Pe aceeași temă
Totuşi, există câteva argumente raţionale pentru a înfrunta acest ridicol, pentru a arăta că sentimentul naivităţii, al inutilităţii sau chiar teama de a părea necinstit dacă spui ce gândeşti sunt induse de un anumit fel de a vedea lumea, în speţă România de ieri şi de azi, un fel care este departe de a fi inocent şi neutru valoric. Mai mult, este uşor de demonstrat că aceste sentimente de azi nu sunt decât corespondentul sentimentului de dinainte de 1989 că regimul comunist este ireversibil şi că singura soluţie este acomodarea cu acesta. Invocarea ireversibilităţii regimului respectiv nu a fost o simplă autojustificare a lipsei de acţiune a unor generaţii. Cred că a fost pur şi simplu o eroare de judecată. Amintesc de această iluzie a ireversibilităţii comunismului numai pentru a observa că azi o nouă generaţie riscă să facă o eroare similară de apreciere a limitelor posibilului.
Greşeala de azi are, evident, surse şi argumente diferite, ele regăsindu-se în practica democraţiei din aceşti ani, în experienţa unui clientelism partinic şi a unei corupţii care pare de nedepăşit. Dar concluzia înşelătoare este aceeaşi: cetăţeni, circulaţi, nu este nimic de făcut!
Ca să înţelegem cum putem înfrânge această eroare colectivă de judecată şi de perspectivă, este util să analizăm câteva dintre sursele erorii care ţin de istoria relativ recentă.
De la începutul anilor 1990, participarea politică are „presă proastă“ sau chiar mai rău de atât. FSN nu-şi spunea partid, dar dorea să le înglobeze pe toate, intelectualii erau „apolitici“, deşi fără activismul lor civic aproape că nu ar fi existat opoziţie în România. Cei care doreau să se schimbe ceva, fie că erau în Piaţa Universităţii sau, mai târziu, în Convenţia Democratică, doreau să influenţeze puterea, dar detestau politica. Rezultatul direct al acestei erori a fost limitarea undei de şoc a alternanţei din noiembrie 1996. Valorile în numele cărora a fost înlăturat regimul Iliescu nu au devenit şi valorile noii ordini politice. Dispreţul faţă de gestul implicării în politică a încurajat reflexul partidelor de a rămâne închise faţă de societate şi s-a dovedit fatal pentru CDR şi pentru PNŢCD. Dispariţia acestora a fost sinonimă cu delegitimarea radicală şi durabilă a modului idealist şi voluntarist de a vedea viaţa politică. Dincolo de capacitatea tehnică şi umană a CDR, în primul rând a PNŢCD, Convenţia reprezenta pentru o parte dintre români speranţa unei autentice înnoiri, speranţa unui nou contract social. Eşecul electoral, dar şi moral, din 2000 a făcut ca această speranţă să pară definitiv iluzorie, ceea ce era cadoul cel mai frumos pe care îl putea primi o clasă politică perfect adaptată prezentului, dar fără viziunea viitorului.
Este prea târziu să putem vorbi despre o posibilă renaştere a PNŢCD, totuşi am sentimentul că există ceva din spiritul partidului condus cândva de Maniu şi Coposu care trebuie renăscut, pentru a putea vorbi despre un veritabil pluralism politic în România de mâine. Spiritul PNŢCD, rezultat din sursele complementare ale experienţei închisorilor comuniste şi ale vocilor intelectualilor anticomunişti, hrănea speranţe colective pentru că putea credibiliza invocarea moralei în politică. Iar această invocare a moralei putea fi punctul de plecare pentru a răspunde unei necesităţi a României de atunci şi de acum: aceea de refondare a comunităţii politice. O refondare necesară, pentru că trăim acelaşi sentiment al crizei morale şi identitare, al lipsei unor valori împărtăşite şi respectate, al crizei politicului şi al dispariţiei oricărui sens colectiv.
Un astfel de demers nu poate fi realizat decât prin construcţia, în timp, a unei forţe politice democratice care să capete autoritatea morală necesară iniţierii unei astfel de refondări, iniţierii unui veritabil pact constituţional.
O astfel de autoritate se poate naşte plecând de la reafirmarea necesităţii moralei în politică, dar dincolo de acceptarea raţională a acestei necesităţi, este mai ales nevoie de voinţa unor lideri de a-şi asuma o constantă politică a valorilor. Dacă, în 1990, sutele şi miile de ani de închisoare ale deţinuţilor politici ofereau PNŢCD o postură morală unică şi o identitate incontestabilă, azi, autoritatea morală poate veni dintr-o lungă practică politică diferită, dintr-o identitate partizană care trece nu o dată proba rezistenţei la seducţia interesului imediat în favoarea celui pe termen lung.
Cred că e prea simplu să spunem că aşa ceva este imposibil. Mai ştiu că pariul unei veritabile schimbări are infinit mai multe şanse de reuşită pentru generaţia noastră decât pentru generaţiile care ne-au precedat. În fine, ştiu că nu vom putea aştepta nimic bun de la viitor şi de la o „nouă“ clasă politică dacă înghiţim reţetele de gândire pe care majoritatea „liderilor de opinie“ ni le oferă live la orice oră. Iar reţeta principală hrăneşte dispreţul nostru pentru politică.
Nu cred că există răspunsuri definitive la aceste probleme, dar cu siguranţă răspunsurile trebuie căutate eliberându-ne de verdictele asupra prezentului care blochează orice imaginaţie, omoară orice speranţă şi servesc evident celor care se simt confortabil în România de azi. Preluând pe nemestecate lecturi teziste ale trecutului şi ale prezentului, nu vom putea avea luciditatea să imaginăm viitorul dezirabil şi modalităţile de a-l face posibil.
Generaţia Revoluţiei, maturizată pe parcursul acestor 20 de ani, generaţie amăgită şi dezamăgită prea devreme, dar puternică pentru că are o experienţă comună unică şi pentru că este în plină putere, încă ezită să regândească politic. Pentru cât timp?
ALEXANDRU GUSSI este doctor al Institut d’Études Politiques (Paris) şi lector la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea din Bucureşti.
