Pe aceeași temă
Ceea ce deosebeşte toate aceste modele nu este neapărat felul în care relaţia dintre cei doi actori este decriptată pe diferite paliere ale politicilor publice, ci gradul de autonomie al Bisericilor garantat de către stat. Recunoaşterea de către stat a autonomiei se află la jumătatea drumului între separaţia strictă şi parteneriatul necondiţionat. Din acest motiv, vorbim de autonomii diferite care se află în permanenţă într-un proces de redefinire. Recunoaşterea autonomiei unei Biserici faţă de Stat nu înseamnă imixtiunea Bisericii în cele ce sunt de competenţa Statului, aşa cum lasă să se înţeleagă cei care contestă acest model de pe poziţii laiciste. România se încadrează în categoria statelor care practică un model de cooperare inspirat din cel german şi care, totodată, recunoaşte prin Constituţie autonomia Bisericilor. O autonomie care încearcă să traducă o experienţă istorică aparte, o realitate confesională existentă şi care oferă soluţii la raportarea uneori conflictuală dintre dreptul canonic şi dreptul civil.
Cei care îmbrăţişează laicitatea ca ideologie preferă separaţia strictă între Stat şi Biserică şi resping orice model alternativ. Preluată de multe ori în forma sa extremă, promovată de Revoluţia Franceză, laicitatea este expresia dorinţei de a identifica spaţiul public cu un spaţiu profan, în care valorile de orice fel, mai cu seamă religioase nu au ce să caute. Argumentele în favoarea laicităţii sunt bazate pe o formă de exacerbare a virtuţilor ecumenismului şi pluralităţii de opinii. Fiind supralicitate, acestea sfârşesc prin a nu mai fi operaţionale. Laicitatea foloseşte vocabularul toleranţei pentru a justifica o formă de raportare a Statului faţă de Biserică bazată pe intoleranţă. Laicitatea reprezintă o formă mai edulcorată a ateismului comunist, cu care împărtăşeşte, de altfel, o neîncredere funciară în capacitatea persoanelor de a-şi crea un sistem de guvernământ care să pună în valoare virtuţile proprii ale fiecăruia. Prin critica oricărei manifestări publice a credinţei majoritare într-o societate şi prin susţinerea oricărui demers al minorităţilor de orice natură, laicitatea denotă o înţelegere defectuoasă a democraţiei şi a limitelor acesteia în privinţa modelării comportamentului colectiv în spaţiul public. În limitele unui model de separaţie strict între Stat şi Biserică bazat pe laicitate, minoritatea confiscă vocea majorităţii. Bisericile contestă constant şi discret dictatura de opinie, contrapunând un mesaj diferit de cel promovat agresiv de stat, la fel cum în timpul comunismului supravieţuirea credinţei a fost posibilă datorită unor covârşitoare acte de curaj, rămase în mare parte discrete şi anonime. De multe ori, s-a încercat impunerea laicităţii într-un climat marcat de lipsa secularizării. Peste tot unde acest exerciţiu a avut loc, consecinţele au fost contrare celor intenţionate. Ignorarea acestor realităţi duce la crearea de modele Stat–Biserică inaplicabile.
Relaţia Stat–Biserică definită la un moment dat într-o societate nu este deloc neutră din punct de vedere al valorilor, ea exprimă, după cum am arătat, o anumită formă de ideologie şi un anumit mod de raportare la democraţie. Nu întâmplător, sistemele de drept care recunosc o separare a Statului de Biserică şi în acelaşi timp admit existenţa unor domenii în care celor doi actori li se recunosc competenţe comune au trecut prin experienţa unor perioade istorice în care Biserica a jucat şi mai joacă un rol nu numai faţă de Stat, ci şi faţă de partidele politice. Creştin–democraţia germană a avut un rol decisiv în structurarea relaţiei dintre cele două Biserici majoritare, protestantă şi catolică şi, respectiv, stat. Italia este un alt exemplu în această direcţie. În contextul dat, situaţia României este oarecum paradoxală. Un model de relaţie Stat–Biserică preexistent perioadei comuniste a fost adaptat la virtuţile modelului bazat pe cooperare şi pe recunoaşterea reciprocă a autonomiei, dar această adaptare nu a fost decât parţială, în absenţa unei orientări specific creştin–democrate. Aceasta face ca virtuţile şi deopotrivă carenţele actualului sistem de norme care defineşte relaţia Stat–Biserică să fie împărtăşite uniform de întregul spectru politic. Pentru ca acest model să îşi dovedească toate valenţele sale, nu doar de reglementare, dar şi de structurare a spaţiului public, este nevoie de o viziune creştin–democrată, asumată şi practicată ca atare. În lipsa unei asemenea viziuni, modelul de relaţie Stat–Biserică ales în context autohton va fi în continuare contestat de adversarii săi şi aplicat defectuos de cei chemaţi să îi dezvăluie rolul în crearea şi menţinerea păcii sociale, de care nici o democraţie nu poate face abstracţie.
RADU CARP este doctor al Universităţii Babeş-Bolyai, Cluj şi director general al Institutului Diplomatic Român.
