22 PLUS, nr. 348 - Familia Știrbey şi contribuţia la modernizarea României

Anul nașterii domnitorului Barbu Știrbey a suscitat multe discuții. Nicolae Iorga avansează anul 1795 (Viața și domnia lui Barbu Dimitrie Știrbei, Neamul românesc, Vălenii de Munte, 1910, p. 9). Alte surse dau ca sigur anul 1796 și chiar 1801 (Mihai D. Sturdza, Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească, vol. I, Ed. Simetria, București, 2004). Pe placa de marmură din capela de la Buftea este trecut anul 1799, an pentru care am optat în alcătuirea arborelui genealogic.

„Știrbei, Oltean și el, trăitor mai mult în Craiova, botezase la 1796 pe cel d’intăiu fiu al lui Dumitrachi Bibescu. Mama lui Barbu era, cum am spus, o Văcărească, și numele lui de botez amintește pe Barbu Văcărescu cel d’intăiu, dar, cum am spus iarăși, ea fusese crescută de Știrbei, care o și cununase cu Bibescu. Deci, Știrbei, neavând copii, lăsă prin diata sa lui Barbu Bibescu și numele de familie, precum și oarecare parte dintr’o moștenire cam îngustată și primejduită...“

(Nicolae Iorga, Studii și documente cu privire la istoria României, cercetări şi regeşte documentare, vol. XI, Ed. Ministerului de instrucție, București, 1906, p. 21)

Iată mărturisirea făcută de Barbu într-o scrisoare către tatăl lui, despre educația și susținerea primită de la părinți: „(...) ostenelile, grijile și cheltuielile cele din cale afară de mari, ce, din cruțarea d-voastre, le-ați făcut pentru a pregăti o creștere liberală copiilor d-voastre. (...) Căci singura d-voastră ambiție a fost totdeauna să îndrumați pe fiii d-voastră cu adevărată creștere, privind creșterea ca singurul temeiu nezguduit al fericirii unui om, ca singura neclătită bogăție și mai presus decît orice valuri ale norocului“.

(Nicolae Iorga, Studii și documente cu privire la istoria României, cercetări şi regeşte documentare, vol. XI, Ed. Ministerului de instrucție, București, 1906, p. 239)

Familia Ştirbey-Bibescu este una din­tre cele mai importante familii boiereşti ale secolului al XIX-lea, care a dat doi domnitori Ţării Ro­mâneşti, pe fraţii Gheorghe Bi­bes­cu (1842-1848) şi Barbu Dimitrie Ştirbey (1849-1853 şi 1854-1856). Originari din Ol­tenia, cu vaste moșii în județele Olt, Dolj, Mehedinți, Romanați, cu case în Craiova, familiile Bibescu-Știrbey se stabilesc în Bu­curești către sfârșitul sec. al XVIII-lea. Prin adopții și alianțe matrimoniale se in­tră și în posesia unor uriașe averi funciare în județele Prahova, Argeș, Ilfov, Bacău.

Binefăcătorii

Deschiderea spre un mod de viaţă oc­ci­dental își are rădăcinile chiar într-o ge­nerație anterioară viitorilor domni. Schim­barea de gust și conectarea la prefacerile apusene i se datorează vornicului Barbu C. Ştirbey (1753-1813), părintele adoptiv al viitorului domnitor Barbu D. Ştirbey¹. Vornicul era fiul marelui logofăt Cons­tan­tin/Costache și al Dumitranei Strâm­bea­nu, ctitora bisericii Sf.Treime din Cra­iova, între 1765-1768.

Ne­având copii, cuplul o înfiiază pe Eca­te­rina Văcărescu și o căsătorește cu Du­mi­trache Bibescu (1772-1831). În 1811 are loc înfierea primului lor băiat, Barbu (1799-1869), în vederea continuării numelui unei familii de boieri mari, a cărei existenţă era atestată din secolul al XV-lea, dar cu cer­titudine documentată de pe vremea lui Mi­hai Viteazul, așa cum afirma Nicolae Iorga. Proprietatea bucureșteană de pe Podul Mo­goșoaiei, azi Calea Victoriei, se datorează moștenirii lăsate de părintele adoptiv al viitorului domnitor, la care se vor adăuga noi terenuri și construcții de-a lungul se­colului al XIX-lea.

Marele ban Grigore Brâncoveanu (1770-1832), ultimul descendent pe linie mas­cu­lină al domnitorului-martir, a fost și el fă­u­ritorul destinelor tinerilor Barbu și Gheor­ghe Bi­bescu. Prin abile relații de familie, își că­să­torește două nepoate cu cei doi frați Bi­bes­cu și, începând cu 1828, asigură con­ti­nu­area numelui și a moștenirii prin Gri­gore Bibescu, devenit Basarab Brân­co­vea­nu.

În data de 19 septembrie 1821, marele ban asigura zestrea nepoatei sale Elisabeta (Sa­f­ta) Cantacuzino, în preajma căsătoriei cu Barbu D. Știrbey, iar în data de 26 anunța și apropiatul eveniment. Astfel intra în pro­prietatea familiei Știrbey, printre al­te­le, moșia Buftea-Bucoveni.

Zoe Mavrocordat Brâncoveanu (1805-1892) fusese adoptată de mătușa ei, Safta Balș (1778-1857), și de soțul acesteia, marele ban Grigore Brâncoveanu, fiind posesoarea unei averi uriașe, posibil cea mai mare din Țara Românească la acea dată. Ea va de­ve­ni în 1826 prima soție a lui Gheorghe Bi­bescu și îi va dărui opt copii.

Domnitorii

Frații Barbu și Gheorghe sunt doi dintre primii patru licenţiaţi români în drept la Paris² și beneficiază de sprijinul unora din­tre cele mai avute familii boierești: Brân­­coveanu, Balș, Văcărescu, Mavrocordat, Can­tacuzino. Moștenirile primite și alian­țele lor matrimoniale sunt, fără doar și poate, o cale de ascensiune socio-politică, dar și fundamentul pentru activitățile edi­litare și de binefacere de mai târziu.

Primul ajuns domnitor în 1842 este Gheor­ghe Bibescu (1802/1804-1873)³. La ini­ția­ti­va sa, spațiul bucureștean începe să se mo­dernizeze, prin adoptarea unor modele oc­ci­dentale. Sunt chemați arhitecți și pei­sa­giști austrieci, nemți, elvețieni, precum J. Schlatter, C.W.F. Meyer, A. Hefft, I. Hartl, J. Freywald, C. Benesch. Ei sunt des­chi­ză­tori de drumuri în ceea ce priveşte ame­najarea Parcului Cişmigiu, a Parcului Ki­seleff și a Șoselei, a grădinii Mitropoliei, inaugurarea canalizării și a fântânilor ora­șului, construirea Teatrului Naţional, pa­vări, alte refaceri de biserici și mănăstiri.

Barbu a servit în administraţie⁴ sub Pavel Kiseleff (administrator 1829-1834), în tim­pul domniei lui Alexandru D. Ghica (dom­nește între 1834-1842, caimacam 1856-1858) și a fratelui său, Gheorghe Bibescu. Gu­ver­natorul rus este cel care a accelerat pro­cesul de europenizare la nivelul societăţii româneşti în direcţia adoptării modelului oc­cidental, cu precădere cel francez. În tim­pul domniei fratelui său, Gheorghe Bi­bescu, Barbu a inițiat multe dintre pro­iectele edilitare și culturale pe care le va con­tinua și în timpul propriei domnii. „El era un fiu de boier crescut în Franţa Res­tauraţiei, ocrotit apoi de Chiselev“⁵, spu­ne Nicolae Iorga, care îl consideră unul dintre cei mai luminaţi oameni ai ge­ne­raţiei sale şi îl apreciază pentru disciplina, simţul practic, dorinţa de reformă şi uni­une internă, înainte de afirmarea inde­pen­denţei externe.

Barbu Dimitrie Ştirbey⁶ (ales domnitor în 1849) se detaşează şi ca personalitate implicată în direcţia înnoirii şi creării unor instituții publice, dar și a modernizării interioarelor în spirit occidental. La 12 ani învață la Colegiul Sf. Sava din Bucureşti, pe care îl termină în 1817, apoi va studia la Paris fi­losofie, economie, politică şi drept. Re­vi­ne în 1821 în ţară, dar se refugiază la Bra­şov, unde se va căsători cu Elisabeta Can­tacuzino-Paşcanu⁷, după care se întorc în Muntenia în 1825.

Numele viitoarei doamne a Țării Ro­mâ­nești trebuie legat de prima școală de fete cu predare în limba română, fondată în 1843 și susținută din banii proprii⁸. În 1851, domnul Barbu Știrbey dă un decret de înființare a primului Pensionat dom­nesc de fete, precursorul Şcolii Centrale de Fete. Pe modelul celor două instituții, în anii următori, în marile orașe, vor fi în­ființate alte școli, pensionate și externate sub patronajul Așezămintelor Brân­co­ve­nești. Alte importante instituții publice ini­țiate în timpul domniei lui Știrbey sunt: Școala de Arte și Meserii de la Ma­vro­gheni, Școala de Agricultură de la Pan­telimon, Școala de Chirurgie de la Mihai Vodă, Grădina Botanică, Cimitirul Bellu.

Contactul cu civilizația europeană, atât la Paris, cât şi la Viena⁹, va rămâne adânc în­rădăcinat în mentalitatea lui, adoptând şi la Bucureşti un stil de viaţă francez. Iată cum este descris în 1835 salonul său de că­tre un vizitator francez: „Acest salon e sin­gurul salon din Bucureşti unde se ştie a sta de vorbă. D. Ştirbey e capul aris­tocraţiei ţării. Crescut la Paris, el vor­beşte şi scrie franţuzeşte ca d-ta şi ca mine“ și „D. Ştirbey tocmai primise cel din urmă roman al lui George Sand. Ne citi vreo treizeci de pagini, pe care le as­cultarăm cu desfătare şi cu vie emoţie. La zece ni se servi ceaiul şi pe urmă con­versaţia deveni obştească“¹⁰.

Păstrătorii tradiției și continuatorii modernizării

Din generaţia fiilor celor doi fraţi dom­nitori se impun, în mod deosebit, doi veri pri­mari, aparţinând deopotrivă spaţiului cultural francez şi român: Alexandru B. Ştirbey (1837-1895) și George G. Bibescu (1834-1902). Prințul Alexandru s-a născut la Paris și a studiat la Academia Militară Saint Cyr, căsătorindu-se în 1869 cu Ma­ria Ghica Comăneşti. El este cel care va cons­trui pentru familia sa numeroasă pa­latul de la Buftea, între 1863-1864, după mo­delul unui chalet elveţian, în stil ro­mantic.

De asemenea educat la Saint Cyr, cel de-al treilea fiu al domnitorului Bibescu, Geor­ge G. Bibescu, s-a remarcat pe câmpul de bătălie în campaniile din Mexic și contra prusacilor, dar și ca scriitor francez. Pen­tru meritele sale ca istoric, George G. Bi­bescu este primit în Academia Franceză, în 1891. A fost preşedintele Comitetului Na­ţional Român care s-a ocupat de or­ga­nizarea secţiei române de la Expoziţia Uni­versală de la Paris (1889), care marca cen­tenarul Revoluţiei Franceze. Împreună cu vărul său, Alexandru Ştirbey, s-au ocu­pat de organizarea Aşezămintelor Brân­co­veneşti.

Din relația lui George Bibescu cu Marie-Hen­riette-Valentine de Riquet de Caraman-Chi­may, în perioada de divorț a acesteia de prințul de Bauffremont, s-a născut o fiică, Mar­cela (1873-1957). Din căsătoria legi­ti­mă se va naşte în 1876, la Loschwitz, în Saxa, prinţesa Nadeja Bibescu (1876-1955), iar la Bucureşti, în 1880, vine pe lume fiul George-Valentin (1880-1941), viitorul au­tomobilist și aviator, căsătorit cu Martha Lahovary (1886-1973).

Din generația fiilor domnitorilor mai tre­buie amintit un alt membru al familiei, George/Iorgu Ştirbey (1828/1832-1925). A fost ministru de Externe al lui Carol I, ul­terior se retrage la Paris, în 1869, şi apoi la reşedinţa de la Bécon Courbevoie¹¹, de­venind între 1874-1875 ultimul mecena al sculptorului Jean-Baptiste Carpeaux¹². Fi­ind cel mai vârstnic dintre frați, el a fost moștenitorul palatului bucureștean, al vi­lei domnitorului din Nisa și al viilor de la Drăgășani. Stabilindu-se definitiv în Fran­ța, proprietățile din România vor fi răs­cumpărate de frații săi. Alt frate, prințul Dimitrie B. Știrbey, a trăit o perioadă în­delungată în Franța și Austria, stabilin­du-se ulterior la moșia sa de la Voila, Câm­pina.

A treia generație

Barbu A. Știrbey (1872-1946), fiul cel mare al lui Alexandru și al Mariei Știrbey, va in­tra de timpuriu în posesia proprietăţilor de familie. A urmat liceul și Facultatea de Științe Juridice la Paris. După moartea ta­tălui său, în 1895, Barbu se dedică afa­ce­rilor și administrării moșiilor, în nume pro­priu și pentru frații minori. Căsătoria cu Nadeja Bibescu, vara sa de gradul al II-lea, va avea loc în 1895 la Geneva și cuplul se va stabili în România, la moșia Buftea.

Prințul se implică activ în activități eco­nomice, atât în ceea ce privește propriile moșii, cât și în noile ramuri industriale. Prietenia cu familia moștenitoare îl pro­pulsează în umbra tronului și a marilor eve­nimente prin care trece țara în prima jumătate a secolului al XX-lea.

NOTE:

1. Nicolae Iorga (ed.), Viaţa şi domnia lui Barbu Dimitrie Ştirbei, domn al Ţării Româneşti (1849-1856), Institutul de Arte grafice „Carol Goebl“, Bucureşti, 1905, p. 3.

2. Gheorghe Crutzescu, Podul Mogoşoaiei, povestea unei străzi, Editura Meridiane, Bucureşti, 1986, p. 253.

3. N. Iorga propune anul 1804, Gabriel Badea-Păun consemnează anul 1802 din capela funerară a familiei Bibescu-Brâncoveanu din Cimitirul Père Lachaise.

4. A fost vistiernic, vornic al Poliției, ministru al Cultelor și Afacerilor Bisericești, ministru de Interne și al Justiției.

5. Nicolae Iorga, Oameni cari au fost, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol al II-lea“, Bucureşti, 1934, p. 37.

6. A.N.R., F.B.Ş., dosar 70.

7. Fiica lui Grigore Cantacuzino-Pașcanu și a Elenei Brâncoveanu.

8. Clădirea se află încă în Str. Justiției nr. 55 și ne apare azi așa cum a proiectat-o arh. Statie Ciortan, în 1930 acesta a înălțat o mai veche casă.

9. Barbu D. Ştirbey călătorește în străinătate în timpul domniei fratelui său, în anul revoluției, și ulterior se refugiază la Viena în perioada invaziei ruseşti 1853-1854 şi revine în ţară cu sprijinul austriecilor.

10. Scrisoare din 24 septembrie 1835, Colson către Baron d´Argence, Cornelia Bodea, „Dascălul Colson“ de la confuzie la realitate, în Magazin Istoric, anul XXIX, nr. 4 (337), aprilie 1995, p. 10.

11. Gabriel Badea-Păun, Gheorghe Ştirbey, un diplomat pasionat de artă, în Muzeul Naţional, vol. XX, Muzeul Naţional de Istorie a României, Bucureşti, 2008, pp. 151-160. Castelul a fost bombardat și demolat, în prezent existând un pavilion convertit în muzeu.

12. Una dintre fotografiile de interioare găsite, fără a putea fi posibilă o identificare de reşedinţă, arată o statuetă Flora de J.B. Carpeaux pe un şemineu într-o sufragerie, identificarea aparţine doamnei Ioana Beldiman, vezi A.N.R., fototeca, album 152, f. 13.