Alexandr Soljeniţîn. Curajul de a scrie

„Atunci când priveşti peste umărul lui Soljeniţîn, pentru a-l surprinde scriind, pătrunzi de fapt în intimitatea secolului XX.“

Anul acesta, mai exact între 14 mai şi 16 octombrie, Fundaţia şi Biblioteca Bodmer din Geneva au găzduit expoziţia itinerantă intitulată Alexandr Soljeniţîn, curajul de a scrie. După Geneva, exponatele vor migra la Paris, la Biblioteca Naţională a Franţei, posibil şi în alte locuri de marcă ale culturii europene. Până aici, nimic special, putem afirma, una dintre acele mari expoziţii europene realizate cu bani mulţi, management de clasă şi simţ al modelor intelectuale ale momentului. La care, din păcate, noi, românii, nu prea putem avea acces. Şi totuşi?

Nici eu nu am vizitat expoziţia, cel ce scrie aceste rânduri. Am avut însă marea şansă de a fi intrat în posesia catalogului acesteia. Catalog am spus? Nu, este vorba de fapt de mai mult decât un simplu catalog de expoziţie, cuvântul exact pentru a defini această întreprindere monumentală îmi lipseşte; conţine circa 600 de pagini tipărite pe hârtie grea, luxoasă, garnisite cu fotografii, mărturii inedite, comentarii savante, corespondenţă, aproape totul şi încă nimic despre acest gigant al literaturii ruse şi universale care a fost A. Soljeniţîn, unul dintre ultimii poate.

Am avut în schimb ocazia să vizitez Fundaţia Bodmer. Este creaţia lui Martin Bodmer (1899-1971), elveţian, posesor al unei averi uriaşe, angajat încă din timpul adolescenţei în edificarea unei biblioteci unice în lume, un fel de „inimă intelectuală“ a tot ceea ce umanitatea a creat mai valoros în artă, literatură şi religie, pe principiul acelui „spirit creator“, Genius-ul lui Goethe. Expoziţia Soljeniţîn a dorit să marcheze în mod simbolic cei 40 de ani ai Fundaţiei. O expoziţie care înglobează aproape toată istoria unui secol de utopie totalitară. Un secol care ar putea fi numit, cu luciditate, „secolul lui Soljeniţîn“, după cum Secolul Luminilor a rămas asociat pentru totdeauna de Voltaire.

Două personaje cheie se află în spatele acestei expoziţii. Este vorba mai întâi de Natalia S., soţia scriitorului. La trei ani după decesul acestuia, ea continuă să publice volum după volum din seria completă a operelor de autor, încercând să pună ordine în arhiva şi obiectele adunate de-a lungul anilor, salvate ca prin miracol din peregrinările avute în Rusia, Europa, America. Tot ea administrează Fondul Social Rus, întreţinut din drepturile de autor, 2.000 de supravieţuitori ai Gulagului sau scriitori bătrâni şi bolnavi din Rusia beneficiind astfel de o mică sumă de bani pentru îngrijire medicală, alimente etc. Urmează Georges Nivat, profesor al Universităţii din Geneva, reputat slavist. El este geniul din umbră, care a ştiut să deschidă porţile „labirintului literar“ Soljeniţîn potenţialului cititor şi vizitatorilor expoziţiei. Un scriitor care ne pare tuturor atât de cunoscut, dar care este de fapt impenetrabil gândirii comune. Sau, după cum scria Georges Nivat în introducerea volumului, „atunci când priveşti peste umărul lui Soljeniţîn, pentru a-l surprinde scriind, pătrunzi de fapt în intimitatea secolului XX“.

Între catalog şi monografie ilustrată, volumul povesteşte deci destinul unui scriitor colosal cu ajutorul materialităţii scrisului său. Poate că ar trebui să spunem că Soljeniţîn a fost unul dintre ultimii mari creatori care nu numai că nu a beneficiat de aportul calculatorului, ci chiar a refuzat utilizarea acestuia în ultimii ani ai vieţii. După redactarea atentă a notelor de mână, Soljeniţîn scria sau dactilografia el însuşi manuscrisele, arzând apoi minuţios toate schiţele şi notele de lectură. Aşa cum va mărturisi mai târziu, „de la primii mei paşi în literatură, atunci când încă eram zek (deţinut), am învăţat că doar în foc poţi avea încredere“.

Impresionează fotografia trusei de corespondenţă (un fel de porthart militar) pe care Soljeniţîn a purtat-o toată viaţa cu el. A fost confecţionată în timpul serviciului militar dintr-o piele tare, solidă, conţinând în două buzunare separate hârtie de scris şi toate furniturile de birou esenţiale unui scriitor-călător. Odată deschisă, trusa lua forma unei table de scris miniaturale, pe care se putea redacta comod orice. Trusa aceasta magică este surprinsă în două fotografii. Prima datează din 1954. A fost realizată la Kok-Terek, localitate din pântecele stepelor Kazahstanului, unde Soljeniţîn este profesor de fizică şi matematică. Porthartul este agăţat de un cui, înfipt în zidul de pământ al casei asemănătoare cu cele din Bărăganul nostru. Soljeniţîn scrie concentrat, la lumina unei lămpi cu gaz. Se găsea, de altfel, în plină perioadă de redactare a Primului cerc. Cea de a doua fotografie provine chiar din interiorul expoziţiei. Trusa este larg deschisă, ochiul poate surprinde intimitatea instrumentarului „doctorului“ în literatură: câteva ace cu gămălie, gumă de şters uzată, capete de creion de doar câţiva centimetri, pix colorat, un stilou obişnuit, deloc scump. Totul aranjat cu o minuţiozitate extremă, ca şi cum Soljeniţîn ar fi fost gata în orice moment fie să fie pregătit pentru a fi ridicat de autorităţi, fie să capteze catastrofa acestei lumi, să o închidă în scrisul său mărunt, chinuit, dar şi foarte ordonat.

În expoziţie a fost expusă şi o parte din cartoteca scriitorului. Este vorba de un sistem complex de clasare a informaţiilor, perfecţionat şi dezvoltat de gândirea matematică a lui Soljeniţîn, cel care culegea din zbor orice informaţie care l-ar fi putut interesa în redactare.
Unsprezece plicuri dolofane din carton gros, sovietic, cusute minuţios pe margine şi întărite cu colţari de piele, împărţite pe teme: portrete (vârstnici, deţinuţi, femei, copii), fapte cotidiene, arbori, animale, hărţi geografice, cuvinte rare, bucătăria lagărului, jargonul deţinuţilor etc. Numărul total al acestor plicuri inestimabile din arhiva scriitorului se estimează a fi undeva în jurul a 300 de exemplare. Soljeniţîn însuşi se exprima vizavi de acest sistem matematic de „orientare“ intelectuală: „fără această metodă, aş fi fost pierdut! Ritmul şi succesul unei lucrări mai vaste depind de o organizare corectă!“.

Fără îndoială, el este unul dintre ultimii mari scriitori care au lăsat în urma lor un asemenea fond de manuscrise (în treacăt fie spus, doar asigurarea obiectelor şi manuscriselor expuse a costat 18 milioane de dolari, sumă obţinută prin mecenat privat). Astăzi, calculatorul stochează în memoria sa fără limite cuvântul, fraza, manuscrisul întreg, dar anesteziază ezitarea, chinurile „facerii“ literaturii. Comentând sistemul de organizare al lui Soljeniţîn, Georges Nivat se întreabă: „Cărţile nu ard, cum spune drăcuşorul lui Bulgakov, dar algoritmii calculatoarelor noastre?“. Poate că (şi) din acest punct de vedere, expoziţia este una exemplară: ce mai păstrăm astăzi din memoria materială a marilor scriitori, într-o epocă în care avem impresia că putem stoca totul, dar de fapt nu ne mai alegem cu nimic? Fără urmă de ironie, vi-l puteţi imagina pe A. Soljeniţîn pipăind delicat cu degetul pe ecranul unui iPod? Eu, unul, nu.

Să continuăm „excursia“ povestită în imensa lume a unui imens scriitor. Primul capitol, Din subterane, către glorie. O zi din viaţa lui Ivan Denisovici. O altă fotografie deschide acest capitol. Soljeniţîn scrie aşezat la umbra unui cireş în floare, pe o masă improvizată din scânduri de brad, aşezată pe patru ţăruşi de lemn înfipţi direct în pământ. Lucrează la O zi din viaţa lui Ivan Denisovici. O poveste de mai puţin de 200 de pagini, care concentrează în ea însuşi destinul poporului rus: supus Revoluţiei, decimat în Gulag, trimis în război, în captivitate în Germania, apoi iarăşi expediat în Gulag, ca mulţumire pentru tot ceea ce a făcut pentru „maica Rusie“, în care el, Soljeniţîn, crede cu adevărat, cu o patimă grea. Alte şi alte fotografii-exponate: Soljeniţîn ras în cap, umil zek pe şantierul de construcţii al porţii Canalului Kaluga, în iunie 1946. Este îmbrăcat cu o zeghe tristă de muncitor-deţinut, matlasată. Pe piept şi pe şapka de pe cap poartă scris, cu litere vizibile, numărul matricol Щ 282. Fotografia casei Matrionei şi a Matrionei înseşi, cu basmaua la colţul gurii, mirată. Fotografia profesorului de fizică Soljeniţîn, în mijlocul elevilor săi cu trăsături mongole, acel profesor care, în Casa Matrionei, cere de la serviciul „personal“ al raionului „un post de profesor în Rusia Centrală, cât mai departe de calea ferată“. Credea că se va stabili acolo definitiv. S-a înşelat. Soarta şi talentul său l-au smuls de la Mizinovka şi l-au făcut cadou lumii întregi.

Mi-e greu să găsesc un final acceptabil pentru acest comentariu. Doresc să mai spun doar atât: la fel ca şi întreaga operă a lui Soljeniţîn, expoziţia şi catalogul său lasă în urmă o imensă poftă de viaţă, îndemnul de a-i iubi pe aceia care au ştiut să rămână oameni, chiar şi în întunericul cel mai deplin.