Pe aceeași temă
Marţi, 28 mai, la sediul Grupului pentru Dialog Social a avut loc dezbaterea cu tema Îşi indeplinesc Consiliile de Etică misiunea? Reglementări, rezultate, sancţiuni, moderată de Andrei Cornea. Dezbaterea - la care au participat studenţi, reprezentanţi ai comunităţii academice, ai ONG-urilor din domeniul educaţiei şi ai mass-media - şi-a propus să abordeze problemele legate de activitatea Consiliului Naţional de Etică, a Consiliului Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare (CNATDCU) şi a Consiliilor de Etică din universităţi. Discuţia a abordat chestiuni legate de legislaţie, de soluţionare a sesizărilor referitoare la plagiat, de eficienţa şi transparenţa consiliilor respective.
Dezbaterea este a treia dintr-o serie şi face parte din proiectul Etica universitară şi sistemul judiciar independent - Repere pentru democraţia românească.
MAGDA CÂRNECI (GDS):
Suntem la a treia întâlnire publică din cadrul unui program de cercetare pe care revista 22 îl întreprinde de câteva luni în legătură cu chestiunea gravă a plagiatului în sistemul educaţional românesc. La aceasta a treia întâlnire publică, ne-am gândit să invităm nu doar cadre didactice sau cercetători, jurnalişti, oameni politici sau reprezentanţi ai ambasadelor, ca dăţile trecute, ci şi tineri studenţi, pentru a-i obişnui cu acest tip de dezbatere şi mai ales pentru a le afla părerea despre această chestiune extrem de dificilă şi de importantă, mai ales pentru ei.
Plagiatul e un furt
ANDREI CORNEA (GDS):
Azi ar fi trebuit să discutăm despre consilii în special. Eu vreau s-o luăm mai pe departe, mai ales că, între timp, aşa cum ştie toată lumea, au avut loc câteva evenimente care parcă sugerează că, cu cât vorbim noi mai mult despre plagiat, cu atât lucrurile merg mai prost, de parcă am produce noi lucrul rău.
Parchetul General a decis neînceperea urmăririi penale (NUP) în urma unei plângeri penale făcute de câţiva cetăţeni - Adrian Papahagi, Mihail Neamţu şi Augustin Ofiţeru -, care considerau că o carte scoasă de premierul Victor Ponta este un plagiat, pentru că reproduce în mare parte teza de doctorat, la rândul ei considerată un plagiat de către două comisii ale Universităţii din Bucureşti. NUP-ul acesta, într-un fel previzibil, din tot felul de motive politice pe care nu le mai amintim, a avut şi o expertiză, de la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor (ORDA). După ce cartea a stat 5-6 luni acolo, am avut în fine, de vreo săptămână, un răspuns: nu există plagiat sau, mai exact, plagiatul nu se poate dovedi pentru că, deşi sunt foarte multe părţi care seamănă, nu se pot număra caracterele din volum şi din teză deoarece sunt scrise cu alte fonturi, iar paginaţia este şi ea diferită... Este un răspuns care a uimit pe toată lumea prin cretinismul lui, nu se poate numi altfel. Mai mult, pe mine m-a deranjat prin aceea că ne consideră pe toţi cretini. Adică e un fel de bătaie de joc la adresa opiniei publice şi în special la adresa opiniei publice universitare, intelectuale, deopotrivă profesori, studenţi, oameni care ştiu ce înseamnă să scrii, să citeşti, indiferent de profesie. Opinia publică educată – indiferent că e vorba despre medici, ingineri, istorici de artă etc. - ştie foarte bine că povestea asta cu fonturile diferite nu se putea spune nici pe vremea lui Gutenberg.
Situaţia în care ne găsim azi este că există o barieră aici, nu se poate trece peste ea, iar, pe de altă parte, în alte locuri, unde personajele sunt mai puţin importante, plagiatele merg înainte. Din când în când se mai descoperă câte unul. Am înţeles că la Universitatea „Babeş-Bolyai“ a fost un scandal de acest tip şi unui profesor de la economie chiar i s-a desfiinţat contractul de muncă în urma analizei Comisiei de Etică de acolo. Probabil că au mai fost astfel de cazuri, dar de obicei în astfel de exemple de gradul I, de oameni dintre cei mai importanţi din ţară, şansele nu sunt aşa de mari.
Totuşi, ca să nu fim extrem de pesimişti, ne-am adunat aici pentru a treia oară, încercând să identificăm nişte soluţii. După părerea mea, dificultatea fundamentală nu stă în faptul că cineva e premier, ministru etc.; dificultatea stă în aceea că un mare număr de oameni din România poate până la urmă înţeleg ce e un plagiat, dar nu înţeleg de ce este periculos, nu înţeleg de ce este el un lucru care ar trebui să fie echivalat cu furtul pur şi simplu, cu hoţia. E un furt intelectual. Or, atunci când vorbim de un furt intelectual, vorbim de ceva care nu se întâmplă atunci când cineva îţi fură o bicicletă. Când cineva îmi fură o bicicletă, bicicleta pleacă de la mine, de unde stătea ea până acum, şi se duce la altcineva şi, dacă acea persoană umblă pe bicicleta mea, eu nu mai pot să umblu pe ea. În chestiunile intelectuale, lucrurile nu stau aşa. Cartea pe care A a plagiat-o de la B există şi la A, şi la B: amândoi pot utiliza acel text. Procesul educaţional în fond se bazează pe acest fapt, al diviziunii fără împărţire, cum spunea Noica. Comunici un lucru unui număr de oameni care îl vor cunoaşte cu toţii şi lucrul respectiv nu te va părăsi pe tine, care l-ai comunicat. Pornind de aici, s-a ajuns la concluzia pe care am văzut-o repetată mult, mai ales în mediile juridice medicale, că manualul, deşi e evident că preia foarte mult, el nu e plagiat, pentru că nu face decât să împărtăşească cunoştinţe deja existente. În această situaţie, e mai dificil de spus unde e plagiatul şi unde nu e. Fireşte că lucrurile nu stau chiar aşa. Eu pot să scriu o carte de popularizare ca să explic teoria relativităţii lui Einstein. Evident că-l voi cita pe Einstein şi nu voi pretinde că am inventat eu teoria relativităţii, însă manualul îl pot plagia dacă explic teoria relativităţii la fel cum a explicat-o şi altul.
Mai apare o chestiune în cazul acesta de NUP al Parchetului General. Este sau nu necesar ca cineva să reclame plagiatul?
S-a invocat în acest caz că respectivii autori nu au reclamat plagiatul. Mie, când îmi fură cineva bicicleta, mă duc şi reclam, dacă n-am furat şi eu bicicleta de undeva. Faptul că cineva nu reclamă un plagiat este problema lui. Societatea însă nu are niciun interes ca operele care apar şi se dau drept originale să fie opere despre care să nu poţi să ştii dacă ele sunt ceea ce pretind a fi. Despre asta e vorba - răspândirea unei minciuni la nivel social, indiferent dacă sunt sau nu beneficii materiale.
Un alt lucru despre care cred că avantajează evident plagiatul la nivelul mai de jos, al elevilor, al studenţilor şi al celor care îşi încep cariera azi, este Internetul. Internetul are multe avantaje, dar are şi multe cusururi. E prea facil, merg lucrurile prea simplu. Foarte mulţi s-au obişnuit să creadă că tot ce e pe Internet este în domeniul public, poate fi luat şi folosit. Dar se întâmplă că pe Internet sunt articole, texte care aparţin unui anumit autor. Nu este normal să le iei, să le însuşeşti ca şi când nu ar avea o semnătură. Transmiterea asta foarte simplă face ca, chiar atunci când există o semnătură la origine, după o preluare, două, trei, să fie lucruri care nu mai poartă niciun nume. Mi-am găsit şi eu texte în felul ăsta, fie nesemnate, fie semnate de altcineva decât mine. Trebuie să existe o mai mare rigoare şi aici profesorii, cadrele didactice, toată lumea care lucrează în domeniul ăsta ar avea ceva de făcut. Nu am impresia că se face prea mult în şcoli, în licee. Poate că şi fenomentul e puţin nou, dar sentimentul meu e că se trece prea uşor cu vederea. Copiatul, plagiatul, trecerea de la una la alta e foarte lesne de făcut.
Aş mai adăuga un singur lucru. Există din partea unui număr mare de oameni influenţi - politicieni, oameni de afaceri etc. - un dispreţ vădit pentru valorile intelectuale. Pentru ei e importantă ideea că numai banul contează şi puterea pe care o poţi obţine mai ales cu ajutorul banului. În rest, nu contează nimic şi, dacă poţi să te aranjezi cumva, e foarte bine. Iar multă lume, pentru că-i vede puternici şi influenţi, crede că asta e soluţia.
Ce spune Legea dreptului de autor
EUGEN VASILIU (ORDA):
Sunt jurist, autor al Legii dreptului de autor din România şi director general timp de 20 de ani al ORDA. Mă mândresc că nu mai sunt directorul ORDA, pentru că ce s-a întâmplat acum e fără precedent.
ANDREEA PORA (Revista 22):
Cine e acum director?
EUGEN VASILIU:
O doamnă, membru PNL, fost prefect de Braşov. Nu m-a interesat cum o cheamă, pentru că am văzut că nu a fost pus un specialist - e pentru prima oară în istoria Oficiului, când are un nespecialist în frunte. Chiar de la partid putea să fie, dar totuşi un specialist, pentru că dreptul de autor e un domeniu de nişă în domeniul dreptului. Nu poate veni un avocat care e specialist în divorţuri şi pensii alimentare să-şi dea cu părerea în drepturi de autor.
Legea dreptului de autor din România şi toate legile din lume nu protejează ideile. Expresia lor este protejată şi e foarte important şi normal să fie aşa. Aşa ajungem la plagiat, aşa ajungem să comparăm cuvintele cu care am scris că
2 x 2 = 4 într-o teză de matematică, şi nu ideea însăşi că 2 x 2 = 4. În aceste condiţii, plagiatul este demonstrabil foarte uşor. Era obligatoriu să se apeleze la ORDA în cazul discutat. Legea spune că orice stat trebuie să aibă un organism de expertiză format din experţi acreditaţi şi care, la rândul lor, apelează la alţi experţi. În cazul de faţă, obligaţia pentru ORDA era să beneficieze de expertiza comisiei de la Facultatea de Drept, care şi avusese loc. Când avem o acuzaţie de plagiat la un cântec, credeţi că o compară experţii de la ORDA? Ei fac tot ce e de făcut în termenii juridici ai chestiunii şi o trimit la Uniunea Compozitorilor, unde există o comisie care ştie câte măsuri, câte note trebuie să fie identice ca să fie plagiat. Aici, prin faptul că exista o comisie chiar a Facultăţii de Drept, care acordase doctoratul, era foarte important ca, în susţinerea expertizei, la un moment dat să existe fraza „a se vedea şi expertiza din anexă“. Păi cum să existe această frază, când ordinul fusese invers? Să scoată NUP-ul. Şi, în consecinţă, s-a scos NUP. Această expertiză este, în termeni penali, favorizarea infractorului, şi omul care, săracul, a primit ordin s-o facă şi-a bătut un cui în dosar. Nu e o consolare chestia asta, pentru că, sigur, e ca un fel de Judecată de Apoi, care se amână totdeauna. Dar e o încărcătură suplimentară de penal în această speţă şi în consecinţă e, fără dubiu, una dintre cele mai mari încălcări ale legii ceea ce a făcut acum Parchetul. Parchetul a făcut-o, cu ajutorul ORDA. Procurorul, pus în faţa unei expertize care spune negru pe alb că nu e plagiat, aproape că nu mai poate să spună că e.
ANDREEA PORA:
D-le Vasiliu, poate ar fi bine să ne explicaţi, fiindcă sunteţi mult mai în temă ca noi, cum se decide din punct de vedere tehnic plagiatul, potrivit acestei legi. La teza de doctorat, Comisia de la Universitatea din Bucureşti, spre deosebire de Comisia Naţională de Etică, a invocat faptul că peste 70% din teza de doctorat era copiată. Cum stau lucrurile în cazul drepturilor de autor?
EUGEN VASILIU:
Legea, în definiţia plagiatului, nici nu te lasă să distingi dacă plagiat e parţial sau total. Cu alte cuvinte, n-are rost să spui că e plagiat de la 50 de pagini în sus. Nu, e plagiat şi numai o frază copiată. Asta e problema, cum că, în funcţie de această gravitate, vii şi discerni pedeapsa - poate să fie amendă, poate să fie închisoare, poate să fie amendă administrativă. Dar legea e foarte clară: copierea parţială sau totală e plagiat.
În lege se spune foarte clar că nu este nevoie de nicio plângere, plagiatul face parte din infracţiunile constatabile din oficiu. Din oficiu înseamnă că nu trebuie să se plângă autorul. Dacă a devenit publică problema, Parchetul trebuie să se sesizeze. Sigur, fără sesizare din afară, e greu - ce să facă Parchetul, să citească toate cărţile? Deci e cu atât mai bine dacă are o sesizare. Dar în cazul de faţă e o glumă să spui că nu s-a făcut sesizarea, pentru că nu s-a plâns autorul.
Cazuri din ierarhia universitară
FLORIN OPREA (Universitatea Petrol-Gaze din Ploieşti):
Au existat sesizări de plagiat aduse în faţa Comisiei de Etică a Universităţii noastre, după care s-au făcut comisii de specialişti - pentru că au fost mai multe plagiate demascate în acelaşi timp -, care au trebuit să se pronunţe asupra faptului dacă unele articole publicate în buletinul Universităţii sunt sau nu plagiate. Am făcut parte dintr-o astfel de comisie, care se ocupa de un articol din domeniul tehnic. Practic, se copiase un manual, care era prezentat drept articol ştiinţific. 30% era copiat cuvânt cu cuvânt. Autorul a recunoscut şi explicaţia lui a fost că, necunoscând limba engleză, a dat cuiva să traducă. Anecdota era că respectivul era prorector cu activitate internaţională. Acest raport a ajuns în faţa Senatului, cu rezoluţia că a fost plagiat. Senatul - 50 şi ceva de oameni - a spus că nu este plagiat şi respectivul a fost „spălat“. Altcineva, cu o rudă sus-pusă, care copiase pe cineva de la Cambridge, a spus că cel de la Cambridge l-a copiat pe el şi Senatul a zis că are dreptate. Acestea erau persoane înalte în ierarhia universitară. Alţii, mai de jos, au păţit-o: articolele le-au fost retrase din buletin şi au fost supuşi oprobriului public.
În legătură cu opinia publică de care vorbea d-l Cornea, se pare că e cam subţire împotriva plagiatului.
MIRCEA DUZINEANU (pensionar):
Sunt doctor inginer şi doctor în management. Am autoritatea să analizez un doctorat pentru că am trecut prin aceste faze. Sunt şi expert în tehnologia informaţiei şi vă spun că este un soft specializat care analizează în mod automat şi imparţial total dacă o lucrare este plagiată, dacă are unele probleme originale. Deci acest soft garantează acurateţea unei analize. Din câte ştiu, pe Internet s-a făcut acest lucru şi s-a constatat că lucrarea în cauză a fost confirmată de acest instrument cibernetic că este plagiată. Mai avem şi documentul principal al Universităţii din Bucureşti, care are competenţa, pentru că acolo a fost plămădită această lucrare şi a fost susţinută, şi s-a ajuns la concluzia pe care o ştie toată lumea. Dacă se analizează şi din alte puncte de vedere, din alte unghiuri, se ajunge tot la aceeaşi concluzie. Unii spun că Ponta este într-un fel nevinovat, că el n-a plagiat, că lucrarea a fost făcută de altcineva, el a semnat, nici n-a ştiut că acel intermediar care i-a făcut lucrarea a plagiat-o.
Eu zic că, la ora actuală, GDS, care are o autoritate civică deosebită, are acumulate toate informaţiile, toate cunoştinţele legate de acest subiect, le poate sintetiza într-un material, care ar putea fi un rechizitoriu concluziv al opiniei publice. Ar trebui să prezentăm toate materialele care zic că nu e plagiat şi sunt de râsul lumii şi cine va citi acest material, acum sau peste ani chiar, va socoti că într-adevăr lucrarea a fost plagiată. Deci GDS are autoritatea să întocmească acest document, care are putere de rechizitoriu mai mare decât a unui procuror - este vorba de profesori universitari, experţi, oameni trecuţi prin aceste faze ale doctoratului.
DORELA ALISTAR (Asociaţia EuroDemos):
Sunt revoltată de faptul că d-l Ponta nu şi-a dat demisia de onoare şi că acest titlu nu i-a fost retras. Aş dori ca această temă să fie prezentată la TV în câteva emisiuni, pentru că numai aşa opinia publică va afla foarte multe lucruri pe care nu le cunoaşte. Şi, în acelaşi timp, în toate şcolile, liceele, facultăţile să se discute această temă. Pentru că foarte puţini ştiu adevărul.
Monitorizarea instituţiilor care se ocupă de plagiate
ANDREEA PORA:
Nu cred că e cineva, cel puţin din mediul academic, care să nu fie la curent cu acest subiect.
Aş vrea să ridic două probleme, plecând de la cazul Ponta. Prima e întrebarea dacă nu s-a creat un precedent, chiar la nivel juridic. Pentru că în expertiza ORDA, preluată în expertiza procurorilor, se afirmă un lucru extrem de grav, anume că fapta nu e plagiat. Un jurist ar putea să ne dea răspunsul dacă acesta nu ar putea constitui un precedent şi pentru alte cazuri.
A doua problemă: s-a vorbit aici despre opinia publică. Opinia publică este complet dezinteresată de subiectul plagiatului. Ne place, nu ne place, asta e situaţia. Îmi aduc aminte când am făcut, acum câteva luni, acel apel şi am strâns semnături pentru ca ministrul de atunci, Ecaterina Andronescu, să-i retragă titlul de doctor. Era după decizia Universităţii din Bucureşti şi am strâns fabulosul număr de 3.400 de semnături, jumătate dintre ele venite din străinătate, de la studenţi, universitari din afara României. Ceea ce spune ceva.
Profit de faptul că sunt aici studenţi ca să vă spun care este părerea mea. Cred că la această situaţie contribuie foarte mult studenţii înşişi, pentru că şi ei sunt obişnuiţi să copieze, să preia de pe Internet fără să citeze ş.a.m.d. Şi atunci cred că studenţii nu au interesul să pună presiune în interiorul facultăţilor pe astfel de cazuri. Am să vă dau alt exemplu recent, cel de la Facultatea de Stomatologie. S-a descoperit că sub înalta îndrumare a profesorului Bucur, care era şi rectorul Facultăţii la Stomatologie, au fost plagiate pe bandă rulantă, copy-paste, inclusiv la numărul de pagini, adică studentul nu s-a mai obosit să schimbe numerotarea paginilor, din an în an. În ultimii 5-6 ani vedeai aceeaşi lucrare de licenţă traversând voioasă generaţiile. A ieşit un scandal public şi după aceea s-a tăcut. Care este rezultatul? Profesorul cu pricina am înţeles că doar s-a suspendat din postura de îndrumător de diplome...
ANDREI CORNEA:
S-a dat şi o explicaţie, că, vezi bine, la Stomatologie nu există atât de multă originalitate!
ANDREEA PORA:
Studenţii ştiu mai bine ca mine cam în ce hal se copiază în facultăţi, de la licenţe, masterate până la doctorate, nu e un mister. Cred că rolul studenţilor e unul foarte important şi ar putea să schimbe câte ceva. Vedeţi că opinia publică din afara universităţilor nu poate să schimbe mare lucru, chiar dacă pune presiune.
În privinţa urmăririi activităţii acestor comisii de etică din facultăţi – ele lucrează într-o lipsă de transparenţă totală. Nu au nimic afişat pe site-uri, nu ştii cine este şeful comisiei, cine lucrează, cum lucrează, nu răspund la telefon, iar când răspund, pur şi simplu refuză să ofere şi minima informaţie. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu acel Consiliu Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare, faimosul CNATDCU, care a fost făcut, după scandalul plagiatului, cu oameni agreaţi de noul regim. Dacă oamenii ar adresa cereri pe Legea 544, ar pune presiune şi ar ieşi în public, poate s-ar mai mişca ceva. Că, sigur, cazul Ponta e cel mai grav, dar sunt şi alte lucruri la fel de grave. CNATDCU nu s-a mai întrunit din ianuarie 2013. Nu mai zic că acei oameni sunt plătiţi din banul public. Aflăm pe surse că s-au primit plângeri de cazuri de plagiat care nu sunt rezolvate.
Dacă ar fi să ne alegem cu ceva în mod concret din această discuţie, pentru că acesta a fost rolul şi al celorlalte dezbateri, ar fi să convenim un sistem de monitorizare extrem de strictă a ceea ce fac aceste consilii, şi cele la nivel naţional, dar şi consiliile de etică din cadrul facultăţilor. Să fie somate şi să le trimitem cu regularitate cereri, eventual să se ajungă până la a-i da în judecată, aşa cum spune legea, să fie forţate să rezolve într-un fel aceste cazuri. Pentru că, altfel, rămâne să dezbatem, să vorbim, să ne plângem, dar lucrurile rămân exact în acelaşi punct.
Plagiatul şi efectul pervers al numirilor politice în justiţie
LAURA ŞTEFAN (Expert Forum):
Nu există precedent pentru acest caz. În România, dacă discutăm despre precedent, vorbim despre valoarea de lucru judecat, ataşată doar unei decizii definitive şi irevocabile în instanţă. În cazul nostru, avem doar o soluţie primită de la Parchet. Ea nu a fost contestată în instanţă, pentru că NUP-urile pot fi contestate în instanţă, urmând ca instanţa să decidă cu privire la valabilitatea sau nevalabilitatea respectivei hotărâri.
Referitor la întrebarea d-nei Pora cu privire la expertiza făcută în acest dosar: nu este doar în cazul acesta o problemă, ci în general vedem întrebări extrem de vagi formulate de către experţi. Li se cere experţilor să spună, de exemplu, dacă cineva este sau nu vinovat de comiterea respectivei fapte în forma de vinovăţie cerută de lege. Or, treaba asta nu intră în atribuţia expertului. Expertul trebuie să facă nişte determinări tehnice. În cazul nostru, să spună dacă cele două lucrări sunt sau nu identice şi în ce proporţie. Există programe informatice, utilizate la scară largă în toate universităţile civilizate din lumea asta. A formula o expertiză în care să spunem că apa nu e udă mi se pare cel puţin absurd. Pe de altă parte, eu n-am atâta înţelegere faţă de expertul acela şi cred că acesta e un păcat al nostru - „Vezi, săracul om, i-a căzut taman expertiza asta în cap!“. Atunci să nu ne mai facem niciunul dintre noi treaba, pentru că, bieţii de noi, taman cu premierul trebuie să ne luptăm acum! Pe expert nu-l obligă nimeni să facă job-ul ăsta, ia nişte bani pentru el. Până la urmă, mi se pare lipsit de minima etică profesională să semnezi un astfel de document. Procurorul nu era obligat să ceară expertiză în cazul acesta. Aici procurorul nu are de determinat chestiuni foarte dificile - că s-a turnat suficient ciment în betonul din care s-a făcut un pod şi el nu se pricepe. Procurorul este jurist. Procurorul se uită la două cărţi şi vede că sunt identice. Plus că exista o determinare făcută de Universitatea din Bucureşti. Nu e ca şi când lumea se uită la televizor, unde zice unul albă, altul neagră, şi nu ştie ce să mai creadă. Pe de altă parte, procurorul este cel care-şi asumă răspunderea pentru soluţia pe care o dă. Or, în cazul acesta, mi se pare că expertiza asta, chiar dacă spune că albul e negru şi negrul alb, putea fi contrabalansată de alte probe pe care procurorul le putea administra în respectivul dosar. Mi se pare că, de fapt, procurorul s-a spălat pe mâini, n-a vrut să-l prindă d-l Niţu cu respectivul dosar în birou şi atunci, înţelegând de unde bate vântul, a ales să scape de dosarul acesta. Acesta e efectul pervers al numirilor politice în justiţie. Asta e problema de fapt, că nici nu mai ai nevoie să te sune d-l Niţu să-ţi spună „te rog să închizi dosarul“, că tu aplici autocenzura şi spui: „omul ăsta e susţinut de premier, e susţinut până în pânzele albe“, după două interviuri pe care le-a văzut o ţară şi care nu au fost cele mai glorioase interviuri date vreodată de un procuror. Cu toate astea, „îl susţin mai departe să devină procurorul general al României“. Acum, sistemele nu sunt formate din eroi şi, din păcate, nici masă critică nu avem în multe dintre aceste locuri. Aşa încât o să tot vedem astfel de soluţii.
Comoditatea copierii
MAGDA CÂRNECI:
Mă gândeam la experienţa mea din universitate, unde am avut de a face cu generaţii succesive de studenţi pe care îi rugam insistent să nu-mi trimită lucrări copiate de pe Internet şi, cu toate astea, îmi trimiteau. Le explicam că punctez mai bine o lucrare sinceră, scrisă în termeni personali, fără citate glorioase, dar care să fie a respectivilor, şi, cu toate astea, ei îmi trimiteau lucrări copiate de pe Internet. Ceea ce m-a pus pe gânduri. Mi-am dat seama că asta vine din comoditate, dar vine şi din conformism, că aşa se face, că toţi fac la fel şi că ei cred că oricum e mai bine formulat pe Internet decât ar putea ei să formuleze şi că oricum profesorul preferă o formulare mai savantă unei formulări sincere, chiar dacă el pretinde că nu. Deşi am depunctat acele lucrări copiate de pe Internet, acest fenomen nu s-a schimbat, ba mai mult.
I-am rugat la un moment dat: „Bine, copiaţi de pe Internet, dar măcar reformulaţi, schimbaţi verbele, schimbaţi substantivele, găsiţi nişte lucruri“. Nici măcar asta n-au făcut. Se întâmpla să-mi trimită lucrări cu respectivele greşeli de pe Internet, greşeli de ortografie sau de spaţii suplimentare, nici măcar asta nu corectau. Ceea ce înseamnă că nu-şi luau nici măcar minima probă de a reciti textul, ca să vadă ce trimit.
Eu cred că e un flagel, pentru că vine din indiferenţă, nepăsare sau probabil că ei îşi închipuie că asta se face, că e normal, că la urma urmei şi când erau la şcoală copiau din manual. Aşa au fost educaţi în şcoala generală, probabil, unde acest lucru nu era grav, pentru că de fapt acolo te formezi şi nu poţi să ai idei de la început, de când eşti mic. Şi atunci ei au rămas cu această idee că, finalmente, originalitatea nu e treaba lor. Dar poate că nici nu li s-a explicat de ce e important să refomuleze sau de ce e important să încerce să scrie o lucrare de licenţă, de ce trebuie să ajungă la un moment de sinteză. La finalul cursurilor, ai nevoie de un fel de verificare, a ta însuţi în primul rând – bineînţeles, cu ajutorul şi în faţa profesorului -, a ceea ce ai acumulat şi pentru asta e bine să treci prin această probă a unei teze, a unei licenţe, a unei lucrări. Până nu se înţelege acest lucru, nu se poate depăşi această comoditate a copierii. Şi ca s-o înţelegi, trebuie să aibă un întreg sistem de valori în jur, şi profesorii, în primul rând, să încerce să-i convingă de o manieră şi de alta, iar în al doilea rând, trebuie să existe şi presiunea din afară. Asta fără discuţie. Până când nu se creează o presiune a opiniei publice suficient de constantă şi de vizibilă, n-avem cum să schimbăm situaţia. Din acest punct de vedere, a fost binevenită toată drama asta cu prim-ministrul, pentru că, dacă nu era prim-ministrul, nu era atât de vizibilă. Abia ea a devenit vârful de aisberg care a devoalat magnitudinea acestui fenomen la nivelul întregii societăţi.
Vreau să închei cu un mic exemplu despre cum contează presiunea opiniei publice. Dezvăluirea acestor plagiate a început acum câţiva ani în revista Observator cultural, unde s-a arătat clar că nişte manuale fuseseră copiate după alte manuale. Sigur, nu ne întrebăm dacă acele manuale fuseseră la rândul lor copiate. Aceasta a creat totuşi o stare de nelinişte, de angoasă între producătorii de manuale, drept care lucrurile s-au mai diminuat. Dar plagiate au apărut în altă zonă, în alt domeniu de cercetare. Şi, ca să vedeţi că totuşi poate să conteze asta, vreau să vă spun că, după ce au apărut acele materiale în Observator cultural, am primit un telefon de la o tânără cercetătoare care m-a rugat, cu un glas tremurat, să o iert pentru că ea a copiat din cartea mea pentru lucrarea ei de cercetare la institutul nostru şi, dacă cumva se află şi sunt întrebată, să fiu eu în cunoştinţă de cauză şi să spun că eu am fost de acord cu acest lucru. Vă spun drept că n-am ştiut cum să reacţionez la această chestie. Pentru că, pe de o parte, mă copiază, dar pe de altă parte, recunoscuse, cel puţin numai faţă de mine. Nimeni nu m-a întrebat despre asta, dar faptul că ea totuşi s-a temut arată că ceva s-a mişcat în micul ei sufleţel. Şi asta mă duce cu gândul la ce s-a întâmplat de curând. Tot în Observator cultural am citit că Florin Manolescu, care a publicat un dicţionar al scriitorilor români din străinătate, a demonstrat că nişte lucrări de cercetare de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) erau copiate pur şi simplu din dicţionarul lui. Răspunsul conducerii IICCMER a fost că „da, s-ar putea, vom vedea, vom cerceta şi, dacă cumva se dovedeşte că e aşa, vom lua măsuri“. Nu ştiu dacă s-au luat măsuri, dar măcar faptul că s-au simţit obligaţi să răspundă public, de o manieră, sigur, prudentă, poate să însemne ceva. Tot ce pot eu să spun este că trebuie să continuăm această luptă de gherilă.
TIBERIU CZINK (directorul administrativ al GDS):
S-a spus că plagiatul este cumva hrănit şi de pasivitatea studenţilor. Este foarte adevărat. Şi pe vremea mea se copia extrem de mult. Putem să blamăm studenţii că sunt conformişti, delăsători, destul de nepregătiţi, din punctul meu de vedere, însă, în momentul în care furtul este legitimat exact de cei care dau tonul etic al acestei probleme, atunci principala problemă nu apare la studenţi, ci apare la structurile ierarhice universitare înalte. În momentul în care avem un minsitru al Educaţiei, un prim-ministru care au plagiat foarte clar, indubitabil şi totuşi sunt structuri de stat care încă legitimează asemenea furt, pentru că eu cred că furtul de idei este mult mai grav decât furtul material propriu-zis, asemenea discuţii nu prea îşi au foarte mult rost.
Vreau să vorbesc despre un alt caz. Este vorba de cazul de plagiat al d-nei Olesia Mihai, de la Universitatea „Al.I. Cuza“ din Iaşi. Acest caz, din punctul meu de vedere, mi-a demonstrat că plagiatul nu se poate dezvolta fără o complicitate, fie chiar şi fără intenţii, din ignoranţă crasă, a structurilor universitare înalte. În momentul în care decanul Facultăţii de Economie şi Administrarea Afacerilor spune că nu ştie procedura pe care ar trebui s-o aplice, că, din punctul lui de vedere, d-na Olesia Mihai nu este atât de vinovată, pentru că cel care a fost plagiat ar trebui să depună o plângere – şi vorbim despre un profesor american, Jay W. Ruud, care a spus că Olesia Mihai a plagiat o lucrare referitoare la tradiţia medievală a lui Chaucer, poetul de seamă al literaturii britanice din sec. XIV – şi să aducă dovezi că d-na Mihai a plagiat. Să vedeţi care e partea amuzantă şi de unde reiese complicitatea structurilor universitare. Doamna Mihai este profesoară de zece ani la Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor şi a făcut o lucrare de doctorat intitulată Tradiţia medievală în scrierile lui Geoffrey Chaucer. Să fim serioşi! Nu ştiu câte studii trebuie să ai ca să-ţi dai seama că ceva nu e în regulă aici!
MIRCEA DEACĂ (fost membru al CNA):
Am o observaţie vizavi de această propensiune a oamenilor politici de a avea şi doctorat. Cred că e o tentaţie a noii aristocraţii din România de a le obţine pe toate: să aibă bani, adică maşina, şi succes în amor, să aibă şi casă, să călătorească, să colecţioneze până la urmă şi doctorate. Sunt însemne ale puterii, la urma urmei, şi este dorinţa lor de a fi şi de a se legitima.
ANDREI CORNEA:
Valorile creatoare nu-i interesează. Îi interesează titlul, îi interesează o decoraţie, o patalama, să li se spună „doctori“.
MIRCEA DEACĂ:
Pe de altă parte, în zonele mercantile, economic importante, nu ca la Facultatea de Medicină, asta înseamnă să aibă o slujbă sau să nu aibă slujbă. Aici responsabilitatea este mult mai gravă şi cred că trebuie făcută o presiune asupra acestor comisii care au responsabilitate faţă de societate, pentru că nu poţi să scoţi nişte oameni ignari pe porţile facultăţii. Am înţeles, politicienii îşi mai pun o insignă, dar există o responsabilitate faţă de profesiunea respectivă şi competenţă. Iar în ceea ce priveşte studenţii, eu am sentimentul că oamenii au tendinţa să obţină cu un efort mai mic cât mai mult posibil. Pe de altă parte, studenţii au sentimentul real că gândul le aparţine, deci o idee întotdeauna e în capul lor, pe când cuvintele sunt împrumutate de la alţii şi atunci, dacă tot au avut ideea, până la urmă de ce să se chinuiască să facă o formulă retorică de compoziţie, de punere în pagină? Pentru că oricum cuvintele sunt împrumutate de la societate.
Plagiatul şi deprofesionalizarea societăţii
DAN GRIGORE (fost membru al CNA):
Voi vorbi de păcatul originar. Iar păcatul originar vi-l pot relata din proprie experienţă. Aveam la Conservator o profesoară care era conducătoare de doctorat şi care primea de la studenţi fugi de Bach ca fiind temele lor şi ea le corecta şi spunea că nu e bine. Studenţii bineînţeles că-şi băteau joc de ea, dar, în acelaşi timp, şi profitau, pentru că se putea trece cu o fugă de Bach. Profesoara mai corecta pe ici-colo, spunea: „aici nu e bine, dar ai făcut progrese“. La avansarea studentului în structurile de atunci - UTC, partid etc. -, acest personaj lua cuvântul şi spunea: „o cunosc pe cutare, e studenta mea, o fată foarte bună, muncitoare, harnică“. Păcatul originar de aici vine: în ‘90 legea n-a schimbat condiţiile de acordare a doctoratelor, a rămas la condiţionarea celor 8 ani pe care trebuia să-i aibă un conducător de doctorate, fără să fi mers diferenţiat, cu fiecare persoană în parte, să vadă care sunt meritele, care sunt slăbiciunile fiecăruia. Ne-am procopsit cu asemenea personaje, care au trecut mai departe şi au continuat să fie conducători de doctorate. Ne aflăm într-o interdependenţă a lucrurilor pe care societatea n-o observă. Dvs. în primul rând ar trebui să faceţi nişte eforturi didactice faţă de societate, să explicaţi cum acest nenorocit de plagiat, care nu interesează pe nimeni, de fapt ne păgubeşte pe toţi şi care sunt legăturile lui cu deprofesionalizarea societăţii, cu lipsa de competenţe în care ne scăldăm, cu mediocrizarea permanentă, cu scăderea performanţei noastre şi administrative, şi sociale, şi morale. Şi toate astea ar trebui să le explicaţi, pentru că societatea nu are cum să-şi facă singură această autoevaluare, această luminare a cauzalităţii şi a interdependenţei acestor fenomene, a felului în care pervertirea unui segment al acestor activităţi aduce pagube greu de cuantificat pentru un sistem întreg.
RODICA ZAFIU (Universitatea din Bucureşti):
Profitând de faptul că studenţii încă nu au vorbit, vreau să le iau puţin apărarea. Mi se pare foarte bine să facem apel la toate posibilele căi de presiune. Cred, totuşi, că responsabilitatea nu este a lor.
ANDREEA PORA:
Responsabilitatea e a profesorilor. Eu spuneam ca ei să pună presiune pe profesori.
RODICA ZAFIU:
Sigur, într-o speranţă disperată, orice presiune e bună. Responsabilitatea este a noastră, pentru că, într-un mediu universitar, problema plagiatului la studenţi sau la elevi e una generală. În alte părţi ale lumii, mediul universitar e mult mai activ şi mai conştient. Asta e esenţa mediului ştiinţific, în care plagiatul e baza de la care deja cineva se elimină total din orice discuţie, şi-a negat calitatea de persoană cu care se mai poate continua colaborarea. Ideea este că mediul universitar trebuie să facă tot posibilul să preîntâmpine, să explice foarte clar studenţilor ce înseamnă plagiat, de la a pune nişte condiţii foarte clare până la a găsi acele teme pentru care posibilităţile de plagiat sunt minime. Eu zic că trebuie să ne asumăm 99% responsabilitatea pentru posibilele plagiate din partea studenţilor. Pe de altă parte, cred că într-adevăr şcoala noastră în mod special pregăteşte pentru plagiat – de la comentarii învăţate pe de rost, la faptul că profesorul nu citeşte temele, ci le dă ca să fie acolo şi cine a plagiat nu primeşte niciodată un feedback sau nu primeşte decât foarte rar şi din întâmplare, până la faptul că şcoala nu le dă instrumentele de a ajunge la acea expresie personală. Din perspectiva filologilor, e evident că plagiatul e o chestiune de expresie, şi nu de idei. Însă când avem, şi nu de azi, de ieri, nu de 20 de ani, o şcoală care mimează că facem comentarii savante, că ştim lucruri filosofice, şi nu formează acele obişnuinţe de a-ţi formula idei simple, în mod clar, accesibil, asta duce după un timp la sentimentul multora că efectiv nu sunt în stare să-şi exprime o idee şi atunci recurg la a o lua gata făcută. Deci răul e profund şi pe acela probabil că doar în timp vom reuşi să-l mai îndreptăm.
MIRCEA DUZINEANU:
Vreau să mai fac o completare asupra vinovăţiei. Trebuie să avem în vedere şi comisia de doctorat, pentru că ea este formată din cinci cadre universitare care au analizat lucrarea şi răspund pentru originalitatea ei, pentru contribuţiile personale ale doctorandului. Procesul-verbal care se încheie în susţinerea publică a tezei de doctorat este semnat de aceşti cinci membri. Principalul responsabil este însă îndrumătorul ştiinţific al doctorandului, care garantează pentru calitatea acestei lucrări, în care bineînţeles că trebuie inclusă originalitatea. Dacă nu ai contribuţie originală, dacă nu ai aport al tău personal, nu poţi să susţii doctoratul. Doctoratul presupune un salt spre cunoaştere pe care îl aduci tu societăţii. Or, copiind sau citind alte lucrări şi făcând nişte compilaţii, asta nu este ceva original. Conducătorul de lucrare, în cazul nostru fiind Adrian Năstase, care în acel timp era profesor universitar, a preluat lucrarea şi toată comisia este vinovată prin ignoranţă, superficialitate sau cu rea-credinţă. Deci toţi sunt vinovaţi şi au responsabilitate penală prin acea semnătură pe care au depus-o în procesul-verbal. Şi ca atare, pot să fie traşi la răspundere şi aceşti membri ai comisiei. Mai mult, la lucrare se adaugă şi 10 referate care sunt luate de la alţi specialişti din afară, care analizează lucrarea şi dânşii îşi dau cu părerea. Dacă şi acele referate au fost pozitive şi au arătat că lucrarea este conformă, atunci sigur că vinovăţia aparţine şi acelora. Nu mai puţin sunt responsabili cei din Ministerul Învăţământului, care sunt subordonaţi guvernului actual şi care joacă aşa cum li se cântă.
ARMAND GOŞU (revista 22):
Vreau să vă relatez un caz de la Facultatea de Ştiinţe Politice, unde studenţii au pus presiune pe profesori pentru a lua atitudine faţă de plagiatul unui coleg de-al nostru. Despre ce este vorba? Facultatea noastră, spre deosebire de alte facultăţi ale Universităţii din Bucureşti, cumpăra încă de la începutul anilor 2000 un soft special, foarte performant, care descoperea plagiatul. Şi softul a funcţionat foarte bine vreme de vreo 4-5 ani. În 2007-2008 a ieşit un scandal enorm. Era acelaşi lot obişnuit de 15% descoperiţi cu lucrări plagiate... Problema e că în lotul de 15% intrau nişte copii cu părinţi mai influenţi. A venit televiziunea naţională, a pregătit un reportaj unde noi, profesorii, suntem făcuţi cu ou şi cu oţet şi sunt apăraţi studenţii-plagiatori. De atunci, facultatea nici n-a mai achiziţionat softul cu pricina. În acel an, studenţii au pus o presiune extraordinară pe profesori să adopte măsuri dure faţă de un profesor acuzat de către studenţi de plagiat, de data asta. Consiliul facultăţii a fost obligat de studenţi să sesizeze rectoratul şi să propună desfacerea contractului de muncă. Istoria a durat trei-patru ani, cu procese la tribunal, cu studenţi care au refuzat să mai intre la cursuri, în timpul acesta profesorul respectiv fiind plătit, evident. Până la urmă, profesorul acuzat de plagiat a plecat din facultate, predă în altă parte. Iată cum, mobilizându-se câteva serii, studenţii au obligat un profesor să plece de la catedră, în urma unei acuzaţii de plagiat.
ANDREI CORNEA:
Ne-ai dat o idee: lupta dintre cele două tabere. Sunt studenţi care or să vadă că sunt urmăriţi şi vânaţi şi atunci or să încerce să ne vâneze şi ei pe noi şi, în felul ăsta, poate reuşim.
ARMAND GOŞU:
Să ştiţi că nu se ajungea în situaţia asta dacă nu era o toleranţă exagerat de mare faţă de plagiat. Vă pot relata întâmplări foarte triste, episoade care pentru mine au contat mult. Eram tânăr întors de la doctorat şi îi arătasem unui coleg fragmente dintr-un articol în care paragrafe mari erau plagiate. Era un plagiat după un alt articol în limba rusă. Partea amuzantă era că, la sfârşitul articolului, autorul român îl critica aspru pe istoricul sovietic, după care copiase. Colegul i-a spus povestea unui şef, care m-a chemat la el. Mi-a cerut să-i compar câteva pagini. Ceea ce am şi făcut, insistând pe criticarea autorului din care plagiase, amănunt care mă amuzase pe mine. Colegul plagiator nu doar că nu a fost sancţionat. La scurt timp după ce şefii lui au aflat de plagiat, istoricul plagiator a fost avansat în grad într-un institut al Academiei Române. Asta se întâmpla acum 15 ani. Concluzia şefului a fost că nu contează că a plagiat, măcar a pus în circulaţie paragrafe traduse după un articol în limba rusă. De ce ne mai mirăm că s-a degradat atât de mult calitatea educaţiei, a cercetării?!
Chestiunea onoarei
ION VIANU (GDS):
Urmăresc această discuţie cu mult interes şi aş vrea să spun că ar trebui invocată şi chestiunea onoarei. Un om care plagiază nu este vinovat numai de plagiat, ci devine necredibil. Eu am scris un articol când s-a declanşat acest scandal acum vreun an şi am spus: „Cine fură azi o teză mâine poate să-şi trădeze ţara“. Asta mi se pare esenţial. Eşti compromis nu numai fiindcă ai copiat, ci întreaga ta făptură morală este pusă în discuţie. Acum câţiva ani a fost un profesor conferenţiar de la Medicină, doctorul Beuran - chiar era ministru al Sănătăţii atunci -, care şi-a depus dosarul şi s-a spus că a fost plagiator. Plagiase 30 de cărţi, era redactorul unui tratat de medicină. A trebuit să demisioneze din funcţia de ministru. Vă daţi seama ce vremuri erau! Era în timpul guvernării Năstase. După câţiva ani, şi-a depus din nou dosarul. Şi au spus: „Da, dar acum îl facem profesor pentru lucrări originale, nu pentru cele pe care le-a plagiat“. Vedeţi unde este viciul. Nu există, persoana nu mai este angajată la nimic, eventual poate să fie angajat actul lui. Or, există o anumită etică a persoanei şi fără această perspectivă mergem direct în zid.
ALEXANDRA MIHAI (studentă):
N-aş putea să vorbesc foarte mult de plagiat, dar aş putea să vorbesc despre experienţa mea la liceu. Cred că există o mare problemă la nivel educaţional. Eu, personal, n-am avut probleme la limba şi literatura română, dar aveam foarte mulţi colegi care se plângeau, pentru că aveau de învăţat comentarii de 7-8-10 pagini, iar atunci când am dat examenul de bacalaureat mai mult de 70% din comentarii la limba şi literatura română erau la fel. Adică se schimba un pic paragraful, dar erau aceleaşi. Era aceeaşi orientare pentru că aveam aceleaşi cărţi de comentarii, de eseuri. Acum, sora mea este în clasa a IX-a la liceu şi are aceeaşi problemă: trebuie să înveţe comentarii, nu există originalitate.
ANDREI CORNEA:
De multă vreme există sentimentul că nu treci la bacalaureat, de exemplu, dacă nu respecţi anumite criterii pe care le înveţi copiind, învăţând pe de rost.
ALEXANDRA MIHAI:
Aproape toată lumea avea aceeaşi viziune despre opera lui Ion Luca Caragiale!
ANDREEA PORA:
Problema nu e permisivitatea profesorilor. E vorba chiar de o încurajare înconştientă a plagiatului, începând din ciclul I de învăţământ. Fetiţa mea este în clasa a VII-a, unde pur şi simplu elevii sunt încurajaţi, pe faţă, de profesor, să plagieze, la toate materiile, cu excepţia matematicii, unde e mai complicat. Dar în rest, li se dau aşa-zisele fişe, referate şi li se zice: „Căutaţi pe net, doar scrieţi la urmă sursa - referate.ro, clopoţel.com etc.“. Asta este singura cerinţă la o şcoală bună din Bucureşti. Noi ne mirăm acum de ce se întâmplă, dar există o cultură a plagiatului la nivel de profesor. Deci aceşti copii, practic, sunt încurajaţi pe faţă să plagieze. Părinţii nu spun nimic, pentru că, evident, e mai comod: în loc să stai să faci lecţii cu copilul, ai deschis netul, ia de acolo! Iar lucrurile astea se perpetuează la cu totul alt nivel şi altă amploare în liceu, la absolut toate materiile. Exemplul pe care l-aţi dat aici este un exemplu fericit. Pentru că acei elevi măcar învaţă pe dinafară nişte lucruri. Dar majoritatea le copiază fără să le înveţe. Şi de-aia avem şi rezultatele pe care le avem.
N-aş vrea să se creadă că am încercat să pun vinovăţia la nivel de student. Eu i-am îndemnat pe ei să facă o presiune pentru activitatea acelor comisii. Pentru că, în mod evident, vinovăţia principală este la nivel de profesori, începând din clasa a V-a şi terminând cu doctoratele. Referitor la ce spunea Magda Cârneci: bun, şi dacă vin studenţii cu lucrări copiate de pe Internet, de ce profesorii pur şi simplu nu-i dau afară, nu-i pică la examen? Probabil că eforturile despre care se tot vorbeşte aici ar trebui să fie îndreptate spre educarea profesorilor în acest sens, începând cu ciclul primar sau grădiniţă. Poate dacă se începe aşa, rezultatele se vor vedea peste 20 de ani, măcar am avea această speranţă. Pentru că acum este o cultură a plagiatului. Şi vinovaţi sunt profesorii.
La dezbaterea trecută s-a ridicat problema dacă nu ar fi cazul să facem ceva în sensul de a cere ministerului, de a face o petiţie, de a strânge iar alte 5.000 de semnături, de a ne duce cu jalba în proţap să-i obligăm să pună toate lucrările pe un site despre care s-a vorbit până anul trecut. În vremea ministrului Funeriu, în mod obligatoriu toate lucrările pe licenţă şi pe doctorat trebuiau să fie afişate undeva.
EUGEN VASILIU:
Nu le poate publica nimeni decât cu acordul autorului, e Legea dreptului de autor. Chiar trebuie să-i ceri consimţământul fiecărui autor în parte ca să-i pui lucrarea pe net.
ANDREEA PORA:
A existat un ordin de ministru prin care fiecare universitate, facultate era obligată să le publice. Eu nu ştiu să nu mai fie valabil.
Revenind: consideraţi că e cazul să se facă o mobilizare, să înceapă o campanie şi o presiune asupra acestei comisii de etică a ministerului ca să nu mai ţină plângerile de plagiat în sertar, să dea un verdict, să fie transparenţă, să le publice? Şi pentru ca toate acestea să poarte un nume, vă anunţ că, începând din iunie, vom da drumul, sub egida şi sigla revistei 22, unui site numit Antiplagiat (antiplagiat.revista22.ro), pe care vom contabiliza toate marile cazuri de plagiat, legislaţie, dar, în primul rând, un site pe care doresc să urmărim ce se întâmplă cu cazurile noi apărute şi cu activitatea acestor comisii din fiecare facultate. Şi aici, apelul este în primul rând către studenţi. Ei trebuie să ne sesizeze nouă, presei, ca noi să putem face eventual ceva mai departe.
FLORIN OPREA:
Există un astfel de site, se numeşte integru.org. Este foarte profesionist. Nu poate fi combătut sub nici o formă pentru că sunt date foarte precise acolo.
ANDREEA PORA:
De acolo a venit şi cazul Andronescu. Dar ei nu urmăresc instituţiile puse să aplice legea.
FLORIN OPREA:
În legătură cu ce spuneţi dvs., e foarte greu, vorbesc despre domeniul tehnic. În domeniul tehnic, pe baza unor lucrări de doctorat, se pot ulterior obţine bani şi atunci este dificil să-l obligi pe acel om să publice până când nu se protejează. Revistele la care publicăm noi în străinătate ne obligă, în momentul în care trimitem un articol, să dăm declaraţie că ne-am protejat lucrările respective. În general, se protejează prin brevete. Numai că în România vă anunţ că şi brevetele au început să fie copiate - brevete copiate pentru care s-a emis brevet de către OSIM. Până nu facem ceva de genul „frica păzeşte bostănăria“, nu vom reuşi.
De 22 de ani de când predau, an de an găsesc un moment potrivit şi fac studenţilor mei două enunţuri. Primul: „Sunteţi la examen, colegul dvs. copiază. Ce faceţi?“. Până acum n-am obţinut niciodată răspunsul că îl demască. Al doilea enunţ: „Colegul dvs. termină facultatea odată cu dvs. Printr-un concurs de împrejurări, obţine media 8,01, dvs. 7,99. El a copiat toată facultatea. Ajungeţi la un interviu pentru slujbă şi patronul, persoana privată, nu discută decât cu cei care au media 8“. Şi în momentul ăla, îi vezi că încep să li se mişte nişte neuroni.
DAN GRIGORE:
Creaţi sprijin, solidaritate faţă de cei care îşi bat un cui în talpă având curajul să-şi păstreze demnitatea, riscând să fie supuşi unor represalii din partea celor care se simt lezaţi şi au putere, deci care au curajul să-şi facă datoria la locul lor şi riscă pentru asta să fie excluşi, să fie daţi afară, să li se însceneze diferite lucruri de incompetenţă etc. Ei trebuie să se bucure de sprijinul unei părţi importante a societăţii.
FLORIN OPREA:
Există un profesor universitar, mi se pare că de la Cluj, care acum plăteşte o treime din pensie unui coleg pe care l-a acuzat de plagiat şi pe care Consiliul de Etică l-a „spălat“, după care s-a dus în instanţă şi a obţinut condamnarea celui dintâi, care trebuie să dea o treime din pensie acelui hoţ.
TEODORA STANCIU (AZIR):
Eu vreau să felicit GDS pentru perseverenţa cu care aduce mereu în dezbatere tema asta a plagiatului.
ANDREI CORNEA:
E picătura chinezească, dar ştiţi că avem o stâncă în faţă.
TEODORA STANCIU:
Ştiu. Dar problema trebuie în continuare adusă în discuţie, pentru că, într-adevăr, plagiatul ăsta generează valuri de noi impostori şi ne trezim iarăşi în funcţii de decizie cu oameni care nu ştiu carte, cu oameni care se înconjoară de alţii după chipul şi asemănarea lor şi ne întrebăm ce mai putem face. Este foarte greu. Stânca se măreşte dacă nu perseverăm în a discuta şi în a găsi nişte soluţii. Cele pe care le-aţi propus dvs. cred că merită luate în consideraţie.
LAURA ILICA (AZIR):
Am făcut şi un master de management cultural la UNATC, - am terminat în 2012, încă nu mi-am dat teza de dizertaţie. Nu putem să încurajăm plagiatul, pentru că mai târziu vom fi colegi cu cei care au copiat lângă noi. Şi, aşa cum a spus d-na Stanciu, ei nu ştiu cum fac şi ajung de vor fi şefii noştri şi ne vor cere să facem lucruri pe care nu putem să le facem, că nu sunt la nivelul nostru. În facultate, la masterat, la doctorat, există o solidaritate, într-adevăr, între studenţi şi ne simţim solidari cumva împotriva profesorilor, dar solidaritatea în cazul plagiatului se întoarce împotriva noastră. Eu m-am întâlnit cu astfel de oameni când am fost să mă angajez în cutare loc şi mi s-au arătat CV-uri care mi s-au părut paranormale: fete de vârsta mea, la 28 de ani terminaseră câteva facultăţi, aveau şi masterate, doctorate, fuseseră la cursuri la Washington, Paris. Şi eu îmi ziceam: „Doamne, ce-am făcut cu viaţa mea? N-am făcut nimic. Cum au reuşit fetele alea, ce deştepte sunt!“. Am avut momente de depresie până să ajung să mă lămuresc că este un fenomen şi că acele persoane nu puteau în niciun caz să aibă acele rezultate printr-un parcurs academic normal.
EUGEN VASILIU:
Eu vreau să fac o glumă tristă: plagiatorul este om harnic - citeşte, selectează, copiază -, în timp ce leneşii recurg la idei personale...
