Balcanii de Vest, regiunea uitată a Europei?

Bosnia-Herţegovina şi Kosovo rămân proiecte statale „născute“ prin metode artificiale din războaie de o cruzime inimaginabilă, curmate prin compromisuri politice care au lăsat în urmă jumătăţi de probleme rezolvate şi jumătăţi nerezolvate.

În pofida a ceea ce am putea crede, privind atât de des şi de îngrijoraţi spre criza ucraineană şi spre tensiunile explozive ale Vecinătăţii Estice a Uniunii Europene, ar trebui, de fapt, să observăm că adevărata „gaură neagră“ a continentului, regiunea practic părăsită discret de interesul politic şi strategic occidental (şi, de fapt, de orice interes substanţial din partea marilor puteri, oricare ar fi ele) pare a fi cea a Balcanilor de Vest.

Aparent pusă pe şine, cu direcţia UE-NATO, „zona celor șase“(Serbia, Muntenegru, Bosnia și Herțegovina, Albania și Kosovo) arată însă, la o privire mai riguroasă, destul de dezolant, din perspectiva unor criterii precum atenţia politică acordată, investiţiile semnificative (de oriunde ar veni), modernizarea mentalităţilor, progresele reale societale şi marile proiecte menite să-i ridice cota de interes în Europa. Recentele confruntări de la Kumanovo, între trupele guvernamentale şi grupările paramilitare ale etnicilor albanezi din nordul Macedoniei, arată cât de şubrede sunt încă echilibrele locale şi că oricând este posibil un regres, o întoarcere a acestor societăţi fragile la paradigma urii şi violenţei.

Cu excepţia unei slabe şi mai degrabă închipuite concurenţe Occident-Rusia asupra Serbiei (alimentată, până la un punct, de relativa influenţă politică a ortodoxiei în Serbia, de amintirea bombardamentelor NATO din 1999 şi a pierderii Kosovo), nu se poate vorbi nici măcar de o dispută strategică reală între blocul apusean şi Moscova pentru „adjudecarea“ acestei regiuni, aşa cum vorbim, de exemplu, despre interesul crescut cu privire la Ucraina, Republica Moldova sau Georgia, ţări membre ale Parteneriatului Estic. Asistăm la o rebalansare tot mai limpede exprimată a mizelor geopolitice şi „epicentrului seismic“ al Europei, din zona Balcanilor spre fostul spaţiu sovietic. Asta e şi bine, e şi rău în acelaşi timp pentru zona Balcanilor de Vest, fiindcă scăderea interesului marilor puteri poate însemna, pe de o parte, că pericolul confruntărilor majore a trecut, iar regiunea s-a stabilizat (iată, impresia de linişte poate fi înşelătoare, dacă privim spre evenimentele recente de la Kumanovo), pe de altă parte, că nu mai există mize deosebite de pus în joc şi nimeni nu se mai aşteaptă la evoluţii importante aici.

Situaţia poate părea oarecum paradoxală, pentru că majoritatea statelor balcanice (Serbia, Muntenegru, F.R.I. Macedonia, Albania) au astăzi statut de candidate la integrarea în Uniunea Europeană, ce-i drept, fără niciun orizont de aderare, în timp ce fostele republici sovietice abia au semnat Acordurile de Asociere şi sunt, din acest punct de vedere, în urma ţărilor care au rezultat din războaiele iugoslave. Dar lumea s-a schimbat, iar „linia frontului“ marelui joc strategic de la periferia Europei s-a mutat, din Serbia, în Ucraina şi Republica Moldova, chiar dacă şi acestea din urmă se pare că vor rămâne, după Summit-ul de la Riga, tot fără o perspectivă europeană clară.

Statuia lui Bill Clinton, inaugurată la Priština în noiembrie 2009, în semn de recunoaştere a sprijinului acordat de fostul preşedinte american în formarea statului Kosovo

Până la sfârşitul războaielor care au marcat dezintegrarea Iugoslaviei (1991-2001), Balcanii de Vest au fost, timp de un deceniu, în atenţia lumii întregi. Apoi, o linişte mediocră s-a aşternut peste regiune, din care numai Slovenia şi Croaţia au reuşit să „evadeze“, în 2004 şi respectiv 2013, mutându-se în Europa Centrală, obţinând o integrare deplină în spaţiul euro-atlantic şi intrând astfel pe drumul dezvoltării de tip occidental. În rest, a rămas o pată destul de neclară pe harta Europei, cu un trecut care nu inspiră nimănui încredere şi cu sensibilităţi prea puţin înţelese în exterior, centrată pe Serbia (principala ţară a regiunii), din care ne vin puţine informaţii şi pe care o interogăm rar, şi atunci cu interes relativ scăzut. În jurul Serbiei, alte state, mai vechi sau mai noi (Muntenegru, F.R.I. Macedonia, Bosnia şi Herţegovina, Albania, precum şi mult controversata entitate Kosovo), încearcă cu greu să-şi croiască un drum spre credibilitate, bunăstare şi securitate, aflându-se în diferite stadii de integrare europeană şi euro-atlantică. Albania, de exemplu, este deja stat membru al NATO (2009), dar lucrul acesta nu i-a schimbat, deocamdată, semnificativ profilul de ţară[1].

Istoria, inclusiv cea foarte recentă, a fost profund nedreaptă cu această mică, dar extrem de eterogenă şi convulsivă subregiune a Europei, aflată la confluenţa politică, religioasă şi culturală a celor trei foste mari imperii active în Răsărit: habsburgic, otoman şi rus, care şi-au lăsat, fiecare, o anumită amprentă asupra etosului acestor naţiuni şi, evident, asupra istoriei locale. Puţine şanse au avut, practic, micile naţiuni balcanice să iasă cu adevărat şi definitiv din zodia dominaţiei, subdezvoltării, confruntării şi urii interetnice. Iar atunci când, în fine, au avut sau au părut să aibă această şansă, devenind libere, cum s-a întâmplat după căderea regimurilor comuniste, fie şi-au revărsat din plin duşmănia una asupra celeilalte, în cele mai groaznice atrocităţi pe care le-a cunoscut Europa după al doilea război mondial, fie au constatat că s-a stins interesul Uniunii Europene pentru acceptarea de noi membri.

Nu demult, un influent politician german, întrebat fiind asupra perspectivelor de aderare ale Serbiei la Uniunea Europeană, răspundea tranşant: „Serbia? Nici în zece ani!“. Într-adevăr, statutul de candidat (obţinut în 2012) şi începerea efectivă a negocierilor de aderare (ianuarie 2014) nu înseamnă neapărat şi faptul că Belgradul va vedea, într-o zi, „luminiţa de la capătul tunelului“, ci mai degrabă o compensare europeană pentru renunţarea cvasioficială la Kosovo. În fond, Turcia este membru asociat din 1963 şi a început negocierile pe capitole în 2005, fiind însă, de facto, mai departe de aderare astăzi decât era acum zece ani.

Serbia a fost şi a rămas, la urma urmei, o ţară cu „orientări strategice“ ambivalente, asupra cărora planează încă unele suspiciuni şi confuzii. Că aşa stau lucrurile o confirmă explicit chiar ambasadorul Statelor Unite la Belgrad, care, într-un limbaj destul de neuzual pentru un diplomat, afirmă că „sârbii sunt cam schizofreni, cu inima împingându-i spre Est şi cu mintea îndreptându-i spre Vest“[2]. Ceea ce probabil sesizează la faţa locului diplomatul american este tocmai clivajul între discursul oficial prooccidental al guvernului sârb şi „sensibilitatea“ politică a unei largi categorii a populaţiei, influenţată de ortodoxie, naţionalism şi panslavism. Orice mic incident, cu trimitere explicită sau vagă spre istoria recentă dureroasă a regiunii, cum a fost cel de la meciul de fotbal Serbia-Albania din octombrie 2014, poate arunca totul în aer, nefăcând decât să arate, în fond, cât de fragile sunt încă echilibrele în zonă.

Muntenegru şi F.R.I. Macedonia au primit, la rândul lor, statutul oficial de ţări candidate la integrarea în Uniunea Europeană. Aceste decizii au venit în 2010 pentru Podgorica (urmat de începerea negocierilor propriu-zise de aderare în 2012) şi, respectiv, în 2005 pentru Skopje, cu recomandarea Comisiei, în 2009, de începere a negocierilor pe capitole. Trebuie adăugat, din perspectiva apropierii acestor state de comunitatea occidentală, că F.R.I. Macedonia a fost la un pas de aderarea la NATO, în aprilie 2008, la Summit-ul Alianţei de la Bucureşti, dar Grecia a utilizat atunci dreptul său de veto, din cauza neînţelegerilor mai vechi privind numele statului ex-iugoslav şi a disputei simbolice cu statul elen asupra moştenirii „Macedoniei“ istorice.

Cazurile cele mai problematice din Balcanii de Vest au fost şi sunt în continuare, de departe, Bosnia şi Herţegovina şi, respectiv, Kosovo, ambele proiecte statale fiind „născute“ prin metode artificiale şi controversate în anii ’90, practic din războaie de o cruzime inimaginabilă pentru Europa sfârşitului de secol XX, curmate prin compromisuri politice care au lăsat în urmă jumătăţi de probleme rezolvate şi jumătăţi nerezolvate. Federalismul încropit în laboratoarele unor negocieri la nivel înalt, dincolo de voinţa reală a comunităţilor implicate în conflict, prin impunerea Acordului de la Dayton (1995), multiculturalismul încă fumegând la nivelul solului (bosniac-sârb-croat), amintirea tragicului episod Srebrenica, o Republică Srpska în componenţa federaţiei (49% din teritoriul actual al Bosniei şi Herţegovinei) şi infama reputaţie istorică a capitalei Sarajevo sugerează o construcţie mai mult decât fragilă, aproape de carton, a acestui stat experimental.

Despre Kosovo se pot spune, desigur, multe, şi bune şi mai puţin bune, însă, pentru a da doar cel mai recent exemplu de percepţie la nivelul unui şef de stat membru al UE şi NATO, e drept, fiind vorba de un lider destul de controversat pe scena politică, să-l cităm pe Miloš Zeman, preşedintele Cehiei, care afirmă detonant: „Kosovo este un stat condus de un regim mafiot, iar vicepremierul Hashim Thaçi este un criminal de război“[3]. Zeman a adăugat, în aceeaşi declaraţie, că personal nu recunoaşte independenţa şi suveranitatea Kosovo, iar crearea forţată a acestei entităţi „a deschis cutia Pandorei“, provocând un proces nefast, de redesenare a graniţelor în lume şi de încălcare a dreptului internaţional. Desigur, la polul opus ar sta argumentele imposibilităţii continuării convieţuirii albanezilor kosovari cu sârbii şi al nevoii de a opri cumva, chiar şi în acest mod, şirul crimelor, al urii şi intoleranţei interetnice din fosta Iugoslavie. Ruptura a părut atunci singura soluţie realistă.

În cartea sa Răzbunarea geografiei (apărută prima dată în 2012), analistul american Robert D. Kaplan vede Balcanii (de Vest) ca pe o trecere de la civilizaţia Europei Centrale spre sărăcia şi violenţa Orientului Mijlociu, pe o axă a conflictelor care începe în Bosnia şi ţine până la Bagdad. „...Balcanii s-ar cuveni să nu fie abandonaţi subdezvoltării şi barbarismului“[4], este o posibilă concluzie, inclusiv pentru scurta noastră privire asupra unei regiuni greu încercate a Europei.

* Valentin Naumescu este conferenţiar la Facultatea de Studii Europene a Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj şi fondatorul Grupului de Reflecţie şi Analiză Internaţională CITADEL.