Altfel despre Identitate nationala/Identitate europeana prin cultura

ANDREI CORNEA

O preocupare toxica

De peste o suta cincizeci de ani, principalul subiect de dezbatere intelectuala este la noi "identitatea nationala". Nu cunoasterea, nu sensul vietii, nu sensul istoriei, nu Dum­nezeu, nici macar Diavolul si agentii sai mundani n-au stat in centrul preo­cu­pa­ri­lor noastre atat de persistent si nu ne-au obsedat atat de complet. Nimic nu ne-a pasionat atat de la pasoptisti si Maiorescu si pana la diatribele lui Adrian Paunescu la adresa "eminescienilor iconoclasti" ca "identitatea nationala". Tema a fost atacata din toate partile, invaluita din flancuri sau afrontata, prelucrata politic de toate regimurile; unii i s-au devotat statornic, altii i-au combatut pe acestia din urma; unii au tratat-o cu religiozitate, altii cu pretinsa obiectivitate, in fine au fost si cei care au luat-o in deriziune. Dar aproape toate mintile, toate generatiile au intors-o si au rasucit-o pana la exaspera­re si la nonsens. Pana la urma, n-am aflat nimic, decat cel mult tot ceea ce stiam de la bun inceput. Si atunci? Nu credeti ca e timpul sa ne oprim?

A folosit la ceva fundamental aceasta uriasa risipa de energie pentru asa-zisa autoexaminare nationala? Prea putin. Desigur, a fost trambulina ascensiunii pentru unii, pre­cum Nae Ionescu, Vadim Tudor si atatia altii, dar nu eram mai linistiti fara asemenea trambuline? Daca am vrut poduri, cai ferate, poeme, de ce nu le-am facut pur si sim­plu, fara a mai astepta sa fie "nationale"? Nu puteam compune fara eticheta identitara? Nu puteam construi fara sa "stim cine suntem"? Am fost pe rand "daci", "romani" sau chiar "cumani". Suntem cu asta mai fericiti, mai buni, mai drepti, mai bogati, mai liberi?

Este particularitarea organismelor sanatoase sa nu fie constiente de sine. Piciorul sa­natos umbla, dar nu stie ca umbla, la fel si inima sau plamanii. Cel care e constient ca respira, de fapt gafaie, iar cel care stie ca umbla, schioapata. Unii cred ca gandirea face exceptie: a gandi cu constiinta de sine ar fi suprema gandire. Nu stiu in ce masura e asa, dar e limpede ca cel putin marile creatii ale spiritului apar mai degraba fara ca au­­torii lor sa stie bine in ce fel. Poetul sau compozitorul sunt inspirati: intrebati-i "cum au fa­cut" si vor ridica din umeri. Chiar matematicienii recunosc ca, uneori, ideile funda­men­­tale le-au venit fara ca aparent sa se gandeasca la ele. Creatia autentica, la fel ca res­­pi­ra­tia sanatoasa, nu stie de sine: ea creeaza pur si simplu; iar daca incepe sa-si puna prea multe in­­trebari inseamna ca nu mai este autentica; e secatuita, a inceput sa gafaie.

Autoanaliza si eterna cautare a identitatii nu sunt, asadar, un semn de sanatate nationala si de creativitate autentica, ci de boala. Pasim cu greutate, respiram anevoie, ne simtim mereu functionarea, ceea ce inseamna ca functionam defectuos.

Exista vreo speranta de insanatosire? Poate ca da, dar numai daca vom alunga problema si vom curma dezbaterea. Asa cum uneori iesirea din starea de ipocondrie e semnalul recuperarii sanatatii si chiar o conditioneaza, asa si aici, daca vom renunta sa discutam in termeni de "identitate", cred ca vom avea de castigat. Vrem sa lucram, vrem sa cream, vrem sa activam. Perfect. De ce am avea nevoie de un discurs suplimentar, parazit, despre temeiurile identitare ale lucrarii, actiunii, creatiei? Putem crede in mod serios ca vom avea mai mult succes daca ne vom servi pe noi insine etichetati intr-un anume fel? Sa ne dedicam cu toata energia lucrurilor pe care vrem sa le facem; cat de­spre "identificarea" acestora, sa o lasam pe seama altora, daca acestia au motive de pierdut timpul.

Ceea ce nu inseamna ca nu exista, in fondul lucrurilor, identitate locala, nationala etc. Dar daca e autentica, valoroasa, sanatoasa, ea se naste spontan, din actiunea si creatia bune, precum respiratia sanatoasa, mersul sprinten si viata puternica in general. E usor de recunoscut si se impune de la sine, fara prea multe discutii. Prea mult reflectata insa, identitatea devine o conserva insipida, o marfa expirata.

Feriti-va - e toxica!

BOGDAN DIACONU

Raul ca genetica a pacatului

Pentru ce spuneti voi... pilda aceasta si ziceti: "Parintii au mancat agurida si copiilor li s-au strepezit dintii?"

Iezechiel, 18:2

Ceea ce suntem, ca individ ori ca neam, este dat, in parte, de felul in care ne ra­por­tam la bine si la rau. De masura in care sesizam ceea ce este iesit din comun din punct de vedere moral, de felul in care percepem ineditul moral, de organul cu care receptam si mistuim in trupul nostru biologic ori social evenimentul moral. Ceea ce suntem este rezultatul mereu in miscare al sirului continuu si inepuizabil de optiuni pe care le facem ca martori sau ca actori, actionand, ju­de­cand sau doar asistand la tot ceea ce poa­te fi definit in termeni de bine si de rau. Suntem rezultatul gratiei sau furiei, in­­gri­jorarii ori nepasarii, vointei de a ac­tio­na sau lenei, deschiderii ori ignorantei cu care primim binele si raul din jur.

Cateva prejudecati, cred, trebuie inla­tu­rate pentru a intelege cum lucreaza asu­pra-ne propriile noastre optiuni morale: raul este un proces, nu un obiect sau un eveniment delimitat. Ca proces, raul evolueaza in timp. El se deplaseaza in timp si spatiu, el se preschimba si schim­ba ceea ce-i sta in cale. El este in­­car­cat de tot ceea ce il precede si se insinueaza in tot ceea ce intalneste. Astfel, raul genereaza schimbare. Ca fenomen in timp, raul este ireversibil. El poate fi sanctionat moral sau legal, dar niciodata intors inapoi, reparat cu adevarat. Une­ori, se transmite biologic sau istoric, genetic sau social. Atunci, raul actioneaza ca si cum ar capata o existenta de sine sta­tatoare, independent de cel sau cei care l-au savarsit. Voi numi aceasta for­­ma de rau pacat.

Etica si dreptul rateaza aceste laturi ale raului. Etica si, cu deosebire, dreptul trateaza raul ca pe un obiect. Raul este de­cupat de tot ceea ce e in jur, trecut prin filtrul principiilor etice si al normelor legale, clasificat si sanctionat. Etica si legea sunt alimentate de iluzia ca, ana­lizat si sanctionat, raul este reparat si stins de la sine, rascumparat, epuizat. Nici etica, nici legea nu urmaresc raul in viata lui, ca fenomen ce umbla prin timp, in destinul sau in istoria celor pe care ii atinge. Literatura, in schimb, il surprinde si-i urmareste genetica.

Doua romane exemplare isi construiesc povestea urmarind trecerea raului prin lume si modul nevazut in care el devine personaj, actionand de sine statator si schimband soarta celor cu care interac­tio­neaza: Nathaniel Hawthorne, Casa cu sapte frontoane, si Jeffrey Eugenides, Middle­sex. Ambele naratiuni sunt declan­sa­te de un pacat, urmarind evolutia aces­tu­ia in destinul unor familii de-a lungul catorva generatii. Ambele naratiuni sunt construite, de fapt, pe premisele for­mu­late mai sus: ca proces, raul evolueaza in timp, transmitandu-se de la o generatie la alta, influentand, nevazut, actiunile si deciziile noastre; devenind pacat, el va supravietui si ne va impovara destinul atata timp cat este neinteles sau ascuns, sau ignorat. Iata aceste premise ilustrate de cei doi scriitori americani.

Raul ca proces, raul in timp

Fizica si metafizica nu si-au epuizat in­­ca dezbaterile privitoare la natura celor ce exista. Traditional, lumea era vazu­­ta, indeobste, drept o colectie de obiecte, en­titati aflate in schimbare, dar ne­schim­bandu-se in mod esential. Astazi, fizicieni si filosofi interpreteaza noile date ale stiintei descriind lumea in termeni de procese. "Iluzia ca lumea e alcatuita din obiecte se afla in spatele multora dintre constructiile stiintei clasice", arata L. Smo­­lin. "Ideea de stare din fizica newtoniana impartaseste cu sculptura si pictura clasica iluzia momentului inghetat. Ceea ce duce la iluzia ca lumea ar fi compusa din obiecte. Dar atat relativitatea, cat si teoria cuantica ne spun ca lumea e altfel. Ele ne spun - mai bine zis striga la noi - ca lumea noastra este o istorie a proceselor." ¹

Aceeasi iluzie a raului ca obiect, ca eve­niment static, este impartasita de eti­ca si drept. Nu putem intelege raul decat daca il urmarim, ca proces, in mis­carea lui, in felul in care evolueaza si ne mo­difica. Pentru ca, ne spune Haw­thorne, "nedreptatea savarsita de o gene­ra­tie isi perpetueaza efectele asupra ge­ne­ra­tiilor urmatoare si, dezbarata de orice profit vremelnic, devine rau in sine, pur si de nestapanit" ². Nu ne putem vindeca decat daca intelegem ce anume pune raul in miscare, ce anume il impinge in lume si incotro ne indreapta el istoria.

La un secol si jumatate dupa Haw­thorne, in povestea sa Eugenides apelea­­za la genetica pentru a descrie in termeni mai putin metafizici evolutia rau­lui in timp. Incestul, comis "acum doua veacuri si jumatate" intr-o familie dintr-o comunitate greaca ce traieste izolata pe muntele Olimp, urmareste istoria familiei insotind-o in timp si spatiu si izbucnind, neasteptat, in plin secol XX american: "cursa asta dementiala prin timp a unei singure gene. Canta, zeita, mutatia regresiva a celui de-al cincilea cromozom al meu! Canta-i inflorirea, acum doua vea­curi si jumatate, pe versantii muntelui Olimp, pe cand caprele behaiau si pe jos cadeau maslinele. Canta-i trecerea prin noua generatii, acumularea invizibila in sangele poluat al familiei Ste­pha­ni­des. Si canta cum Providenta, deghizata intr-un masacru, a facut ca gena sa se inalte din nou, cum a zburat ca o sa­manta pana dincolo de mare, in America, unde a plutit prin ploile noastre industriale pana cand a cazut pe pamant, im­­plantandu-se in solul fertil al pantecelui mamei mele" ³.

Raul in timp: ireversibilitate si cauzalitate

"Conform celui de Al Doilea Principiu al Termodinamicii, entropia creste permanent, iar cresterea entropiei este o ma­sura pentru timp. Acest timp este ireversibil: timpul nostru este ireversibil" ⁴, con­si­dera Fr. Cramer.

Inteles ca proces, raul este o functie de timp. Asemenea unui proces fizic, raul este ireversibil si se comporta in timp si spatiu conform legilor cauza­li­ta­tii. Astfel, spune Hawthorne, "e un lucru cu­noscut ca nici o greseala mare, sa­var­si­ta sau indurata in rastimpul vietii noas­tre muritoare, nu poate fi cu ade­va­rat reparata. Timpul, continuele vicisitudini ale imprejurarilor si invariabila inoportunitate a mortii fac acest lucru cu neputinta " ⁵.

Ideea evolutiei in timp si la distanta a unei forte este la fel de misterioasa si de nelinistitoare in fizica, sub forma cau­za­litatii, si sub chipul transmiterii genetice a pacatului, conform premiselor morale ale lui Hawthorne si Eugenides. "Ama­­nunte nesemnificative, ce scapa obser­va­tiei, pot juca, intr-un viitor mai mult sau mai putin indepartat, un rol semnificativ", explica Prigogine si Stengers aceas­­ta relatie de cauzalitate. "Ceea ce zace as­cuns in zgomotul de fond al observatiilor noastre se va dovedi maine ca joaca un rol crucial (...) poate fi vorba de falfaitul ari­pilor unui fluture undeva prin bazinul amazonian sau de stranutul unui locuitor al Madagascarului." ⁶ La randul lor, arata Hawthorne, "viciile si metehnele, patimile rele, inclinatiile josnice ori bo­lile morale care imping la crima sunt transmise de la o generatie la alta prin­­tr-un proces de predare mult mai sigur de­cat cel stabilit de legile omenesti cu pri­vire la averile si onorurile lasate urma­si­lor" ⁷.

Crima pentru pamant, in fictiunea lui Hawthorne, si relatia incestuoasa din­tre frate si sora, in romanul lui Euge­ni­des, sunt sursele care declanseaza toate actiunile si conflictele ulterioare. Tot ce se intampla in cele doua romane se naste si se intoarce in acest punct. Raul devine pacat, antrenand destine care nu i se pot opune, gravitand obsesiv in jurul unui mo­ment trecut, dar permanent simtit in preajma. Nimeni si nimic din ceea ce se in­­tampla in istoria de sute de ani a celor doua familii nu se poate desprinde de acest destin. Nimeni nu scapa din acest carusel al destinelor absurde: vieti consu­mate sub spectrul ratarii, al zadarniciei, al frustrarii. Fie ca se revolta, fie ca i se supun, fie ca il inteleg, fie ca nu, eroii romanelor evolueaza in jurul acestui punct declansator, delictul moral, si raman prinsi in acest destin.

"Oare niciodata n-o sa ne descotorisim de trecut?"

Intrebarea eroului lui Hawthorne este intrebarea oricarui neam neimpacat cu trecutul sau. Ca o gena, pacatul neasumat se va transfera dintr-un trup biologic in alt trup biologic, din trupul social al unei familii, al unei comunitati ori al unui neam intr-un alt trup, peste timp, al familiei, comunitatii sau neamului ace­­luia, dintr-un destin intr-altul, prin is­torie. De la nivelul vietii unui muritor, este nedreapta si revoltatoare ideea mos­te­nirii pacatului.

Tu, Hepzibah, tu, Cally/Call, platiti pentru vina strabunilor vostri. Dar cain­ta voastra nu e indeajuns. Este nevoie si de altceva decat de suferinta pentru a plati fapta comisa de stramosi, par a spu­ne Hawthorne si Eugenides. Este nevoie de un curaj pe care aceia nu l-au avut si de un efort de intelegere pe masura ne­drep­tatii produse de cei dinainte. Nu putem scapa de destinul pacatului savarsit candva decat daca ii intelegem genetica si ne-o asumam. Sa nu ne fie frica, ne spun Hawthorne si Eugenides. Ideea ca astfel nu facem decat sa deschidem o cutie a Pandorei este o gogorita inventata de cei ce traiesc la brat cu fantoma acelui pacat.

Si mai trebuie sa credem ca merita. Pentru ca "nu exista atmosfera mai ne­sa­natoasa decat aceea a unei case vechi, otravita de suflul stramosilor si al neamurilor... Otraveste intreaga casa... In locul acela n-as putea niciodata sa prosper sau sa fiu fericit, sau sa realizez ori sa ma bucur de ceea ce mi-a harazit Dom­nul sa realizez si sa ma bucur!" ⁸.

1. L. Smolin, Spatiu, timp, univers: Trei drumuri catre gravitatia cuantica, Humanitas, tr. A. Visinescu, 2006, 68-9

2. N. Hawthorne, Casa cu sapte frontoane, tr. A. Ralian, Polirom, 2004, 6.

3. J. Eugenides, Middlesex, tr. A. Coliban-Petre, Polirom, 2005, 10.

4. Fr. Cramer, Haos si ordine: Structura complexa a viului, ALL, tr. A. Apostol si M. Stan, 2001, 238.

5. Hawthorne, 392

(6) I. Prigogine si I. Stengers, Intre eternitate si timp, tr. I. Ghergut, Humanitas, 1997, 111.

7. Hawthorne, 153.

8. Ibidem, 328-9.

RODICA CULCER

Dispretul fata de cultura

Poate ca unii si-au facut iluzii ca, dupa integrarea noastra cu acte în regula la 1 ianuarie, 2007, Romania va deveni ca prin minune o tara autentic euro­peana, îmbibata de spirit european si de valori europene. Asteptat cu speranta nai­va, miracolul nu s-a produs: nici as­tazi nu simtim ca traim într-o tara de cul­tura europeana. Daca Romania ar fi o ase­menea tara, am avea un corp de intelectuali de elita afirmati în plan social si, macar partial, politic; oamenii care gan­desc, care reflecteaza asupra istoriei si evo­­lutiei tarii lor si le pot plasa într-o per­spectiva europeana ar fi pretuiti si, mai ales, ascultati. In Franta, Germania sau Marea Britanie - ca sa luam exemplele cele mai elocvente -, intelectualii sunt in­vi­tati si ascultati cu respect în mass-media. Nimeni nu le spune ca "stau pe gard si fluiera", fara sa se faca de ras. Tot acolo exista dezbateri publice de substanta pe teme ideologice si de politici publice, realizate în forme accesibile unei sectiuni sem­nificative a publicului. Exista, în plus, emisiuni radio si TV sap­tamanale de­spre noutatile din lumea spectacolelor, din expozitii si muzee si din literatura. Evenimentele culturale sunt integrate în viata societatii, la teatru gasesti cu greu bilete, iar la marile ex­po­zi­tii te programezi din timp daca vrei sa fii sigur ca intri. Oricine a vizitat mu­zeele eu­ropene (si americane) a putut vedea elevi înso­titi de profesorii lor care în­va­tau sa înte­lea­ga si sa aprecieze operele de arta.

In Romania, asemenea deprinderi si ini­tiative culturale au un caracter izolat, fiind realizate eventual în cadrul unui program cu finantare europeana, "ca sa nu pierdem banii". Evenimentele culturale se adreseaza unei categorii re­stran­se a populatiei, raman izolate de restul so­cietatii si nu devin aproape niciodata evenimente ale cetatii. Ar fi greu, e drept, sa ai o viata culturala vizibila si re­levanta într-o tara unde, dupa unele statistici recente, doar 8% din populatie are studii superioare si prea putini ceta­teni stiu bine o limba straina, dupa cum se plangea însusi comisarul european pen­tru multilingvism, Leonard Orban. Dar nu numai nivelul de pregatire al popu­latiei ne trage în jos, ci si mass-media, aceasta agora a secolului XXI. Nicio televiziune, nici macar televiziunea care ar avea aceasta misiune, si prea putine ziare îsi pun problema transmiterii valorilor, faptelor si evenimentelor culturale catre marele public si nici nu încurajeaza în vreun fel reflectia din perspecti­­va europeana asupra directiei în care mer­­ge Romania. In consonanta cu mass-me­­dia, parlamentarii romani încurajeaza des­considerarea valorilor europene, res­pin­­gand cu brutalitate si vulgaritate re­co­mandarile Comisiei Europene si insul­tand fara complexe orice oficial european care atrage atentia asupra neconformi­ta­tilor dintre actiunea politica romaneasca si standardele europene, teoretic acceptate de Bucuresti. Nici guvernul nu se da în laturi de la aceasta fronda cand ne­so­coteste cu buna stiinta cerintele europene. Cultura politica si juridica europea­­na nu exista, de fapt, pentru oficialii de la Bucuresti.

Pe un astfel de background politico-me­diatic, orice discutie pe teme culturale europene în Romania devine un demers don-quijotesc. Oricum, majoritatii politicienilor îi vine sa scoata pistolul cand aude de cultura, iar jurnalistii agreati au învatat sa repete mantra "cultura nu face rating".

Dar cel mai serios impediment în calea afirmarii publice a unei culturi de tip european mi se pare a fi ura politicienilor si trusturilor media afiliate fata de intelectualii de elita. Scandalul "poneiului roz" s-a dovedit o marsava campanie împotriva lui Horia-Roman Patapievici si a oamenilor de cultura din conducerea ICR, exact cand ICR începuse sa se ridice la standardele institutelor culturale ale statelor europene, iesind din rutina pa­guboasa a trecutului care ne-a aruncat în irelevanta pe plan european. Anul trecut, personalitati precum Gabriel Lii­ceanu, Andrei Plesu si - din nou - Horia-Roman Patapievici au fost supuse celor mai abjecte calomnii si insulte de calibanii Romaniei integrate (ca Dan Voicu­lescu si Antenele sale, o parte dintre zia­ristii Realitatii TV, ziarul Ziua si altii ca ei), atunci cand au "îndraznit" sa se pro­nunte pe cateva teme civice si sa accepte o invitatie din partea sefului statului pen­­tru a discuta cateva probleme de politica nationala. Ce conteaza ca prese­din­tii Statelor Unite si liderii marilor state europene au în mod regulat consultari cu intelectualii de marca pe teme majore?

Este greu, asadar, sa vorbesti de integrarea valorilor culturale si intelectuale în societatea romaneasca, cand elitele politice si mediatice promoveaza valori contrare, imprimand actiunilor puterii un caracter anticultural si antieuro­pean. Iar în lipsa integrarii acestor valori, cum am putea vorbi despre ordonarea vietii noastre politice, economice, sociale si culturale în functie de valorile europene?

Suntem, asadar, departe de Europa culturii, a spiritului, pentru ca nu am construit înca o Romanie a culturii si a spiritului - si departe vom ramane mul­­ta vreme, pentru ca nici macar nu ne pro­pu­­nem sa construim o asemenea Romanie.

IOAN STANOMIR

Despre identitate nationala, istorie si televiziune

"Specificul national" ramane una dintre temele in functie de care se poate ordona o intreaga istorie intelec­tuala si politica autohtona. De la culegerile de folclor pasoptiste pana la dezbaterile televizate ale secolului XXI, numitorul comun este dat de atractia intero­ga­tii­lor identitare. Nici macar 1 ianuarie 2007 nu a reusit sa disloce din imaginarul national aceasta obsesie care isi are radacinile in chiar geneza modernitatii roma­nesti insesi.

In aceeasi masura in care este un element fantasmatic central, tematica identitara este inseparabila de raportarea romaneasca la un spatiu cu care intretine o relatie dificil de descris in termeni neutri. "Europa" este una dintre prezentele fara de care nu se poate imagina romanitatea, de la mijlocul veacului XIX. Mai mult decat un continent din care romanii aspira sa faca parte, Europa luminilor este un pod prea indepartat sau, dupa caz, virusul ce contamineaza o presupusa puritate locala. Ca si in cazul altor spatii periferice, in joc intra un delicat dozaj de frustrare, fascinatie si delir al grandorii.

In acest itinerar identitar, jumatatea de secol comunist detine o pozitie privilegiata: regimul de democratie populara/socialista a impus un tipar in functie de care se evalueaza profilul ideal al romanitatii insesi. Frag­men­tele de cultura populara comunista au devenit parte a unui complex de reprezentari ce defineste un tip de pozitionare antropologica inconfundabila. Simbolic, na­tio­nalismul tribal este dublat, in planul locuirii, de o ex­tinctie a comunitatilor traditionale. Atomizarea extre­­ma pe care o implica "blocul" are drept consecinta fun­da­­mentala nasterea unor solidaritati pervertite. De la fas­cinatia echipei de fotbal pana la replierea xenofo­­ba, ro­ma­ni­tatea epocii comuniste tarzii este cea care procu­­ra postcomunismului structura sa mentalitara de adanci­me.

Numai plasand pe acest fundal detaliile biografice putem aproxima semnificatia cresterii si decaderii unui curent cum este cel al Partidului Romania Mare. Mai mult decat un simplu demagog populist, Corneliu Va­dim Tudor este vocea ce mentine, peste granita anului 1989, legatura cu aceasta placenta a stalinismului na­tio­nal. In definitiv, Ion Iliescu si C.V. Tudor sunt mar­cile iconice ale unei Romanii ce adera, in majoritatea ei covarsitoare, la clauzele contractului social ceausist. Succesul electoral si notorietatea mediatica nu pot fi separate de un nivel al interogatiilor legate de identitatea romaneasca, in anii de dupa 1989.

Din acest punct, al genezei comuniste, poate debuta o dezbatere lucida in marginea Romaniei si natiunii ce pare sa ii locuiasca teritoriul. Referirile emotionale la un trecut voievodal sau la gloria geniului folcloric sunt semnele unei inteligente lenese. Decaderea memoriei, sla­birea tesutului de solidaritati care mentinea Roma­nia precomunista reprezinta caramizile pe care se ridica Romania anului de gratie 2008. Contemplate as­tazi, in ruina lor, casele burgheze ale Vechiului Regat sunt semnele unei lumi ininteligibile pentru majoritatea contemporanilor nostri. Curtea de bloc si mall-ul sunt noile puncte in jurul carora se naste o umanitate al carei profil contorsionat poate fi cartografiat de oricare dintre pasagerii metroului bucurestean. Kitsch-ul este investit cu rolul de liant al comunitatii.

Triumful televiziunii comerciale indica trecerea Rubiconului. Nimic nu mai poate fi la fel intr-un univers dominat de spectrul Elodiei si de silueta Magdei lui Tolea. Libertatea si Cancan sunt ferestrele prin care poate fi contemplat acest cotidian. Delirul televizat si abandonarea oricarui sentiment al decentei obliga la o naturala repliere catre spatiul privat. Acolo unde logica rating-ului si zambetul eteric al lui Dan Diaconescu sunt absente.

In cele din urma, identitatea nationala monolitica se fisureaza in mii de spatii guvernate de afinitati elective. Muzica, cartile, vestimentatia, filmele sau cluburile marcheaza granitele unei lumi subterane care a rupt puntile de comunicare cu Romania de deasupra. Multitudinea de subculturi conduce la o redescoperire a libertatii fecunde. Gestul de a refuza suveranitatea te­le­viziunii este primul pas in acest itinerariu al eman­ci­pa­rii individuale. Dincolo de acest punct se intinde un in­­treg continent al imaginatiei.

ALEXANDRU MATEI

Mai poate fi arta nationala?

Note pe marginea unei situatii albastre si a unui ponei roz

Arta e subversiva de o buna bucata de vreme. In principiu, de cand nu i-a mai ramas nimic altceva prin care sa se le­gitimeze in fata societatii. Sau, daca vreti, dupa ce estetica, sub infatisarea unei fiziologii a perceptiei, a unei psihologii a alteritatii si a unei morale a li­ber­tatii, s-a instalat cu japca in locul poeticii normative. Estetica devine, de la sfar­si­tul secolului al XVIII-lea, poetica socie­tatii civile. Dar, atata vreme cat psihologia avea ca obiect sufletul unei natiuni si reveriile pamantului stramosesc, iar morala libertatii era echivalenta cu ontologia geniului natural definit printre altii de Diderot in Enciclopedia lui D’Alembert, fiziologia perceptiei li s-a subordonat. Pro­ductia artistica a putut fi orientata si distribuita de catre puterea politica in beneficiu propriu, ca factor de coeziune sociala si consacrata ca marturie a exis­ten­tei sufletului colectiv: asa s-a intam­plat cu teatrul clasic francez, intr-o socie­tate care nu cunostea inca partide politice si in care cele religioase existente nu ajunsesera la constiinta importantei decisive a psihologiei colective in strategia lor de marketing.

Pentru ca nici entuziasmul popular in fata geniului intruchipat in creatorul uns exponent al transcendentalului na­tio­­nal nu putea tine o vesnicie - fiind vor­ba despre o constructie intelectuala pe care, macar de curiozitate, o poti demonta cu usurinta -, artistii n-au avut incotro si s-au orientat in doua directii. Una este cea a culturii de masa, al carei vehicul important era presa scrisa. Ceea ce parea sa fie, din context, creatie pentru uzul masei recent educate si pentru divertisment, in general, s-a dovedit, in une­le cazuri, mult mai mult (vezi Balzac sau Dostoievski). Cealalta directie este cea a socului, pe care nici burghezul cel mai progresist (si convins ca un sut in fund e un pas inainte pe care el n-ar fi in stare sa-l faca cu de la sine putere) si nici aristocratul cel mai sceptic (convins ca arta este "un lucru incheiat") nu puteau sa-l evite mereu. Sfarseste prin a-l accepta, asa cum face agregé-ul in litere Charles Des Granges cu ciudatul copil te­ribil Arthur Rimbaud, cu ocazia reedi­ta­rilor din anii 1930 ale unei istorii a literaturii franceze pe care o publicase prima oara pe la 1915. Aceasta este directia in care, incet-incet, fiziologia perceptiei castiga in lupta cu psihologia si cu morala sau, altfel spus, pozitivismul bate metafizica. Socul (sinonimul popular al sublimului) - surpriza, coliziunea, numino­sul manufacturat - a ajuns sa descrie efec­tul celor mai memorabile productii artistice ale secolului al XX-lea. Dar, pentru ca timpul le rezolva pe toate, nici socul nu mai e ce-a fost; pentru a-l provoca astazi, artistul trebuie sa faca risipa de imaginatie, curaj si mijloace tehnice. Tezaure de provocare trebuie sa exploreze si sa exploateze astazi el pentru a mai crea adeziune sau, daca nu, macar pentru a atrage atentia asupra lui. Re­to­rica socului are deja, in Europa de Vest, o traditie, un canon (discutabil) si o viteza de institutionalizare tot mai mare, macar de la Flaubert la Catherine Millet, in Franta, in literatura. Dar muzica si mai ales artele plastice de avangarda se fac la New York; o recunoaste pana si un celebru critic francez, Antoine Compag­non, in Cele cinci paradoxuri ale moder­ni­ta­tii.

Socul artistic in Romania

In cazul particular al Romaniei, dinamica socului artistic a fost dezechilibrata: nu atat de catre stalinismul trium­fator al anilor 1950 - care, intr-un deceniu, nu putea provoca reactivitate socia­­la cu termen lung de descarcare -, cat de reluarea lui in versiunea protocronic-na­tio­nalista de dupa 1965. Zece ani de cenzura draconica lasa mai putine urme decat patruzeci de cenzura cu scurgeri, care te impinge, prin obisnuinta, la disonanta cognitiva si te convinge, la capatul unui proces de "colonizare", ca tu iti esti propriul cenzor¹. Presiunea recuperarii trairilor culturale interzise pe vremea lui Ceausescu a explodat, dupa 1990, mult mai violent decat in tari est-europene, unde liberalizarea, inclusiv culturala, isi urma de mult cursul. Chiar si asa, spatiul de iradiere publica a gestului artistic socant a aparut tarziu, dupa 1996; dupa vizita lui Clinton la Bu­cu­resti, dupa numarul Dilemei dedicat mitului eminescian, in fine, dupa ce Ma­ni­fes­tul anarhist al lui Marius Ianus a incetat sa mai scandalizeze. Dupa 2000, adi­ca, Romania culturala isi regasea ca­den­ta; pulsul crescut al cruciadei anticomuniste scazuse, institutionalizarile underground-ului deveneau posibile, fezabile si erau asimilate de sistem; pateticul era inlocuit, oficial, cu ironia. De la Aca­de­mia Catavencu si Divertis la grafitti, sis­te­mul economic si politic romanesc era pregatit sa preia protestul si sa-i indexeze valoarea de schimb pe care, in Occi­dent, i-o cunoastem foarte bine: subiectivitatea-marfa. In 2006, cand primele rame de metrou Bombardier le inlocuiau pe cele vechi care decoreaza coregrafia cli­pului Angelei Similea Trenul galben fara cai (1984), tag-urile le acopereau pe acestea din urma in intregime: proba ca se uzasera, cel putin moral. Socul nu mai avea nimic socant pentru cei care cu­nos­teau mecanismul de functionare a puterii in societatile occidentale - dar acestia erau foarte putini.

Tot din 2000 se dezvolta presa tabloi­­da, cel mai eficace mijloc de izolare in­formationala pus la punct in Romania, la realizarea caruia isi dau concursul toa­te trusturile media care inseamna ceva. Alaturi de tineri si adulti cosmopoliti, poporul roman majoritar consuma de opt ani, servita pe post de presa, o mixtura cvasi­pornografica de neaosism fudul, boceala bigota si cazuistica in bikini. Aproa­pe toti suntem complici la aceasta reeducare, pentru ca aproape toti publicam, iata, in periodicele acestor trusturi. Pre­sa din Romania nu ofera publicului nicio idee despre ceea ce se creeaza, asculta si priveste in lumea europeana, dincolo de pojghita irizanta a show-bizului de pe Internet. Daca nu citesti in limbi straine, nu esti specialist in domeniu sau nu ci­testi macar reviste culturale, afli despre lume tot atat cat aflai pe vremea lui Ceau­sescu - dar, ce-i drept, informatia n-are pretentia de a fi luata drept interpretare adevarata. Daca incerci sa compari - sub crusta tabloida - ceea ce se in­­tam­pla in politicile culturale ale tarilor din Vest cu ceea ce se intampla la noi, ai ocazia sa observi surprinzatoare simi­la­ritati: in 2008 exista, in Romania ca si in Franta, un "jeunisme" uneori suparator, o colocvializare fortata a limbajului artistic si public, o moda a trairismului cool si un cult sau macar un ideal al al­te­ri­tatii ca ratiune de a cunoaste, care, im­­preuna, fac bulevardul Magheru contemporan cu bulevardul Saint-Michel. Intr-un an in care vaci vii puteau fi intalnite in­­­ca in Bucurestiul suburban, vaci de fibra de sticla populau centrul aceluiasi oras - suntem in 2005 -, pentru ca nevoia adec­varii unei colectivitati de targ cu lumea urbana occidentala (nevoia conformismului) trebuia satisfacuta pe loc; timpul nu mai avea rabdare si, daca ne uitam pu­tin in urma, istoria culturala roma­neas­ca a secolului trecut este povestea unui exilat care, dupa ce si-a dus absti­nen­ta la limita suportabilitatii, odata in­­tors la ai lui, se lasa furat de incontinenta. Ceea ce se intampla la nivel de masa se petrece si institutional. Daca "romanul e nul cand nu e excesiv", ca sa citez aproximativ o fraza a lui Cioran, recent reamintita de Radu Cosasu, ce cusur ar avea institutiile? Asa incat, in august 2008, nimic mai romanesc decat confruntarea dintre Senatul Romaniei, reprezentat de Adrian Paunescu, si ICR New York, reprezentat de Corina Suteu si de Cristi Neagoe. Pe de o parte, fostul racnet al Carpatilor ajuns in pozitia de ga­rant al decentei si de garda de corp a ro­manismului, pe de alta, exercitiul aparent masochist al unei finantari de stat pentru un proiect artistic subversiv, de tip underground. Numai ca, in tot acest scandal cu paravan institutional, este scapata din vedere tocmai situatia deloc de invidiat a artei contemporane in de­mo­cratie.

Arta si politicul

Aflata, asadar, in criza normativa, arta recurge la retorica socului. Dupa cati­va ani postrevolutionari de restructu­rare a raportului dintre politic si produc­tia artistica, dar mai ales de resetare a relatiei dintre romanesc si occidental, la nivel politic si artistic deopotriva, retorica socului devine, si in Romania, lucrativa. E drept, fara randamentul de "dincolo", dar, orisicum, pe drumul cel bun. Lucrativa mai ales in mod indirect, prin mediere politica. Lipsita de veleitatile de coeziune sociala avute mai de mult, arta e un bun (si ieftin, astazi) mediator al pu­te­rii politice. Chiar daca politicul e mort, el trebuie sa se produca undeva, chiar si acolo unde nu-i este locul. Pentru ca, observa foarte bine baronul d’Holbach in secolul Luminilor (cel in care se inventeaza estetica in primul rand ca fiziologie), "trebuie ca nevoile naturale, odata satisfacute, sa fie inlocuite de nevoi pe care le numim imaginare sau de opinie; acestea devin tot atat de necesare fericirii noastre ca si primele" ². Ajungem astfel sa constatam, impreuna cu Ulrich Beck din Societatea riscului (editia originala, in germana, dateaza din 1986), ca "ce e politic devine apolitic si ce e apolitic devine po­litic". Asadar, arta este un produs de larg consum indispensabil dupa ce nevoile naturale ne sunt satisfacute; dar d’Holbach e ambiguu si graitor in acelasi timp atunci cand formuleaza "nevoi de opinie": oamenii trebuie sa se adune in jurul unor "da"-uri si "nu"-uri, chiar si-n cea mai individualista dintre societati. In Romania, pentru ca partidele politice sunt, tot dupa 2000, incapabile sa adune sufragiile din anii 1990, se transforma in marci, modul lor de existenta devine corpo­­ratist, iar scena pe care evolueaza nu mai e una a ideologicului cat una a show-ului. Avem, pe de o parte, spontaneitate plus tinerete plus sincronism postmodern in zona portocalie a politicului; avem, pe de alta, nostalgie, oldies but goldies, rural, traditional, decent si patrimonial pe versantul lui rosu-trandafiriu. Fireste, de fiecare parte exista lucruri bune si mai pu­tin bune. Dar, la fel de firesc, taberele se tin tari pe toate aceste pozitii eteroclite, poate pentru ca altfel ar pierde unul dintre putinele sensuri de existenta comunitara disponibile pe piata socie­ta­ti­lor occidentale. Divizarea politica a spa­tiului nostru cultural intre "noi" si "vechi" este in stare sa satisfaca cea mai efi­cace nevoie "de opinie".

Ce crede cultura romana ca ar putea vinde in Occident?

In acest context, evenimentul ex­po­zi­tiei de la ICR New York, Freedom for Lazy People, sta la originea unui discurs foarte important rostit de H.-R. Patapievici in calitate de director al ICR, din care reproduc in extenso ceea ce mi se pare cel mai important: "Institutiile culturale ro­ma­nesti se limitau in a exporta patrimoniu cultural si o faceau dintr-o perspectiva propagandistica. Adica noi suntem aceasta cultura romana nationala. ICR rupe cu aceasta traditie si se conecteaza cu ceea ce, de fapt, fac astazi institutele cul­turale ale statelor moderne din Occi­dent. Si anume, privesc cultura in dublul ei aspect: o cultura care a fost deja patrimonializata, pentru ca deja a fost confirmata valoarea ei si a devenit un bun national, un patrimoniu, si creatia culturala care se produce acum, facuta in forme foarte diverse, cu oameni cu filozofii foarte diferite, cu materiale extrem de diferite si cu plasamente extrem de diferite. Ceea ce face ICR este sa puna-n contact aceasta cultura romana (…) cu mediile culturale occidentale". Declaratia este fara precedent pentru o institutie roma­neas­ca de stat: reprezinta, cel putin la pri­ma vedere, victoria noii generatii la pu­tere in cultura romana. Tocmai de aceea, ea insasi este mai socanta decat ex­po­zi­tia care a prilejuit-o; nevoia de opinie poate fi acum ostoita, pentru ca nu ex­po­zitia ICR New York, ci politica culturala care sta la originea ei trebuia explicitata si comentata. Desigur, bemolul lui Pata­pie­vici cum ca "noi privim cultura in dublul ei aspect" nu poate pacali: ICR a organizat o expozitie nu atat scandaloasa, cat "neromaneasca" la New York.

Acest discurs este exemplar pentru statutul raportului dintre arta si insti­tu­tie in ziua de astazi, in general vorbind, si pentru complexul (cultural) romanesc, pe de alta parte. In masura in care patrimoniul national e o scena pe care incap o suta de oameni, in vreme ce grosul mul­ti­mii ramane in sala sa-i priveasca, valorile democratiei (luate ca absolut) se opun valorii patrimoniale. Cine este romanul autentic? Eminescu, Cartarescu, Enescu, Stanescu, Ceausescu? Numai in mod ex­cep­tional. De fapt, romanul e Popescu, mi­lioane de Popescu care stau la coada si-si asteapta sfertul de ora de celebritate. Care este realitatea romaneasca autentica? Tara Barsei sau Piata Matache? Magheru sau Calea Vitan? Palatul lui Be­cali sau blocul? Raspunsul e simplu. Dar de acum incolo intervine un factor ideologic pervers, care poate fi numit "virusul societatii de consum" si se poate enunta astfel: nu merita aratat interiorul exteriorului decat cu conditia existen­tei prealabile a unei idei despre interior in sanul exteriorului si in functie de ideea despre exterior pe care o are interiorul. Aici, interiorul e Romania, exteriorul e Occidentul. Ce stie Occidentul despre Romania cea "buna"? Tot ceea ce a putut afla din realizarile omologate inter­na­tional ale (anti)eroilor culturii roma­ne: Brancusi, Ionesco, Eliade, Hagi, Na­dia Comaneci, cateva mici genii de circu­la­tie restransa, Dracula si Casa Poporu­lui. Nimic altceva. Ar fi si greu, de vreme ce cultura romana nu este capabila sa im­puna ea insasi astfel de instante. Ce crede cultura romana ca ar putea vinde in Occident? Fie produsele omologate - dar nereprezentative tocmai pentru ca sunt exemplare -, fie versiuni autohtone ale pro­duselor occidentale. Puse in balanta, cele doua raspunsuri stau la originea destinului occidental si a proiectului ma­jo­ritatii exporturilor culturale romanesti: literatura, muzica, film, teatru si, in fine, arte vizuale "statice". Cateva cuvinte despre fiecare: literatura romana de as­tazi nu se poate sustrage scaderii pres­tigiului literaturii in general si apar­te­nentei la un spatiu ingrat: Europa de Est nu este nici foarte diferita de cea de Vest, iar spatiul romanesc n-are forta celui slav; dupa ce ca literatura e o arta de pluton, mai si producem literatura de plu­ton. Muzica clasica e un domeniu de nisa. Filmul - cea mai publica si lucrativa dintre arte - are parte de o generatie exceptionala, dar nu trebuie exagerat: filmul romanesc n-are traditia celui rus, de pilda. Teatrul romanesc, ca arta a vocii, are succes, dar teatrul este, si el, o arta de pluton; artele vizuale (aici includ si arhitectura) n-au parte nici macar de valoarea de schimb a literaturii sau a tea­trului. Aici trebuie investitii si sub­ven­tii, nimeni nu mai da bani sa priveasca, tocmai pentru ca, in materie de pri­vit, oferta excede cu mult cererea. Abia atunci cand exista o continuitate a succesului international macar intr-una dintre aceste arte, artistul isi poate permite sa tina cont cu mai putina cerbicie de cererea publicului si sa faca "ce vrea el" (asta cu conditia ca el sa vrea ceva anu­me). Cu cat domeniul in care artistul se ilustreaza este mai putin prizat, cu atat el este tentat sa se inscrie in trend, pen­tru ca apoi sa poata, eventual, evada: un calcul valid.

Indiferent de domeniul despre care vorbim, insa, raportul fata de ideologia cul­turalista de astazi (viata omului civilizat egal un sistem de "cultureme") este obligatoriu la orice artist, fie ca ideologia e servita sau deservita, integrata sau res­pin­sa. Temele ii privesc pe artisti in mod individual: pot fi copiate si ele, dar tehnica este cea care trebuie adusa mereu la zi. Dupa cum spunea batranul Heideg­ger, arta e o combinatie de "lume" si "pa­mant". Lumea e constanta mereu in curs de actualizare, pamantul e fundamentul care desparte, reuneste si identifica. Daca un tanar artist plastic azer creeaza in dispretul curentelor formale la moda, el n-are nicio sansa de a iesi dintr-o piata artistica mica si inconsistenta: el alege un "pamant", dar nu tine cont de "lume". Marii artisti sunt cei care reusesc sa schimbe "lumea", pentru ca "pamantul" este fiinta care deja i-a ales si in raport cu reprezentarea careia nu au neaparat vreun merit. Pe de alta parte, daca artistul stie bine care si cum e "lumea", dar nu vrea sa-si reprezinte "pamantul" - imi­ta forme, adica, dar si teme -, produsul lui va fi mai usor recognosicibil (valoarea lui de schimb va creste), dar impactul va ramane mic: publicul va rama­ne "sur sa soif", in sensul in care i se va ara­ta apa, dar nu i se va da nimic de baut. Cred ca autorul poneiului roz se afla in aceasta ultima situatie - ceea ce nu e totusi rau, fara sa fie exceptional. Dis­cursul lui H.-R. Patapievici poate fi in­terpretat si astfel: institutiile roma­nesti de difuzare a imaginii Romaniei in exterior au ales pana acum sa puna in vitrina "pamant", in forme mai mult sau mai putin consacrate, si, cu foarte putine ex­ceptii, nu in cele consacrate de artistii ro­mani. De-acum, ICR a hotarat sa rupa cu aceasta traditie si sa presteze doar ca transmitator intre interior (Romania) si "lume": sa arate lumii versiunea roma­neas­ca a "lumii", despre care nu se stie in ce masura difera de "lume", atata vreme cat indicatorul "pamant" ramane in plan secundar, dar care poate fi imediat recunoscuta: acesta este, simplificand si vul­ga­rizand putin, cazul trupei O-Zone. Cu alte cuvinte, nu vi-l mai aratam pe Emi­nescu, pentru ca nimeni astazi nu mai e Emi­nescu, ci pe Popescu, dar filmat (pictat, fotografiat, sculptat, descris) in limbaj occidental; nu tara Barsei, ci Piata Matache, dar tot in limbaj occidental; in fine, nu Coloana Infinitului (o exceptie!), ci un ponei plus o zvastica plus un obiect falic intr-un montaj sub licenta artistica.

ICR in avangarda

Aici se ivesc, insa, doua probleme, prompt speculate politic. Una tine de mar­ca institutionala a expozitiei new-yorkeze. A doua, de "ideologia" care subin­­tinde aceasta expozitie si de conditiile care au concurat la realizarea ei. Incep cu a doua. ICR vrea sa "rupa cu", intr-un elan nu departe de culmile disperarii. E drept, gestul trebuie facut pana la urma, si unde sa-l faci daca nu in capitala artei contemporame? Dar gestul nu pare mai putin disperat, pentru ca se proiecteaza intr-un cadru anchilozat, intr-o cultura mica si intr-un biotop politic involuat. ICR se asaza el insusi in avangarda; nu mai asteapta ca ea sa apara si sa se impuna, o manifesta chiar el, cu urgenta eli­berarii abstinentului din lanturi: da, pentru ca nu poate respira, Romaniei tre­buie sa-i faci respiratie artificiala, si pen­tru ca e dezumflata, trebuie s-o umfli cu pompa; pentru ca nu-i la fel de fericita ca "statele moderne din Occident", o sa-i dam un prozac chiar "noi". Si, pentru ca pe carosabilul acoperit de caroseriile ca­ru­telor se poate circula si cu skate-ul, ii vom pune noi in picioare role si o vom trimite in tabara impreuna cu copiii bo­gati. Pentru ca toate rolele sunt la fel, pentru ca important e sa fii incaltat cu role, dupa care poti invata sa mergi si singur, pentru ca zambetele seamana in­­tre ele, ca zambete, important e ca Roma­nia sa aiba role in picioare si sa zam­beas­ca. Alegem atunci trei artisti si le dam bani (putini) ca sa demonstreze lumii ca Romania poate sta, macar o data, la masa cu Occidentul si vorbi cu ace­leasi cuvinte si manca cu aceleasi taca­muri, nu conteaza neaparat ce.

Reactia exilului

Dupa care irumpe scandalul: descoperind ca "pamantul" acestei expozitii nu e neaparat romanesc, ba chiar ca nea­ga "romanescul" pe care se presupunea ca-l vor exulta, unii se sesizeaza: John Gabrian Marinescu, de pilda. Imi­gran­tii romani venerabili, se poate presupune, au o sensiblitate aparte: obligati la exil, manifesta un patriotism exacerbat si poseda o atentie mult mai mare asu­pra formelor romanesti fara fond. Din perspectiva lor, au dreptate. Aici o sa citez dintr-un text (pe care nu-l citez pentru ca as fi de acord cu felul in care pune problema si cu tonul folosit, ci pentru ca este exemplar pentru o atitudine mo­tivata), postat pe Internet, al lui Ovi­diu Hurduzeu: "Mentalitatea glorioasa romaneasca de periferie se manifesta exact prin atitudinea pe care o lauda ca (cei care spun ca expozitia este o, n.m., A.M.) initiativa pozitiva. Cu alte cuvinte, graba de a furniza stapanilor, in cazul acesta anumitor medii culturale din New York, exact ceea ce vor sau inteleg. Adica un hamburger artistic. Daca la moda, in SUA, ar fi fost «fanteziile mitico-natio­na­liste», no problem, baietii nostri ar fi pictat niste zimbri carpatini pe strazile New York-ului. Nu inteleg de ce eu ca roman din diaspora ar trebui sa suport un Nuclear Fairy dambovitean, o copie a unui produs comercial pe care-l pot cum­pa­ra in America. Nu ar fi normal sa oferim la export altceva decat produsele cu care sunt obisnuiti americanii? (...) Ni­meni nu le-a interzis baietilor din Roma­nia sa picteze strazile, cladirile din ghetourile americane, dar sa n-o faca in numele meu prin ICR. (...)". Ovidiu Hur­du­zeu pune in evidenta o contradictie exem­pla­ra, intre datoria ICR de a servi "cultura romana" in democratie si subiectivarea exagerata a acestei institutii‚ gata sa razbune intr-o luna o insignifianta istorica. Problema nu este ca expozitia lui Nuclear Fairy, IRLO si Omar ar fi buna sau proasta, ci ca ICR nu este perceput ca o institutie in primul rand culturala, ci in primul rand romaneasca. Desigur, banii conteaza mai putin acum (este vorba, inteleg, doar despre 8.000 de dolari), cat gestul: in numele cui decide ICR sa "rupa" cu o traditie desueta? Aici nu e vor­ba despre o problema politica sau estetica, ci psihologica. Desigur, scriam la inceputul articolului ca estetica a fost, la in­ceputurile ei moderne, o fiziologie a per­ceptiei, o morala a libertatii si o psiho­logie a alteritatii - dar in cadrul unui con­struct cultural, nepus atunci in dis­cu­tie pentru ca recent in multe cazuri: na­tiu­nea. Or, odata acest cadru spart, morala libertatii si psihologia alteritatii lasa loc suprematiei fiziologiei perceptiei, o afacere exclusiv privata. O institutie poate promova initiativa privata, dar se pre­supune ca, in aceasta perioada de criza (poate agonie) a nationalului, unei institutii de stat i se cere o politica conservatoare si indeplinirea unei misiuni de prezervare si incurajare a posibilitatii con­stituirii comunitatii nationale. Con­tri­buabilul, unde mai pui consumator de tabloide, este revoltat ca banii lui intra, de pilda, intr-un viaduct carosabil lasat sa treneze pentru a inghiti tot mai multi bani, dar se pacaleste macar cu ideea ca, peste zece ani, acel pod va putea fi exploatat si ca, macar declarativ, primarul ii investeste banii in propriul beneficiu; nu pe altceva s-a putut "construi socialis­mul", o utopie care la inceput prinsese. Romanul cinstit inghite in sec la privelis­tea gastroforica a "cartofului" lui Ghil­dus din Piata Revolutiei, dar iarasi se amageste cu gandul ca este vorba despre un monument dedicat istoriei solidari­ta­tii nationale; el nu vrea atat arta, cat mo­nument; ii place sa fie contrariat, dar nu pe banii lui; omul democratic nu e un expert in arta si nu e expert in nimic, in ge­neral; intr-o lume globalizata, el e hiperreactiv si, in lipsa ocaziilor pozitive de a pactiza, le vaneaza pe cele negative.

Iluzia supravietuirii

Prin acest discurs, H.-R. Patapievici pune o piatra in plus langa mormantul in­­­­­ca deschis al nationalului: tocmai asta este chemat publicul sa sanctioneze, cand ar fi mult mai util sa constate si sa gan­deasca. Desigur, sanctiunea e una in primul rand interesata: rosul trandafiriu are ocazia sa ia la palme portocaliul. Dar, din perspective mai largi, pot fi formulate alte doua concluzii. Prima: acest scandal si acest discurs sunt exemplare pentru raportarea mereu exagerata, in bine sau in rau - acum in bine - a noastra la Centrul occidental. A doua: arta, cea plastica mai ales, sufera in acelasi timp, in lumea occidentala, de exces si de insignifianta: in timp ce spatiul public este tot mai estetizat, macar prin artefact publicitar (dar nu numai: vezi ini­tia­tiva vacilor...), puterea de impact a obiec­telor care se revendica de la arta scade, pentru ca si-a pierdut gratia identificarii; numai scandalurile si subventiile reusesc sa o tina in viata, dar pana si supravietuirea ei este o iluzie. Daca expozitia de la ICR New York este astazi cunoscuta in Romania, asta se in­­tampla pentru ca s-a produs o coliziune in­­tre o subventie contestabila si un interes politic meschin camuflat de opt ani de tabloidizare a mintii.

1. Analiza acestui efect pervers al cenzurii culturale in Romania anilor 1960-1970 poate profita de pe urma studiului "sistemelor autopoietice" al lui Niklas Luhmann (Observations of Modernity, Stanford, 1998) si poate fi descrisa ca hermeneutica a "colonizarii" registrelor creatiei artistice de catre instantele ideologice ale puterii. Un exemplu la intamplare: sublimarea in etnologic a revoltei in muzica grupului Phoenix poate fi privita in aval ca o alegere libera, dar si in amonte, atunci cand reconsideram contextul ideologic al ultimelor doua decenii dinaintea debutului. Trimit, pentru o introducere detaliata in acest tip de metalectura a artei, la textul lui Rares Moldovan, Colonia irealitatii, din Virgil Podoaba (coord.), Cartile supravietuitoare, Aula, 2008, pp. 15-18.

2. Citat in Yves Citton, L’Envers de la liberté, Éditions Amsterdam, 2006, p. 434 (subl. aut.).

(Subtitlurile apartin redactiei)

AURA NEAG*

Modernizarea care distruge Patrimoniul

Cladiri istorice frumoase si ar­monioase sunt distruse sau mu­tilate in fiecare zi in Ro­ma­nia in numele "modernizarii". De patru ani lucrez pentru o or­ga­nizatie internationala care pro­moveaza patrimoniul si locu­ri­le vechi. Adesea lucrez in sate sau comune din Ardeal, care abun­da in arhitectura veche si care, de departe, arata ca rupte din poveste. Satele sasesti sunt poate cele mai pitoresti, cu casele aliniate la strada, cu geamu­rile orientate spre rasarit, cu porti inalte, fatade tencuite cu var si viu colorate.

Aceste sate au fost fondate in vremuri medievale de regele Un­gariei Geza II. El i-a invitat pe sasi sa se stabileasca in Transil­va­nia ca sa il ajute la apararea regatului impotriva invaziilor straine. Asa s-au nascut bisericile fortificate cu ziduri de apa­ra­re inalte, in interiorul carora se refugia intregul sat in cazul unei invazii. Dupa ce vremea in­va­ziilor a trecut, sasii au ramas in aceste locuri si au continuat sa ridice cetati frumoase si sa­na­toase.

In 1991 incepe, insa, emigra­rea masiva a sasilor din Tran­sil­vania, pe cat de greu de inteles, pe atat de nefasta in urmarile pe care le-a avut pentru patrimo­niul local. Dupa 600 de ani, sasii au decis sa paraseasca Tran­silvania, multi s-au mutat in Germania. Unii dintre ei par sa isi fi impachetat lucrurile cu atata repeziciune, de parca, pre­cum in vremuri medievale, ar fi fost o invazie pe drum din calea ca­reia ar fi incercat sa scape. Un localnic din satul Laslea mi-a povestit ca a intrat intr-o casa pa­rasita de sasi si ca pe masa a gasit paine inceputa, de parca cel care a muscat din ea a trebuit sa plece in mare graba si nu a avut timp sa isi termine masa.

Case fara stapan

Sute, mii de case sasesti au de­venit dintr-o data nelocuite. Unele au fost donate auto­rita­ti­lor locale, altele pur si simplu pa­rasite. Multe s-au prabusit din cauza nepasarii. Casele care au ramas - si desigur ca majoritatea sunt inca in picioare - sunt acum locuite de romani sau de romi. Cei care le-au cum­pa­rat, la inceputul anilor ‘90, au platit pe ele la fel de mult cat costa astazi o vacanta de o sap­ta­mana la mare. Romii, in cele mai multe cazuri, au primit aces­­te case in folosinta ca forma de asistenta sociala.

Arhitectura traditionala sa­seas­ca este in mare pericol in nu­­mele "modernizarii". Noii ocu­panti ai acestor locuri medievale le gasesc "de moda veche" si de­cid ca a sosit vremea pentru un ultim asalt asupra lor - asaltul modernitatii, care pe teren e tradus prin distrugerea com­po­zi­tiei si a structurii acestor ca­se. Foarte putini dintre noii locatari ai caselor sasesti inteleg arhitectura lor. Iar autoritatile locale fie nu stiu, la randu-le, fie nu vor sa stavileasca distrugerile.

Casele sasesti sunt simple, si­metrice, construite din materia­­le naturale: piatra, caramida, lemn, var sau nisip. Au obloane de lemn la ferestre, tavane din bar­ne si usi de lemn masiv. Cei care le-au construit au incercat sa le adapteze la verile fierbinti - cand aceste case sunt ra­co­roa­se - si iernile grele, cand peretii grosi mentin mai bine caldura ina­­un­tru.

Distrugerile si modificarile aduse acestor case vechi in ultimii ani sunt de proportii. Fami­lii de toate varstele, care au lucrat in Italia sau Spania, se in­­torc la caselor lor sasesti din Tran­­slivania si le mutileaza pana intr-acolo incat devin greu de re­cu­noscut. Pun obloanele de lemn pe foc si le inlocuiesc cu geamuri din plastic alb (geamuri termopan), dupa ce, in prealabil, distrug compozitia fatadei ca sa faca loc "modernizarii". Culorile pas­telate ale fatadelor sunt in­­locuite cu culori aprinse obti­nu­te pe baze chimice. Distrugerile merg pana in structura casei. Peste fundatiile de piatra si mor­tar din var si nisip apare o noua tencuiala de ciment care impiedica cladirea sa respire si care in­­cet si sigur va incepe sa manan­ce din pereti.

Toate, absolut toate aceste dis­trugeri au loc sub ochii auto­ri­tatilor locale si in numele "mo­der­nizarii". In unele cazuri auto­ri­tatile locale sunt cele care ofe­­ra modelul de urmat. Am vazut mai multe sedii de primarii care functioneaza in case sasesti si care au fost mutilate dupa mode­lul nou: cladirea e vopsita in culori aprinse si musai trebuie sa aiba geamuri din termopan.

Lipsa de viziune

Multe dintre aceste case vechi nu au baie, apa in casa sau cana­li­zare, ceea ce este o problema. Adesea aceste probleme, care tin exclusiv de investitiile (sau lip­­sa lor) in infrastructura, sunt ar­gumentele folosite de cei care dis­trug sau mutileaza casele vechi. Si desigur mai este argumentul pra­pastios ca, pe banii lui, omul face ce vrea!

Dar unde este legatura intre nevoia de imbunatatire a confortului si mutilarea fatadelor, de pilda? Nu exista nicio con­tra­dic­tie intre facilitatile vietii moderne (canalizare etc.) si menti­ne­rea caracterului arhitectural unic si valoros. Proprietarul unei case sasesti, vechi de doua secole, care inlocuieste tamplaria de lemn cu una de plastic nu face de­cat sa distruga cladirea si sa ii reduca dramatic valoarea. Ar­mo­­­nia locului este rupta. Si de aici incep problemele economice care duc la saracie. Valoarea pro­prietatii cu pricina si a celor vecine incepe sa scada, iar investitorii si turistii nu se inghesuie sa vina in locuri uratite de cei ca­­re fac ce vor pe banii lor. Daca cea mai importanta resursa a aces­tor locuri - arhitectura uni­­ca si atat de armonioasa - va con­tinua sa fie distrusa si mutilata in numele "modernizarii", aces­te locuri vor fi condamnate la o eter­nitate de agricultura de sub­zis­tenta, iar noi toti vom fi mult, mult mai saraci.

* Aura Neag este director de comunicare al Organizatiei Caritabile Internationale de Protejare a Patrimoniului Arhitectural (INTBAU - The International Network for Traditional Buildings Architecture & Urbanism, www.intbau.org) cu sediul la Londra. Organizatia lucreaza in Romania din 2003.

RADU BOTTA

Exilul si bazaconia

Cand am plecat din Romania, Ro­ma­nia plecase de mult din ea insasi, asa ca imi inchipui ca intr-o economie a spiritului, undeva acolo sus, abia am urmat-o. De ce nu, tara despre care canta Zamfir si capitele pe dealuri, si ursii prin livezi, si tara pe care o poarta fugitii si ratacitii prin lume e din ce in ce mai frumoasa, asa au purtat in ei si evreii, cateva mii de ani, imaginea Israelului si cand s-au in­­tors, a inceput macelul, macelul pentru ceva foarte frumos care trebuie instaurat impotriva celor care refuza sa viseze ase­meni, macelul pentru acasa. Tocmai pentru aceste incongruente nu trebuie ascultati romanii din afara granitelor, caci ei nu stiu ce se petrece in Romania, chiar refuza sa stie, de asta au fugit, nu? Au plecat pentru ca Romania se desprindea de ei si ei se intorc cu o imagine pli­na, cu gandul vindecarii si ne anunta de pe garduri dimineata. Va trebui, intr-ade­var, sa ne intoarcem, insa, toti cei care am fugit sa rasturnam sortii, caci rama­sii au ramas tocmai pentru ca nu au stiut sa fuga, pentru ca nu traiau de la in­­ceput in Romania - in Romania, la un moment dat, nu se mai putea trai. Cei care au ramas duc acum acel teritoriu in­­tr-o zona de umbra sau intr-o lumina din care nu ne vom mai putea aminti unii de altii, si noi, plecatii, vom pierde drumul ina­poi, vrabiile vor manca firimiturile prin pa­dure. Vom fi romani din ce in ce mai di­feriti unul de altul. Pana cand nu vom mai putea fugi, caci vom ramane ina­un­tru…

Noi stim ca acel teritoriu graviteaza in­­ca in jurul unor persoane care nu il me­rita si unde merg acestea? Pamantul e paradoxal, insa el nu poate fi tradat nici de oamenii rai, decat poate de catre cei mai rai dintre oameni. Asta inseamna ca incognitoul si japca de inceput de ev ame­ri­can vor da peste generatii roade dulci, dupa ce vor fura tot, banditii vor cauta pe cel mai rau dintre ei sa le fie serif. In­tr-o lume rea numai cel mai rau pune or­dine. Si cand cartierele marginase se vor transforma pentru totdeauna in favele, se vor naste autorii noi care vor scrie adevaratele povesti, eh, ce vremuri… Dar am mai stiut, fatal, ca acel te­ritoriu, cu acele persoane cu tot, nu ne merita pe noi insine, caci suntem mai scumpi decat victimizarea cotidiana a pa­ia­telor si borfasilor. Ne nastem pentru noi si nu pentru tara si nimeni nu mai e atat de nebun sa se lupte azi pentru o bucata de pamant, cu atat mai mult pentru un vis pe o bucata de pamant… Iata un mesaj aproape antinational. Si neade­va­rat. Tara inseamna, printre altele, ca cel care nu mai are nimic mai are totusi ceva. Cand fuge, inseamna ca tara l-a tra­­dat pentru ca el nu mai avea nimic in­­ca de la inceput.

Plecarea din Romania

Caci, pana la urma si la urma, nu am fu­git de Romania pentru totdeauna, ne-am izolat doar sa o lasam sa creasca, asa cum parasesti unele femei, stiind ca te vei intoarce, dar te superi ca ele isi vopsesc parul in lipsa ta... La limita, poate ca noi nu am fugit din Romania, ci in ea - caci acea imagine a inceput sa doara si a trebuit sa o rascumparam. Doar cei care au plecat au vrut, in mod urgent, o alta tara si doar cei care au plecat au aflat ca acea tara nu era alta si era chiar Romania, dar altfel. Iar cei care au ra­mas nu au stiut - si nici nu vor sa schimbe ceva. Lor le place! Le place impotriva noastra si impotriva lor insisi. Caci multi dintre romani au fost nascuti deja fugiti. Fugiti din ei. Fuga insa e ceva à la Rebreanu, nu e saltul africanilor peste Mediterana, prin sete si foame inainte, hop Gibraltar. Nu e nici fuga chinezilor la creveti pe coastele engleze, asta fa­ceau si acasa. E fuga oarba. Am intalnit ro­mani care nu stiau in ce tara fugisera si nici nu ii interesa. Au fugit pur si simplu.

Cu timpul, si portia ta de tarana de pe care ai plecat, insuportabilul si iremediabilul e surpat de inabilitatea cona­tio­na­lilor de a pastra, chema si jindui la li­ber­tati comune - caci vrei sa le spui si vrei sa fi numit indiferent de locul unde ai ricosat, in fond, ai plecat din teritoriul Romaniei, nu ai suportat mutatii genetice, nu s-a petrecut, de fapt, nimic, esti alt­undeva, in mod radical acelasi. Si cei­lalti nu inteleg, vor sa te uite in public, in intimitate si pentru totdeauna, iar tu cauti muraturile prin magazine obscure in Las Vegas cum descopera arheologii cate un os de dinozaur, cu satisfactii subite, totale, si cresti marar in ghivece la pervaz, marar nu vinde nimeni, nu are pe aici decat denumiri latine. Iata o intre­bare mai mare decat fuga ta: daca ai avea sansa sa fugi de romanitate, sa te muti in chinezitate sau in germanitate, ai face-o? Nu ai face-o. Si de aici vedem ca toti plecam din Romania, ca doar Ro­ma­nia are o problema sau doua si ca ro­ma­nismul niciuna.

Dar poate ca si romanismul are; din cate imi aduc aminte, am fugit de ro­ma­nism si nu de Romania - tata era politician si afacerist - romanismul actual cu mare parte din secolul 20, as pastra, sa spunem, cateva rudimente de prezent si bu­curiile de la Govora, Hurez si Mara­mu­res, imi ajung pentru o tara si pentru un suflet de pripas pe care sa il iau cu mine, as elimina haimanalacul si gastronomiile etice straine, caci etica a fugit prima, o-ho… Si in adanc, ca in filmele B, in mica legatura de piele, ramane desenul unei harti vechi. Daca ai harta, e simplu: nu mai trebuie sa fugi. Si cealalta regula a acestui joc: daca numai tu ai harta in­­seamna ca harta nu e adevarata.

Sunt multi dintre cei care pleaca pentru ca simt - oricum ar intoarce-o tot ar trebui sa plece -, au simtit sa plece pen­tru ca plecarea era pentru ei ca pentru altii ramanerea: totul. In jur e un de­zastru si nu se va termina si, daca se va termina, ce va urma dupa aia?! Consis­ten­ta aceea acerba romaneasca de argumente si detasari, si cercuri logice, si aban­donuri, si lipsa de initiativa publi­ca, tot acest nod turcesc ce inca ne apasa pieptul, dar mai ales provincia, lipsa raporturilor, resorturilor, circulatiei… lumea mica, parcelata de trei hapsani si cinci poeti sub amenintarea propriului creier, ca prin romanele rusesti, tot ceea ce ai spune impotriva a orice, ai putea spune, spusul insusi isi da cu tesla-n picior. Se spune, altundeva, in mod radical alt­ceva, iata o condamnare mai adanca, nu una din rigips si vopsea, ca un decor de un secol. Oamenii au plecat din Ro­ma­nia nu numai sa aiba, ci sa si fie, iata poz­na fiintei pe teritoriul nostru si de ce sa ne scriem visele impotriva contemporanilor si sa nu ne scriem lucrurile mai concrete impotriva stramosilor. Caci plecarea din romanism e aceasta acuza pura. Si vai! Nedreapta.

Nedreapta pentru ca noi nu am stiut dintotdeauna ca suntem la margine sau, cumva, templul dac, din lemn, desi imita mai deslusitul original in marmura grea­­ca, se mai cazneau, insa, comunitati in­­tregi la oale cum mai fac azi cosuri africanii: lipsiti de complexul Luvrului si arondismentului cinci. Or mai fi oameni prin padurile Braziliei care inventeaza azi roata… si e mai spornic decat tot ce fac cei care ar trebui s-o inventeze la Bu­cu­resti, le merge! De fiecare data cand stau de vorba cu un roman proaspat iesit din tara, ma uluieste rigiditatea faptelor si judecatilor in care ne intalnim. Roma­nii se traiesc prea putin pe sine cat in­­chipuie harnici un fapt public. Acum ar fi momentul sa zica cineva ceva. Romanii sunt ca iepurii. Asculta. Si fug. Olandezii nu au avut o rezonanta publica de acest fel niciodata. Romanii se pun cu greutate in cuvinte, stiu doar ce se petrece si cum, si cine in Romania. Cum sa fugi din­tr-o astfel de tara si unde? Caci abia daca mai e ceva… Si cum sa nu fugi?

In fond, nu noi am plecat, ci tinerii - si pleaca din vorbe - batranii nu pleaca decat arareori si in directii cu totul necunoscute -, deci tinerii care se zbat intre "engagement si escapism", unul dintre subterfugiile plecarii e ca nu poti sa pleci pana mai e cineva sau ceva. Si a fost un nimeni ubicuu si inca mai e, un nimeni populat de preocupari secunde, de ambi­tii minore, de placeri mediocre si de texte care nu conteaza, de lasitatea de a nu in­vata germana si de a nu te considera bu­ricul pamantului. Majoritatea studen­ti­lor pe care i-am intalnit prin Bucuresti in urma cu zece ani erau devastati de o sin­gura dorinta - sa stie - si de o singura mandrie romantica - sa nu faca nimic. Se nascusera cu totii nestiutori, ghi­nionul nostru. Numai borfasii au buric in Romania - ei stiu si ce stiu ii priveste, dar stiu, intelectualii pot insa nuanta; isi cresc ciupercile halucinogene in cercuri stramte, au pierdut cartea cu pariurile si caii alearga la intamplare. A te comunica e o specie a abandonului...

Fuga inapoi

Pleci - ha! Pleci pentru ca nimeni nu iti spune sa stai! Fara sa parasesti ceva in afara ta insuti, a parasirii de sine, pleci pentru ca nu mai vezi pe nimeni si entorsa retinei iti minte, pe rand, lucrurile, cum mai vezi la unii americani ca fug prin desert, prin orase, prin ei insisi, prin sistemul solar, fug de rup pamantul. In America lucrurile sunt spontane, au o deficienta temporala. Americanul fuge stand pe loc, inventand lumea. Romanul a inventat, in nenorocirea lui, fuga inapoi, fuga de el insusi si a rupt din raz­bu­nare hartile, caci fuge dupa ce a consumat, milimetru cu milimetru, toata spe­ran­ta de a sta, a baut toata sticla. Dar nu e o acuza, e o constatare, caci, asa cum am spus, noi am plecat. De ce am ple­cat, de unde si pana unde, ramane de vazut. Unii s-au spanzurat prin parcuri, altii si-au luat avion, ca asa e cand pleci: ti se intampla. Un biolog daca intra intr-o camera pe intuneric si e muscat in repetate randuri de picior nu presupune, de la inceput, ca e cineva, spune ca e ceva. Poate e ceva. Si noi nu stim.

Amsterdam

(Subtitlurile apartin redactiei)