Pe aceeași temă
Cele două palate Știrbey din București și Buftea reprezintă un model de trăinicie de-a lungul secolelor. Urmărind istoria lor, parcurgem etape importante din epoca modernă a Țării Românești/României, de la primii pași spre europenizare până la conturarea specificului național. Înfățișarea unitară sub care ni se prezintă astăzi se datorează voinței și înțelegerii familiei Știrbey, care a știut să respecte gustul generațiilor anterioare, fără intervenții majore.
Dincolo de însemnătatea arhitecturală şi estetică a celor două monumente existente şi astăzi, reşedinţele Stirbey ocupă un loc de seamă în istoria secolelor al XIX-XX-lea, ele fiind scena unor evenimente politice în perioada în care au fost reședință domnească, respectiv princiară. Amintim, astfel, evenimente mondene ocazionate de primirea Prințului Albert al Prusiei, în 1843, vizita prinţului de coroană al Germaniei, în 1909, și semnarea Păcii de la Buftea, în 1918. De asemenea, trebuie amintită moșia Buftea și ca loc de petrecere a timpului liber pentru familia regală, și ca loc de recreere pentru nenumărați oameni politici.
Proprietatea din Calea Victoriei
Situat pe Podul Mogoşoaiei, Palatul Ştirbey se afla în „zona rezidenţială“ a marilor boieri, în porţiunea cuprinsă între casele Golescu şi barieră. În ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, proprietatea se afla într-o zonă cu terenuri relativ întinse, chiar și virane, între casele Bălăceanu și Faca-Romanit. În ultimii ani ai secolului, vornicul Barbu C. Știrbey se mută definitiv la București, stabilindu-se pe proprietatea de pe Podul Mogoșoaiei. Într-o catagrafie a Poliției Bucureștilor din 1798, citată de istoricul Ionescu-Gion1, era consemnată deja casa banului Știrbey. Avem cunoștință de două cumpărări făcute de el pentru extinderea proprietății: în 3 august 1804 cumpără de la Amzea Croitoru și soția lui „casele cu locul lor după Podu Mogoșoai“2 și în 14 aprilie 1806, de la Dumitru Sîrbu, „un loc cu case din Podul Mogoșoai“3.
Pe proprietatea sa astfel lărgită se afla cel puțin o casă, din 17804, dar nu știm cu exactitate dacă noul ban a pus să se construiască și altele. Confirmarea existenței casei și a continuității locuirii ne este dată și de istoricul George Costescu, când afirma că: „Tot pe calea Victoriei, în sus, la colțul cu strada Banului era, ca și acum, Palatul lui Știrbey – casă frumoasă și impunătoare chiar pentru Bucureștii de azi. Această clădire, ridicată pe vremi de neamul Știrbey-ilor, a servit de reședință Marelui Logofăt Barbu, frate cu Gheorghe Bibescu-Vodă...“5 (s.n.).
Barbu D. Știrbey, fiul său adoptiv, mărește în 1832 proprietatea cu noi terenuri, spre strada Manea Brutaru, și reclădește fosta casă boierească între 1833-1835 (după proiectul arh. Michel Sanejouand), adăugând și o capelă-paraclis. Gustul său se îndreaptă spre stilul neoclasic atât în spațiul privat, cât și în cel public. El va ocupa latura vestică a palatului, în timp ce soţia sa pe cea estică, legată şi de capelă.
Decorația interioară a palatului respecta şi ea gustul pentru neoclasicism (plafoane pictate, coloane, frontoane, antablamente, stucaturi, reliefuri), iar mobilierul, atât cât poate fi reconstituit din inventare, amintiri şi cronicile unor evenimente, oferă o imagine clară a stilului de viaţă de tip occidental. În timpul domniei sale, în 1850, se clădește obahta/corpul de gardă și în 1853 se amenajează o grădină publică vizavi de palatul de locuință.
Tot Barbu Știrbey este cel care alege ca palat de vară Mănăstirea Cotroceni, iar moșia Buftea-Bucoveni, zestrea soției sale, îi era teren de vânătoare. Pentru Cotroceni comandă arh. Anton Hefft un proiect de refacere a clădirilor mănăstirești în stil neoclasic la exterior, precum şi de amenajare a grădinii ca spaţiu de relaxare. În acest sens apelează la peisagistul Carl Friedrich Meyer (1817-1852), cu care colaborase anterior la amenajarea grădinilor publice în spirit romantic.
Domnitorul a beneficiat și de „palatul de țeremonie“ sau „palatul vechiu“ din fostele Case Golescu, situat tot pe Podul Mogoșoaiei, dar utilizat mult mai rar, pentru ocazii publice. Între 1851-18526 el a înzestrat cu mobile vieneze doar sala tronului și spațiile de primire.
În ultima parte a vieții, fostul domnitor Știrbey se stabilește la Nisa, unde cumpără o vilă în 1863. Vila fusese construită de familia Orestis, în 1845, pe Promenade des Anglais, și locuită de contesa Tihatcheff, marele-duce Mihail, împărăteasa-mamă Maria Alexandra Feodorovna și alți membri ai familiei ruse7. Merită subliniat faptul că Barbu Știrbey continuă și aici pasiunea pentru grădinărit, eforturile sale fiind apreciate chiar de ghidurile vremii.
Treptat, fiul său Alexandru B. Știrbey achiziționează terenurile cu casele învecinate, astfel încât la moartea sa, în 1895, proprietatea din Calea Victoriei era delimitată în partea dreaptă de Calea Griviței. Tot el comandă arh. Friedrich Hartmann principalele proiecte de refacere a palatului, de extindere și amenajare a dependințelor.
Ultimele construcții, care datează din primele decenii ale secolului al XX-lea, au fost inițiate de a treia generație de prinți, George A. și Barbu A. Știrbey: palatul de pe Calea Griviței (arh. Nicolae Ghika-Budești) și pivnițele și Administrația întreprinderilor Știrbey (ing. Vignali-Gambara).
Moșia Știrbey de la Buftea
Istoria moșiei Buftea poate fi reconstituită în linii mari, chiar și în lipsa unor hrisoave sau autorizații de construcție. Proprietăţi ale familiei Ştirbey în zona Colentina sunt atestate încă de la începutul secolului al XVII-lea: mănăstirea de călugări Cernica „s-a fondat de marele vornic Cernica Ştirbei la a. 1608, având hramul Sf. Nicolae“8; ar fi existat şi o mănăstire de maici „înfiinţată de jupânesa Chiajna, soţia vornicului Cernica Ştirbei“.
În primul deceniu al secolului al XIX-lea, vornicul Barbu C. Ştirbey avea terenuri în zona mai apropiată Bucureştiului, pe care le va vinde familiei Ghica, care le va comasa în proprietatea Ghica-Tei Colentina, unde se va construi în 1822 palatul în stil neoclasic.
Moșia Bucoveni intră în posesia familiei lui Barbu D. Știrbey în 1821, fiind primită de Elisabeta Cantacuzino ca zestre de la unchiul și epitropul ei, marele ban Grigore Brâncoveanu. În 1845, tânărul vornic face un schimb de moșii cu Mănăstirea Radu Vodă, devenind proprietar al moșiei Flămânzeni. Cele două vor fi trupuri ale moșiei Știrbey de la Buftea. Inițial, terenurile au fost folosite pentru vânătoare și în scopuri agricole.
În 1844, vornicul Barbu D. Știrbey dă poruncă să se construiască cişmeaua-bazin, decorată cu elemente clasice: „În mijlocul unei alei umbrose este o cişmea cu apă forte bună la beut, care portă urmetoarea inscripţie: «Acestă cisme s-au rădicat de dumnealui marele dvornic Barbu Stirbei şi s-au lucrat de Hristea Tersaneliu ceşmegiul 1844 iulie.» De altă parte cu litere noui «renovat de principele Al.B. Stirbei, 1888»“. În prezent dispărută, locul ei se afla lângă o pergolă, elementele decorative se pot reconstitui din fotografii de familie: trebuie remarcată forma dreptunghiulară, sub nivelul pământului, elementele neorenascentiste clasicizante în decoraţie (arcade, firide, stâlpi cu capitel corintic, mascheron, cochilii, rozete, un panou decorativ cu doi păuni afrontaţi). Prezenţa acestui monument trebuie pusă în legătură şi cu Casa mică a vornicului devenit domnitor, care a preferat acest stil clasicizant şi la reşedinţa sa din Bucureşti.
În 1859, moșia Buftea este donată fiului lor, Alexandru B. Știrbey, care își întemeiază aici un cămin trainic pentru cei opt copii ai săi cu Maria Ghika-Comănești. Inspirat de o cabană elvețiană, el construiește conacul romantic între 1863-1864 și se îngrijește de ridicarea capelei funerare între 1871-1890, după planurile arhitectului danez-austriac Theophil von Hansen.
În 1895, la Buftea sosește tânăra soție a prințului Barbu A. Știrbey, Nadeja G. Bibescu. Aceasta va contribui la amenajările interioare ale reședinței și la cele peisagistice ale parcului, dezvoltând grădina, livezile, serele. Personalitatea sa artistică a putut fi adusă la lumină prin intermediul fotografiilor, schițelor, poeziilor și a altor creații. Printre sursele sale de inspiraţie într-o primă etapă, corespunzând primului deceniu petrecut de ea în România (1895-1906), se identifică cu precădere modele franceze punctate cu influenţe orientale (stilul Mariano Fortuny). În cea de-a doua perioadă până la primul război mondial, sursele de inspirație se diversifică, existând o mai mare deschidere către arta populară românească.
Prințul Barbu reușește cu abilitate să dezvolte ferma și fabricile, inaugurând o nouă etapă de prosperitate economică. Cuplul își va crește aici cele patru fiice. Din motive politice, vor fi nevoiți să își părăsească de două ori căminul, prima dată între octombrie 1916-1918, refugiindu-se în Moldova, apoi între 1931-1940, în timpul domniei lui Carol al II-lea. După moartea prințului Barbu, din martie 1946 și până la naționalizare, domeniul este îngrijit de Șerban Flondor, ginerele Știrbey.
Dincolo de însemnătatea arhitecturală a uneia dintre cele mai bine păstrate reședințe princiare, Buftea are un rol important în istoria antebelică și postbelică a țării noastre prin vizitele familiei regale a României, ale unor mari personalități politice și artistice, prin evenimentele desfășurate aici.
NOTE:
1. G.I. Ionescu-Gion, Istoria Bucurescilor, Ed. Socec, București, 1899, p. 424.
2. B.A.R., mss., document istoric 55/MCMLX.
3. B.A.R., mss., document istoric 59/MCMLX.
4. A.N.R., Fondul Ministerul Finanţelor - Serviciul Succesiunilor, dosarul succesiunii Barbu Ştirbey nr. 159/1946, f. 4.
5. George Costescu, Bucureștii vechiului regat, Ed. Universul, 1944, p. 59.
6. A.N.R., fond M.C.I.P, A.N.D.M.B., Fond P.M.B. General, dosar 33/1852 reparații.
7. A. Lacoste, G. Pietri, Nice guide pratique et pittoresque, V.E. Gauthier, Nice, 1888, p. 58.
8. C. Alessandrescu, Dicţionarul geografic din Ilfov, Socecu, Bucuresci, 1892, p. 113
