22 PLUS, nr. 347 - Imprescriptibilitatea crimelor comunismului

La 21 noiembrie, Curtea Constituțională se va pronunța în legătură cu înlăturarea pres­cripției răspunderii penale pentru in­fracțiunile de omor. Judecătorii CC au amâ­nat până acum pronunțarea privind Legea 27/2012, prin care s-a modificat și completat Codul Penal, prin înlăturarea prescripției răspunderii penale pentru omor, omor calificat, omor deosebit de grav și infracțiuni intenționate, care au avut ca urmare moartea victimei, inclusiv pentru cele care au îndeplinit termenul de prescripție, la data intrării în vigoare a legii. A fost introdusă prevederea: „in­di­ferent de data la care au fost comise“, ce­ea ce face imprescriptibile genocidul, cri­mele contra umanității și crimele de răz­boi. Însă această prevedere, din articolul 125, aliniatul 3 din Codul Penal, cum a fost modificată prin Legea 27/2012, a fost contestată la CC în decembrie 2012.

Miza deciziei CC este enormă, în cazul declarării ne­cons­tituționale a acestei pre­ve­deri multe dosare în care se cercetează crimele Se­cu­ri­tă­ții, miliției, armatei, dosare ale revoluției din 1989, ale mineriadelor urmând a fi în­chise, pentru că intervine prescripția. Pe baza modificării Codului Penal s-a putut în­cepe urmărirea penală împotriva lui Ale­xandru Vișinescu și Ion Ficior. Dar ex­cep­ția ridicată de Nicolae Trebuian, un con­damnat de drept comun, pune în pericol alte multe dosare care s-au prăfuit prin ser­tarele procurorilor militari, în aș­tep­tarea prescripției care intervenea odată cu trecerea timpului.

În expunerea de motive din propunerea de modificare a Codului Penal, se men­ționa:

- uciderea unei persoane are și consecințe care provoacă, la nivel social, nesiguranță, neliniște, teamă, insecuritate, ceea ce dău­nează desfășurării normale a vieții sociale;

- normele penale trebuie să protejeze va­lorile sociale lezate prin fapta incriminată. Sub acest aspect, suprimarea vieții unei sin­gure persoane are aceeași gravitate și tre­buie sancționată cu aceeași rigurozitate ca și crimele comise împotriva unei co­lectivități sau a unui grup;

- într-un stat de drept democratic, în­tinderea și intensitatea represiunii penale trebuie să fie determinată, cu prioritate, prin raportare la importanța valorii so­ciale lezate și să satisfacă exigențele de­curgând din principiile drepturilor fun­damentale ale omului.

Potrivit inițiatorilor, în elaborarea pro­iectului legislativ s-a urmărit corelarea le­gii penale române cu norme și soluții din state europene. În Suedia, de pildă, în 2010, parlamentul a eliminat total pre­scripția pentru infracțiunile grave (in­clusiv cele de omor). Toate aceste in­frac­țiuni, pentru care termenul de prescripție nu era împlinit la data adoptării legii, pot fi anchetate și judecate oricând în viitor, iar vinovații pot fi oricând pedepsiți.

În multe alte țări europene, infracțiunea de omor este imprescriptibilă: Germania, Ma­rea Britanie, Austria, Finlanda, Irlanda, Danemarca, Olanda, Italia, Estonia, Malta sau Cipru. Și în afara Europei există țări cu sisteme democratice consolidate, în ca­re infracțiunea de omor nu se prescrie, exemple fiind Statele Unite ale Americii (în niciunul dintre state omorul nu este pre­scriptibil), Canada sau Japonia.

Imprescriptibilitatea este prevăzută și pen­tru infracțiunile de omor și cele in­ten­țio­nate urmate de moartea victimei pentru care nu s-a împlinit termenul de pre­scripție la data intrării în vigoare a reglementărilor propuse. Exact această so­luție a fost adoptată și în Suedia în 2010.

Acesta nu este un caz de retroactivitate. Retroactivitatea este interzisă sub două aspecte: 1) să nu pedepsești astăzi pe ci­neva pentru o faptă care nu era in­frac­țiune și nu era pedepsită la data când a fost comisă și 2) să nu aplici unei persoane o pedeapsă mai mare decât cea prevăzută de lege la data comiterii in­fracțiunii. Or, prezentul proiect nu in­troduce acum in­fracțiunea de omor (omorul a fost mereu o infracțiune pedepsită de lege) și nici nu mărește sau agravează pedeapsa pentru omor. Aceasta este și motivarea Curții Eu­ropene pentru Drepturile Omului, care a decis că principiul neretroactivității nu se încalcă prin prelungirea sau eliminarea prescripției.

În concluzie, prelungirea sau înlăturarea ter­menelor de prescripție, câtă vreme nu s-au împlinit, este posibilă și se întemeiază pe obligația legală a autorului infracțiunii de a răspunde, oricând, pentru con­se­cin­țele faptei sale.

În expunerea de motive, inițiatorii Legii 27/2012 subliniază faptul că noua lege se aplică și consecințelor juridice ale unui fapt trecut, dacă aceste consecințe juridice nu s-au epuizat complet și își produc încă efectul, sunt în curs, la data intrării ei în vigoare. În cazul infracțiunii de omor, chiar dacă fapta (omorul) a fost comisă înainte de noua lege, consecințele juridice ale acestei fapte (care constau în atragerea răspunderii penale a autorului) se produc și există pe toată durata termenului de prescripție existent; ele se epuizează, se consumă integral numai în momentul împlinirii termenului de prescripție, de­oarece, oricând, pe durata termenului de prescripție, autorul omorului poate fi tras la răspundere penală.

Din aceste motive, dacă termenul de pre­scripție nu este împlinit la data intrării în vigoare a noii legi, această nouă lege poate reglementa consecințele încă neepuizate ale faptei trecute, deci poate reglementa, ca lege activă și nu retroactivă, regimul prescripțiilor aflate în curs.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului¹ a decis că extinderea termenului de pre­scripție pentru infracțiunile săvârșite an­terior, dar pentru care, la intrarea în vi­goare a modificării legislative, nu se îm­plinise încă termenul de prescripție este în acord cu Convenția Europeană a Drep­turilor Omului și nu încalcă prin­cipiul ne­retroactivității (din art 7. alin. 1). Curtea a decis că nu s-a încălcat principiul ne­re­troactivității legii penale, întrucât noua lege nu a modificat conținutul incriminării (condițiile pentru ca fapta să fie con­si­derată infracțiune și pedeapsa aplicabilă). Curtea a menționat expres că art. 7 din Convenție nu interzice extinderea ter­me­nului de prescripție și aplicarea imediată a noii reglementări.

Acest principiu se regăsește și în Con­ven­ția europeană privind impre­scripti­bi­li­tatea crimelor de război și crimelor con­tra umanității, adoptată la Strasbourg la 25 ianuarie 1974, care prevede în art. 2 par. 2: „Convenția se aplică și in­frac­țiu­nilor comise înainte de intrarea ei în vi­goare, în cazurile în care nu a expirat pâ­nă la acea dată termenul de pre­scripție“.

De altfel, în niciun tratat, convenție sau lege nu există dreptul de a nu fi pedepsit sau de nu a executa o pedeapsă după tre­cerea unui anumit număr de ani. Dim­po­trivă, dreptul la viață este un drept fun­damental, prevăzut expres și garantat în convențiile internaționale privind drep­turile omului.

Totodată, proiectul prevede și eliminarea prescripției pentru executarea pedepselor în cazul infracțiunilor de omor. Simpla con­­damnare a autorului unui omor, dacă nu este urmată și de executarea pedepsei aplicate prin hotărârea de condamnare, nu ar reprezenta decât o măsură iluzorie de protecție a valorilor sociale, respectiv a vieții umane, a ideii de justiție și a în­crederii în justiție.

Prin modificarea Codului Penal prin Legea 27/2012 se vizează și completarea textelor care pre­văd imprescriptibilitatea infrac­țiunilor de genocid, contra uma­nității și de război, prin introducerea sin­tagmei „indiferent de data la care au fost comise“.

Introducerea precizării „indiferent de da­ta la care au fost comise“ pune în acord Codul Penal cu textul art. I al Convenţiei ONU asupra imprescriptibilităţii cri­me­lor de război şi a crimelor împotriva uma­nităţii (Adoptată şi deschisă spre semnare de Adunarea Generală a Na­ţiu­ni­lor Unite prin Rezoluţia 2.391 (XXIII) din 26 noiembrie 1968. Ratificată de România prin Decretul nr. 547/ 29 iulie 1969. In­trată în vigoare la 11 noiembrie 1970 conform dispoziţiilor art. VIII).

În acest sens, art. I din Convenția ONU prevede:

„Oricare ar fi data la care au fost co­mise, crimele următoare sunt impre­scrip­tibile:

a) crimele de război, aşa cum sunt de­fi­nite în Statutul Tribunalului Militar In­ter­naţional de la Nürnberg din 8 august 1945 şi confirmate prin rezoluţiile Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite 3 (I) şi 95 (I) din 13 februarie 1946 şi 11 decembrie 1946 şi, în special, «in­frac­ţiunile grave» enumerate în convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 pentru protecţia victimelor de război;

b) crimele contra umanităţii, indiferent dacă sunt comise în timp de război sau în timp de pace, aşa cum sunt definite în Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg din 8 august 1945 şi con­firmate prin rezoluţiile Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite 3 (I) şi 95 (I) din 13 februarie 1946 şi 11 decembrie 1946, evicţiunea prin atac armat sau ocu­paţie şi acte inumane care decurg din politica de apartheid, precum şi crima de genocid, aşa cum este definită în Con­venţia din 1948 pentru prevenirea şi pe­depsirea crimei de genocid, chiar dacă aceste acte nu constituie o violare a drep­tului intern al ţării în care au fost co­mise”.

Convenţia ONU porneşte de la un precedent istoric ilustru, cel al Car­tei Tribunalului Militar In­ternaţional de la Nürnberg, ale cărei principii de drept in­ternaţional sunt recunoscute ulterior prin Rezoluţiile ONU 3 (I) şi 95 (I) din 13 fe­bruarie 1946 şi 11 decembrie 1946. Fi­na­litatea Convenţiei ONU este aceea de a stabili un regim juridic derogator pentru un set de infracţiuni, în sensul în care acestea sunt declarate imprescriptibile, in­diferent de momentul la care au fost co­mise şi indiferent dacă, la momentul co­miterii lor, acestea constituiau încălcări ale legii penale naţionale în ţările în care au fost comise (Rezoluţia Adunării Ge­ne­rale ONU, nr. 2391 (XXIII) din 26 no­iembrie 1968, Art. 1). Este de notorietate că aceste prevederi s-au aplicat pentru fapte comise anterior adoptării lor (cum sunt crimele de genocid, contra umanității și de război din timpul celui de al doilea război mondial).

1. Cazul Coëme and Others c. Belgia (cererile nr. 32492/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96 şi 33210/96, hotărârea din 22 iunie 2000, definitivă la 18 octombrie 2000 – par. 148 – 151).