă ceva. Se creează, cum spuneaţi, o presiune, lumea este conştientizată, este foarte atentă, am început eu să fiu foarte atent. Deci sper că are un ecou lucrul ăsta în lumea academică.
Atunci când analizezi sau vrei să schimbi ceva în învăţământul românesc, trebuie făcut cu un pic de dragoste faţă de el. E ca atunci când montezi un Caragiale. Poţi să-l montezi cu dragoste faţă de poporul român sau cu dispreţ faţă de poporul român. Aici cumva este la fel. Eu iubesc şi această ţară, şi universitatea în care mă aflu. Îi văd păcatele şi încerc să lupt ca să fie cât mai bine, mă rog, la locul meu. Deci abordarea pe care am încercat să mi-o construiesc a fost cu drag faţă de ceea ce fac, pentru că de-aia sunt aici;
n-o să mă dispreţuiesc pe mine însumi într-o universitate pe care o dispreţuiesc.
MIHAELA MIROIU:
Apropo de soluţii, mi se pare obligatoriu ca la anul I de la orice fel de facultate să fie un curs de formare a deprinderilor intelectuale pentru munca academică, unde studenţii învaţă toate regulile astea, ce înseamnă producţie intelectuală.
Prevenirea plagiatului
RODICA ZAFIU (Universitatea din Bucureşti):
O soluţie practică, de genul celei punitive la care vă refereaţi, cred că se poate lega de faptul că, din câte ştiu, orice teză de licenţă are o declaraţie de originalitate din partea autorului, care intră în categoria fals în acte publice. Cealaltă soluţie e cea care a fost deja evocată aici şi cred că e cea mai sigură: originalitatea e verificată de un profesor adevărat, pe parcurs, inclusiv în ştiinţele umaniste. Deci asta e soluţia individuală, îmbinată, într-adevăr, şi cu anticipare - de la început cursuri, soluţii de explicare, de prevenire. Se pare că şi în străinătate prevenirea plagiatului e strategia cea mai bună.
În privinţa publicării, punctul meu de vedere este diferit de al colegilor care au vorbit înainte, pentru că mi se pare că, pentru latura umanistă, punerea pe un site ar fi pentru mulţi o formă de publicare. Mulţi din domeniul nostru îşi pun singuri pe site lucrările, în ideea de a le face să circule mai mult.
Depistarea copierii se rezolvă foarte simplu prin căutare: tot ce este public se poate căuta foarte uşor pe Internet. Cum eu, când citesc referatele studenţilor mei, iau câteva sintagme, le caut pe Google şi găsesc sursele, aşa poate oricine să o facă. Apropo, am avut ceva cu totul nou în semestrul acesta la un examen: pentru prima dată am primit o lucrare copiată cu Google Translate. Nu avea niciun sens în limba română! Referitor la cazul copierii din mine însămi, asta cred că s-a întâmplat multor profesori - să ni se prezinte lucrări care sunt, de fapt, bucăţi din textele noastre.
Revenind la obiecţiile care s-au adus, în domeniul nostru, e rar ca pe o lucrare de cercetare lingvistico-literară cineva să-şi imagineze că va câştiga bani vreodată. Publicarea se face tot pentru prestigiu şi se poate asigura de editurile universitare. Editurile universitare, printr-un sistem de triere, în domeniul umanist, pot publica şi pe hârtie cărţi pe care poate nu le-ar publica altcineva, iar de câştigat bani din publicarea tezei de doctorat nu cred că e cazul.
Criterii morale
DAN GRIGORE (fost membru al CNA):
Am o scurtă observaţie despre problema juridică. Nu cred că se rezolvă ceva prin suprareglementare. Tot aud la dezbaterile astea publice că ceva nu e scris în lege, că trebuie introdus în lege. Nu cred că funcţionează aşa. Legile nu funcţionează într-o societate care nu are niciun fel de criteriu moral. Legile funcţionează numai în societăţile care au criterii morale. Legea e un cadru, ea trebuie pusă în mişcare de un criteriu moral. Dacă criteriul moral nu funcţionează, este inutil. Dacă societatea nu are criterii morale, ajungem la suprareglementare şi suprareglementarea face ca legea să fie inoperabilă.
OVIDIU VANGHELE:
Oamenii care plagiază, care copiază o fac pentru că ştiu că lucrările nu sunt publice şi că e foarte greu să ajungi la ele. Dacă ar şti că lucrarea va fi publică la un an sau la doi după ce au depus-o la universitate, nu ar mai face-o, pentru că le e frică. Apoi, statutul lucrărilor este, din punct de vedere juridic, un delir. Le poţi consulta cu o legitimaţie de bibliotecă, poţi să le copiezi, dar cu creionul şi cu pixul, adică n-ai voie să le xeroxezi. E un nonsens.
MARIUS OPREA (GDS):
Doctoratul, ca instituţie, după părerea mea, a fost compromis printr-o privatizare sui generis la începutul anilor ‘90, realizată de cei care puteau să conducă doctorate. Cine putea să conducă un doctorat? Cei care erau din sistem, nu? Care erau făcuţi profesori pentru că erau cu partidul, cu Securitatea. La începutul anilor ‘90 s-au înfiinţat o mulţime de facultăţi particulare, vă dau exemplul celei de la Băile Herculane. După câte ştiu, s-au făcut acolo profesori care conduceau doctorate. Nicolae Pătroiu, care era ideolog la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, cred că şi acum e şeful Catedrei de istorie, dacă nu s-a pensionat, şi conduce doctorate bine mersi. Apoi, la fel de celebru, Marian Ureche, fost şef al SIPA şi decan al Catedrei de istorie la Institutul Naţional de Informaţii. Amândoi, unul ideolog al partidului, celălalt colonel de Securitate, au dat doctorate la tot ce înseamnă SRI şi Poliţie. Între timp, datorită acestui sistem care a fost folosit de ei atunci, foarte mulţi dintre oamenii lor au promovat în funcţii, pentru că doctoratul dădea un grad ierarhic în plus, erau şi cei 10% în plus la salariu şi tot felul de avantaje. Deveneai doctor în 6 luni. După ce înainte era un amărât de căpitan de Miliţie, în 6-7 luni devenea colonel. Acesta a fost un mare avantaj pentru o clasă foarte bine creată de ei în acest sistem clientelar al partidului, Securităţii şi Poliţiei. S-a ajuns ca ei să conducă un sistem, erijându-se şi în mari oameni de ştiinţă, cu doctorate pe care nimeni nu le-a putut citit, nu se văd, nu există, n-au fost publicate.
ANDREI CORNEA:
Doctoratul s-a generalizat acum, nu mai e ca pe timpuri, o raritate şi o excepţie. Nu se cere totdeauna ca fiecare doctor să fie geniu sau să facă o mare inovaţie. Dar măcar să nu copieze, să nu fie un plagiator. La fel la tezele de licenţă: nu poţi să-i pretinzi unui student care are 3 ani de facultate să facă o lucrare originală şi interesantă. Se întâmplă uneori să facă şi o astfel de lucrare, cazuri rare, dar trebuie să-i pretinzi să aibă ceva personal, să nu o copieze pur şi simplu de undeva, sau din mai multe locuri, asta dacă e mai isteţ. Dacă nu-i ceri chestia asta şi nu te interesează, îmi pare rău, profesorii respectivi sunt de vină, aşa cum s-a spus.
O poziţie intransigentă
SORIN ALEXANDRESCU (GDS):
Manifest o anumită uimire. Discuţiile la noi totdeauna dau impresia că generalizăm problematica, că o extindem la infinit ca să arătăm ce complicată este şi după aceea nu mai facem nimic. Nu cred că acesta e scopul întâlnirii de faţă. Cred că sunt două lucruri foarte importante. Întâi, admitem sau nu furtul intelectual. Doi: admitem că cei care au fost dovediţi că au furat ajung prim-miniştri sau oameni importanţi. Peste tot poate că se fură, după nu ştiu ce sistem de intervenţii. Dar cei care sunt prinşi îşi dau demisia. La noi, nu.
În ceea ce priveşte furtul intelectual, nu cred că trebuie să ne încurcăm în anumite sofisme, în sensul că oamenii sunt slabi, că sunt situaţii de criză personală. Nu, domnule, nu furi! Când cineva este prins că a furat, trebuie pedepsit. Să mai simplificăm puţin această cazuistică, altfel nu facem decât să ne învârtim în jurul cozii. Cine este hoţ trebuie să plece!
Cine e dovedit, evident, nu cine e suspectat.
Am fost profesor toată viaţa şi voi continua să rămân cât se va putea. Studenţilor mei le spun: nu fura! În primul rând că există motoare de căutare, dacă mă enervez, te prind şi te dau afară. În al doilea rând, cine fură în acest fel, indiferent cu ce materie lucrează, este un om care nu învaţă nici să gândească, nici să cerceteze, nici să rezolve o problemă. Aceşti oameni sunt absolut inutili în sistemul de învăţământ şi de cercetare.
Să nu uităm că un aspect al furtului este şi încetarea activităţii de cercetare.
Mă scuz faţă de colegii pe care nu-i ştiu aşa de bine, faţă de domeniile lor.
Dacă România stă aşa de prost cu cercetarea, în toate domeniile, este că nimeni nu face cercetare în niciun fel, toată lumea fură. Vrem să trăim într-o societate în care toată lumea fură? Foarte bine! Eu nu vreau şi nu accept în niciun caz ca un student al meu, poate să fie nu ştiu cine, să vină cu o lucrare furată. Deci fac un apel la dvs. să adoptaţi acest punct de vedere rigid, conservator şi insuportabil, că de-aia suntem profesori.
În ceea ce priveşte propunerea ca totul să fie publicat, eu cred că este bine. Sunt foarte multe riscuri. Înţeleg. Furtul se face şi după publicaţii oficiale. Evident. În caz de descoperiri de laborator mai speciale, se poate pune un termen de 6 luni, un an, cât se doreşte. Important este ca lucrarea să fie la un moment dat publică, în aşa fel încât cine fură să poată fi dovedit că a furat şi să-i fie frică că este demascat. Frică nu ştiu dacă îi va fi, pentru că se va duce la nu ştiu cine, care se va duce la nu ştiu cine, şi se va scuza. Dar este una să fii arătat cu degetul şi să se spună că cineva a furat, chiar dacă nu e pedepsit, şi alta să nu fie deloc demascat. Eu aş zice că măcar asta să facem, să putem avea un instrument prin care să putem spune Popescu, Georgescu a furat. Măcar atât! Nu putem să trăim într-o societate în care ne sufocăm de hoţi! În Germania şi Ungaria, cine a fost prins cu plagiat a demisionat. În România, nu!
Perspectiva dreptului de autor
EUGEN VASILIU (fost director adjunct al Oficiului Român pentru Drepturi de Autor – ORDA):
Sunt jurist de meserie, expert în drept de autor. De când a izbucnit discuţia asta despre plagiat, am asistat cu stupefacţie la consolidarea unor opinii publice despre inexistenţa unei reglementări clare, suficiente. Despre definiţia plagiatului ca fapt penal - şi sprijin ideea d-lui Alexandrescu că este furt –, scrie în Decretul 321 din 1956 şi, bineînţeles, este reluată în actuala lege, Legea 8 din 1996. Spune clar acolo că însuşirea, fără drept, a calităţii de autor al unei opere de creaţie intelectuală este furt. Sigur că nu spune cuvântul plagiat, dar mai trebuie să spunem asta? E mai important să definim furtul ăsta anume, pentru că furtul în general e în Codul Penal. Şi aici, alt zvon public pe care trebuie să-l combat şi care se consolidează, dovadă că şi d-na Pora a căzut în capcană: ideea că, potrivit Codului Penal, trebuie plângerea prealabilă a celui lezat. Nu e adevărat. Codul Penal spune că trebuie plângere penală la infracţiunea de furt în general, pentru că trebuie să ţipe unul că i s-a furat portofelul, dar în materie de drept de autor, legea specială, care, după cum ştiţi, bate legea cadru, adică Codul Penal, spune clar. Plagiatul este un furt care lezează întreaga societate, şi pe consumator, şi publicul, şi atunci am scris acolo că această infracţiune se cercetează din oficiu de organele de cercetare penală.
Dreptul de autor se naşte din momentul actului de creaţie. Şi în sertar dacă au pus lucrarea, s-a născut dreptul de autor, spre deosebire de cum e la OSIM, la proprietatea intelectuală, că trebuie să mă duc să o înregistrez, trebuie să o public. Eşti protejat de lege, deci, dacă ţi-o fură unul din sertar, o publică şi poţi să dovedeşti că tu ai scris-o şi sunt probe de anterioritate, atunci eşti autor protejat. Dar şi invers: nu s-a publicat nicăieri, dar dacă eu totuşi într-o conjunctură constat că ai plagiat, eşti infractor, se cercetează din oficiu, sigur, în momentul în care aflu. În cazurile astea, de la Stomatologie, strict pe aceşti autori de licenţă, dacă fac o cercetare o să ia o condamnare, nu o să-i bage în puşcărie, dar o să le dea o amendă penală şi le face cazier. Păi, când se află, se gândesc de două ori înainte să fure!
Dar mai există o posibilitate. D-na Zafiu spunea că se face o declaraţie. Tragedia este că se numeşte „declaraţie“ şi că în ea scrie: am luat act şi voi suporta prevederile legii etc. Aşa o declaraţie aveam la mine, la ORDA, pentru nişte documente pe care le depuneai. Şi se puteau scrie şi falsuri. Atunci am zis s-o schimbăm: nu se mai cheamă „declaraţie“, se cheamă „declaraţie pe proprie răspundere“, fiindcă asta e o instituţie de drept, şi înăuntru scrie nu că mă oblig în general, ci în temeiul art. cutare din Codul Penal şi art. cutare din Legea dreptului de autor etc. Ei, aflaţi că s-au redus la jumătate solicitările care se depuneau în temeiul acestor declaraţii. Dacă nu vorbim despre realitatea legii şi răspândim numai zvonuri despre lege, suntem pe o bicicletă fără lanţ, nu rezolvăm nimic.
Plagiatul porneşte din şcoala primară
DENIS HAGIMĂ (fostă învăţătoare):
Suntem aici două persoane care am luat atitudine vizavi de plagiatul d-lui Ponta. S-a stat în Piaţa Victoriei timp de 2 luni. Foarte rar au venit televiziunile să
ne preia, pentru că nu eram acele persoane care să ţipe, să urle, nu făceam circul cuvenit pentru ratingul de la televiziune. Deci societatea civilă are atitudine, dar nu suntem preluaţi din cauză că nu ţipăm.
Haideţi să vedem totuşi de unde porneşte plagiatul. La ora actuală educ un copil de 13 ani, care vine acasă şi are de făcut tot felul de referate şi tot felul de lucrări şi le copiază. Cu o mamă în casă care a fost cadru didactic. De ce? Eu am ajuns pentru copilul meu să fiu un nebun care e altfel decât e societatea. Copilul meu vine foarte mândru de el de la şcoală, datorită faptului că a citit referatul şi doamna profesoară i-a pus 10. Haideţi să introducem ceva în acea lege: în loc să-i punem pe copii să citească referate, haideţi să facem dezbateri libere cu ei. Bun, îi dai să facă acel material, îl copiază, dar să facem dezbateri libere, să înţeleagă de ce a copiat şi să rămână cu ceva în cap.
ANDREEA PORA:
Trebuie să facem dezbateri cu profesorii, pentru că maximum maximorum ce li se cere acestor elevi este să specifice sursa, referate.ro, şi astfel pot să facă un copy paste. Vinovat este sistemul...
ANDREI CORNEA:
Trebuie să facem dezbateri cu profesorii şi cu studenţii care vor deveni profesori.
DENIS HAGIMĂ:
Problema e că plagiatul pleacă de la ciclul primar. Spuneţi-mi cum opriţi dvs. acest fenomen când copilul ajunge la liceu şi la facultate? Copilul meu îmi spune – şi a fost foarte greu pentru mine să suport – că diploma de Cambridge şi faptul că face pian niciodată n-o să-l ajute să ajungă prim-ministrul României. Acum
gândiţi-vă că eu veneam din Piaţa Victoriei şi copilul meu îmi spune lucrul ăsta acasă. Eu rămân uimită în faţa lui: ce să fac, să râd? Să-i spun că are dreptate? Deci avem nişte probleme de care nu cred că sunt vinovaţi elevii.
ANDREI CORNEA:
Elevii nu sunt vinovaţi, însă plătesc, şi aici sunt de acord cu ce a spus prof. Alexandrescu. Un student, nu mai vorbesc de un doctorand, de un profesor, indiferent cum a fost crescut, nu trebuie să fure! O s-o spun foarte deschis, ăsta e discursul stângist, care încearcă să creeze justificări, de tipul „a avut o copilărie grea, l-a bătut taică-su când avea 5 ani“. Aceste lucruri sunt reale şi de multe ori creează handicapuri, dar în final avem responsabilitate.
Consecinţele plagiatului
ŞTEFAN VLASTON (EDU CER):
Trebuie să ne gândim la consecinţe. Nu ştiu dacă ştiţi că între 35-40.000 de absolvenţi de la fără frecvenţă, de la învăţământul la distanţă s-au titularizat în învăţământ şi predau şi fac oameni din copiii voştri. Vă imaginaţi câţi şefi de servicii, din finanţe, instituţii, agenţii sunt dintre cei care au plagiat doctorate şi n-au făcut nicio lucrare de diplomă? Cum vrem să nu se blocheze statul ăsta, dacă oamenii ăia care n-au făcut nici măcar o lucrare de licenţă pe cont propriu conduc acum ditamai servicii financiare? La medici mai e rezidenţiatul care mai e un filtru, să zicem, dar în rest?
DORU BRAIA (jurnalist):
Geneza fenomenului e de la prima urare pe care o primeşte unul abia ieşit din starea de bebeluş - atât mama, cât şi bunica îi spun: „mânca-l-ar mama, ce ‘oţ e!“. Sigur că avem antecedentele celor 40-45 de ani când, dacă aveai carnetul roşu, treceai ca vântul şi prin „Ştefan Gheorghiu“ şi mai mergeai şi la specialitate în străinătate. Aşa că a ne tot tângui cred că nu mai are rost. Nu ştiu acum cui să facem reclamaţiile. Să te duci la un procuror care el însuşi a plagiat, să te duci la un prim-ministru care el însuşi a plagiat, să te duci la un preşedinte de stat care nu e chiar nepătat... Unde să te duci să reclami?
CRISTIAN HATU (expert în educaţie):
S-a întâmplat acum un lucru poate ceva mai grav decât ce discutăm noi aici. În vara trecută s-au realizat de către CNATDCU nişte criterii pentru a ocupa anumite poziţii în sistemul universitar. Ele au fost anulate. Era o şansă ca oamenii să fie triaţi în sistemul universitar. Toată povestea asta se petrece pentru că sunt profesori foarte slabi şi studenţii îi ştiu pe aceştia, aproape în toate facultăţile, în unele mai mulţi profesori, în altele mai puţini. Asta e o chestiune foarte gravă şi n-am văzut nici o reacţie în spaţiul public.
MIRCEA DUZINEANU (pensionar):
Deoarece am fost deţinut politic, până în ‘89 n-am putut să urmez nici studii universitare temeinice şi nici să-mi dau un doctorat, pentru că trebuia să ai avizul partidului. Abia după ‘89, la o vârstă destul de avansată, am reuşit să-mi dau 2 doctorate, de câte 8 ani, bătute pe muchie, cu o exigenţă deosebită, unul la Politehnică şi unul la ASE. Cum s-a spus aici, ai un capitol special de contribuţii la un salt calitativ spre cunoaştere. Nu e obligatoriu ca fiecare doctorand să treacă examenul de doctorat, dacă nu are contribuţia lui. Am asistat la o teză de doctorat a lui Vasile Văcaru. A avut o teză de doctorat de 400 de pagini în care a descris un proces tehnologic de la Ed. Şiinţifică, pe care o conducea atunci, fără nicio contribuţie, şi totuşi a trecut, ochii s-au închis. Şi nu e singura lucrare de felul ăsta. Vreau să atrag atenţia că sistemul este carenţial. Nu putem să promovăm un doctorat decât numai pentru merite speciale.
Este un mediu permisiv. Dacă aţi avut ocazia să vedeţi, pe gardurile ASE sau la Politehnică sunt firme care afişează că au disponibilitatea să ofere lucrări, există site-uri, nu numai virtual, dar şi real, instrumente de înaltă tehnologie care dau posibilitatea să copiezi la examene fără să fii observat. Mediul care favorizează aceste situaţii. Trebuie să atenţionăm nu numai Ministerul Învăţământului, dar şi Ministerul de Interne, să ia măsuri cu aceşti impostori care oferă lucrări şi alte materiale.
Platformă pentru descoperirea plagiatelor
DRAGOŞ CIUPARIU (fost preşedinte al Autorităţii Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică):
În această succesiune de emisiuni TV legate de plagiat, m-a surprins slaba reacţie a celor din platou atunci când anumite persoane din sfera puterii puteau enunţa nişte enormităţi şi încurca lucrurile de aşa manieră încât să inducă foarte multă confuzie în rândul celor care urmăreau emisiunile. D-l Pop, fost ministru al Educaţiei, spunea că a încurcat, nu ştiu dacă intenţionat sau din pură eroare, platforma pentru prelucrarea tezelor de doctorat, care fusese instituită printr-un ordin al ministrului şi care a fost lucrată de colegii de la Unitatea Executivă pentru Finanţarea Învăţământului Superior, pe o perioadă de un an, cu finanţarea accesului cercetătorilor români la informaţia de cercetare, care şi ea poate fi utilizată pentru o eventuală descoperire a unui potenţial plagiat. Această platformă a fost unul dintre rezultatele unui proiect de doctorat şi a venit în întâmpinarea dorinţei de a face apel în primul rând la cercetători din afara României, pentru a confirma valoarea tezelor de doctorat în România. Ne-am bazat foarte mult în timpul ministeriatului d-lui Funeriu pe participarea diasporei ştiinţifice la consolidarea vieţii ştiinţifice româneşti. Această platformă avea menirea de a depozita tezele de doctorat, a le face accesibile celor care urmau să le citească şi să le valideze şi a le stoca în vederea cercetării lor din punct de vedere al plagiatului, unde erau pasaje care erau eventual traduse cu un soft de semantică. Această platformă a fost surpată, prin anularea ordinului de ministru, în acelaşi ordin care a desfiinţat şi celebrul CNATDCU. Sigur că d-l Pop nu se putea mândri cu chestiunea asta, spunând că a distrus un instrument care putea să ducă la asanarea comunităţii academice din România. Dar nici n-a fost cineva în platou care să-i spună foarte clar că a făcut-o, pentru că probabil că nu se ştiau lucrurile astea. De asta ar fi foarte bine ca, atunci când se discută tehnic, să aveţi un back up în platou, pe cineva care ştie lucrurile astea.
Personal, cred că există toate prevederile în legi aşa cum sunt ele acum, pentru a preveni istoria asta. Unde se poate insista este pe educaţie, cum sugera d-na profesor Miroiu. În anul I să fie obligatoriu să îi spui omului, dacă nimeni până atunci nu a făcut-o, că a copia dintr-o carte sau un alt material fără să spui e furt. Mulţi copii nu ştiu treaba asta atunci când intră în universităţi.
ANDREEA PORA:
În momentul de faţă universităţile au această obligaţie să-şi posteze lucrările?
DRAGOŞ CIUPARIU:
Fiecare universitate are libertatea să facă ce crede de cuviinţă. În plus, Legea învăţământului e foarte clară şi spune precis că, dacă o diplomă de orice fel de natură, de licenţă, de masterat, doctorat, se constată că a fost obţinută prin încălcarea standardelor de etică sau de calitate, se anulează.
TIBERIU CZINK (director administrativ al GDS):
Am absolvit cursurile Facultăţii de Administraţie Publică şi de masterat la SNSPA şi, de când a început nebunia cu plagiatul, m-am dus să-mi verific lucrările, să văd dacă sunt originale sau dacă am plagiat poate şi involuntar. Sunt originale 100%, nici măcar două cuvinte alăturate n-am copiat. Şi sunt mândru de treaba asta.
Din punctul meu de vedere, cea mai bună măsură este una care ţine de sec. XIX, şi anume umilirea publică, adică să obligi facultăţile şi universităţile să posteze la avizier şi pe site lista cu toţi cei care au plagiat.
MARIUS OPREA:
Avem nevoie şi de soluţii. Una dintre ele ar fi ca, pentru protejarea tezelor de doctorat şi pentru protejarea drepturilor de autor, pe de o parte, şi pentru responsabilitate, în legătură cu eventualul plagiat, fiecare text să să fie depus în format electronic la ORDA cu aplicarea timbrului specific.
EUGEN VASILIU:
Prin simplu ordin de ministru, putem spune aşa: la depunerea tezei de doctorat la facultate în vederea susţinerii, aduceţi două lucruri: declaraţia pe proprie răspundere, cum am formulat-o eu, şi dovada de la ORDA că aţi depus-o electronic ca să fiţi protejat. Şi, în momentul ăla, intervine frica sau măcar o reţinere în a plagia.
ANDREI CORNEA:
Spuneţi-mi dacă am înţeles bine. Tu faci o lucrare de doctorat. Această lucrare va fi publicată pe site-ul universităţii sau pe un site al ministerului, aşa încât să poată fi consultată. Înainte de asta, te-ai dus la ORDA pentru ca să fii sigur că nu ţi-o ia nimeni după ce devine publică.
Dacă e să trag o concluzie foarte provizorie, aceea ar fi că se poate face ceva. Nu trebuie să fim defetişti: dacă pornim pe ideea că nu se poate face nimic, ne-am întâlnit degeaba. Am văzut că ideea publicării pe nişte site-uri, chiar după un termen de graţie, pare să întrunească un consens. Şi ideea cu ORDA e interesantă. Dar se pare totuşi că cea mai bună pază rămâne totuşi o anume transparenţă a acestui proces. Altminteri, e imposibil. În cazul lucrărilor de licenţă, unde numai universităţile sunt responsabile, lucrurile sunt mai simple: se pot pune tezele pe site-urile universităţilor şi cred că d-l Vanghele are dreptate - simpla idee că ţi se pune lucrarea acolo şi oricine o poate vedea este pentru unii motiv să fie mai prudenţi s-o vândă sau s-o ia din altă parte, pentru că ştiu că s-ar putea să se afle şi nu le va conveni prea mult lucrul ăsta.
ANDREEA PORA:
Vreau să vă invit în aprilie la a treia dezbatere care va fi axată pe funcţionarea comisiilor de etică şi CNATDCU.
