Pe aceeași temă
Le iau pe rând. Mai întâi, eu cred că politica externă este, fundamental, o politică publică, iar diplomaţia este un serviciu public. Pe de altă parte, eu cred că politica partinică este o competiţie între viziuni, valori, principii şi soluţiile care decurg din practicarea acestora într-un context dat. Politica externă a unui stat poate fi de stânga sau de dreapta, după cum decidentul politic (e.g. şeful statului, şeful guvernului, ministrul de Externe) este de dreapta sau de stânga. Diplomaţia nu are voie să ia culoarea politică pe care, însă, şeful ei este obligat să o asume. Instrumentul trebuie să fie neutru, fără opţiune şi fără decizie, dar mâna care lucrează cu el trebuie să ia decizii, să opteze, să fie de-o parte sau de alta. De aceea, am reticenţe asupra eficienţei miniştrilor de Externe care vin „din carieră“, ceea ce nu înseamnă deloc că am vreo reticenţă la formule ministeriale „din afara partidului“. Intelectualii angajaţi limpede de o parte, cu un solid echipament cultural şi moral, pot fi excelenţi miniştri de Externe. Exemplul peremptoriu: Andrei Pleşu. Pentru a explica mai bine, aş chema în ajutor un binom folosit în axiologia lui Lucian Blaga: valori scop – valori mijloc. Este evident că interesul naţional este valoarea scop pentru politica externă. Dar valorile scop se realizează prin valori mijloc. Mai mult, anumite valori mijloc duc la o anumită valoare scop, căci valorile există, în lumea lor, în sisteme, în categorii. Aşadar, deşi valoarea scop e unică, valorile mijloc diferă de la un guvernant la altul. O opţiune anume te duce pe un anumit traseu care, în conjunctură, poate fi favorabil sau nefavorabil pentru realizarea valorii scop. Oricine conduce politica externă a unui stat cu pretenţia că este nonideologic de la un cap la altul ori minte, ori este un şef de diplomaţie mediocru. Pentru că opţiunea afirmată şi practicată pentru anumite valori mijloc, şi nu pentru altele, face diferenţa.
Fără a compara cu alte posibile variante de politică externă, redau aici câteva trăsături ce mi se par esenţiale pentru o politică externă de dreapta, mai precis pentru o politică externă conservatoare.
Regretata Jeane Kirkpatrick, membru important al ambelor Administraţii Reagan, scria în 1993: „O abordare conservatoare a politicii externe se fereşte de utopism. Acceptă că omul este deopotrivă capabil să facă bine şi rău, că e deopotrivă capabil de indiferenţă şi de empatie, de egoism şi de generozitate. O abordare conservatoare ia mereu în considerare complexitatea şi conflictul, fără să încerce vreodată să le nege, recunoscând că sunt costuri care trebuie plătite pentru a fi membru al unei comunităţi. Mai mult decât orice, conservatorii sunt îngrijoraţi de creşterea dimensiunii şi puterii guvernanţilor, precum şi de dificultăţile în a-i face mereu responsabili de ceea ce fac. Conservatorii nu iubesc războaiele, dar admiră câteva virtuţi pe care războiul le provoacă – solidaritatea şi curajul, mai ales. Conservatorii ştiu însă că războiul duce la creşterea dimensiunii şi puterii statului şi că un război terminat cu o victorie lasă în urmă un stat şi mai mare şi mai puternic“.
O abordare conservatoare a politicii externe pleacă de la o anumită viziune asupra istoriei şi asupra naturii umane. O politică externă conservatoare pleacă de la convingerea că istoria se mişcă după legi proprii, de natură transcendentă, dar spaţiul acţiunii umane este foarte larg. Conservatorul asumă propria libertate şi recunoaşte libertatea oricui, dar cere imediat răspundere pentru orice acţiune făcută în numele libertăţii. „Un conservator este acela care face efortul de a înţelege încotro se mişcă istoria în mod natural şi încearcă, prin acţiunile sale, să-i dea un brânci exact în acea direcţie“ – spunea Condolleezza Rice în 2005, la Paris, în faţa studenţilor la ştiinţe politice. Conservatorul este mai puţin preocupat de întrebarea pe care o tot dispută socialiştii şi liberalii – dacă istoria e făcută de mase sau de elite. Un conservator este mai preocupat de ceea ce poate face el cu ceea ce-i dă istoria, pentru a atinge scopuri cât se poate de concrete.
O politică externă conservatoare are un respect fundamental pentru libertatea individuală, asociată unui respect total pentru cetăţenie. Statul şi ţara, naţiunea şi poporul sunt repere fundamentale pentru un conservator. În particular, viziunea conservatoare asupra UE este aceea a unei Europe a naţiunilor, în care integrarea spiritualizează frontierele, dar nu le şterge. Integrarea europeană nu este un scop în sine, aşa cum apare adesea în viziunea socialist-federativă a continentului, ci un mijloc spre o libertate mai sigură şi o prosperitate sporită.
O altă trăsătură fundamentală a politicii externe conservatoare este că nu aşteaptă minuni şi revoluţii, ci evoluţii pentru care, adesea, se trudeşte din greu. Conservatorul ştie că există o tensiune permanentă între individualism şi patriotism, între dragostea de sine şi dragostea de ţară, între realism şi idealism, în general. Această tensiune îl face pe orice om, inclusiv pe orice decident politic, să ia decizii eroice, dar şi laşe, coerente, dar şi contradictorii. De aceea, conservatorii propun o hartă politică în care există actori raţionali, dar ştiu bine că actorii iraţionali există şi că e o greşeală capitală să-i consideri actori raţionali şi să-i tratezi ca atare. Politica externă conservatoare preferă relaţiile bilaterale celor multilaterale, iar în multilateral preferă instituţiile stabile, compuse din membri care au aceleaşi valori, instituţiilor largi, cuprinzătoare, construite pe criteriul incluziunii. Astfel, o politică externă conservatoare (fără „neo“!) nu este deloc mesianică şi deloc cinică. Este pur şi simplu o politică externă în care interesul naţional se promovează prin reguli, care au rostul de a amenaja orice variantă de exprimare, şi nu de a obstrucţiona sau opri anumite variante care ar putea fi socotite nepermise la un moment sau la altul.
În fine, politica externă conservatoare nu este o politică pacifistă. Conservatorii ştiu ce mult înseamnă forţa, o preţuiesc şi cred în rolul ei extrem de important pentru păstrarea păcii. Aşa cum spunea Kirkpatrick, conservatorii nu iubesc războiul şi nu-l doresc, fie şi pentru că vremea războiului este o vreme în care, fatalmente, statul îşi subordonează deplin cetăţeanul. Dar conservatorii ştiu că războiul este, uneori, o necesitate, că trebuie tratat ca o prelungire a politicii şi că, în negocierile cu inamicii, nimic nu e mai de folos păcii decât o puternică armată în spate.
Conservatorii cred încăpăţânat că oamenii sunt diferiţi. Nu sunt născuţi egali, ci sunt consideraţi de lege egali. În ochii legii nici nu ar putea fi altfel şi orice alterare a acestui principiu este inacceptabilă pentru un conservator. Însă conservatorii sunt oamenii diferenţelor, ai identităţilor clare şi asumate cu mândrie. O politică externă conservatoare este, de aceea, întotdeauna politicoasă, dar niciodată dulceagă şi ipocrită. Nu este un machiaverlâc şi nici o izbucnire de fierbinte entuziasm. Politica externă conservatoare preţuieşte tradiţia, se simte responsabilă de ducerea înainte a unor misiuni istorice care transcend guvernărilor pasagere şi înţelege să construiască un viitor bazat pe o apreciere cât mai riguroasă şi realistă a prezentului. De aceea, politica externă a oricărui stat este, în măsură egală, expresia unui proiect politic, dar şi a unei culturi. Iar culturile pot intra în confruntare.
Conservatorii ştiu cât de importanţi sunt prietenii. De aceea, ei ştiu că prietenia se câştigă greu, se cultivă, se preţuieşte. Conservatorii ştiu că nu poţi fi prieten cu toată lumea şi că a fi prietenul cuiva presupune, destul de des, a ajunge duşmanul altcuiva. Prietenia se asumă cu acest preţ, întotdeauna. Prietenii se aleg şi, cum spuneam, se cultivă.
În final, răspund celei de-a doua nedumeriri pe care am presupus-o la începutul acestui mic text. Are acum România o politică externă conservatoare? Revăzând succinta schiţă de portret a unei politici externe conservatoare pe care am făcut-o mai sus, răspunsul este: da, într-o oarecare măsură. Depinde cât de exigenţi suntem. Pentru un conservator ireductibil, în mică măsură. Pentru un conservator muiat de liberalism, în bună măsură, pentru un om de dreapta în general, dar nemarcat de un anumit spectru al dreptei, în suficientă măsură – fireşte, pentru un socialist, în exagerată măsură.
SEVER VOINESCU este licenţiat al Universităţii din Bucureşti şi deputat PDL de Prahova.
