Barometrul de consum cultural 2005

SORIN ANTOHI*

Culturile Romaniei

Cand stiintele sociale inca tinere s-au intalnit cu si mai recentul relativism cultural, notiunea moderna de cultura, a carei paradigma a fost data de Kant, s-a spart intr-un plural (potential infinit) de “culturi” si “subculturi”; acest al doilea termen, sociologic, este desigur tehnic, indicand fragmentarea si specializarea pana la idiosincrazie si “autism” a unor culturi initial comune, comunicante, “dialogice” sau percepute ori visate astfel, deci nu transmite o judecata de valoare, asa cum se crede uneori la noi. Acum cinci ani, raspunzand unei anchete a minunatei reviste Contrafort, scriam: “«Cultura romana» este o fictiune (…), o vasta fictiune simbolica, generatorare de identitate colectiva, prea complexa pentru a fi usor caracterizata, definita, analizata. Avem de-a face cu o multime de «culturi romane» interactive, inegale, eterogene, adesea polare, angajate in conflicte ireductibile” (v. textul integral la http://www.contrafort.md/2001/ 77-80/154.html).

“Razboaiele culturale” din postcomunista s-au desfasurat in esenta in partea “inalta” a culturii - culturilor - noastre. Desi pe la mijlocul anilor 1990 am inceput sa avem o stanga culturala, lipsita din motive evidente de legaturile politice firesti (stanga politica romaneasca vrednica de acest nume si necesara intr-o democratie liberala nu a reaparut nici in 2006), noua orientare cultural-ideologica nu a generat un studiu sistematic al culturilor Romaniei profunde, fiind mai preocupata de contestarea a ceea ce considera a fi un canon autohton opresiv si retrograd (cu un trecut abominabil, chiar criminal, si cu un prezent pe masura, care ne-ar condamna pe vecie la provincialism, fascism, antisemitism etc.). Pe langa acest travaliu contestatar si iconoclast, salutar atunci cand “deconstruia” idolii tribului fara a-i inlocui cu altii, confectionati oportunist din materiale sintetice, politic corecte, stanga culturala a excelat in promovarea mai multor alternative culturale, in spiritul, desi cateodata numai in litera, postmodernismului, contribuind la necesara (re)sincronizare a culturilor romane cu cele straine, dupa decenii de izolationism impus de statul-partid. Chiar periodice exceptionale, ca Observator Cultural - incepand cu perioada directorului fondator, Ion Bogdan Lefter, cea mai cuprinzatoare publicatie culturala din Romania -, au lasat in general deoparte ansamblul culturilor “populare”/ “joase”, in special daca nu erau cool, adica nu puteau fi recuperate intr-o hiperstetica postmoderna.

Intre timp, o transformare culturala epocala pare sa se fi produs in tara noastra, iar dincolo de varful aisbergului, teatru al razboaielor culturale, gasim astazi o intreaga ordine simbolica noua, care debordeaza de energie de pe cand se nastea sub obrocul de partid si sub influenta culturii periferiei iugoslave a anilor 1980, gata sa rastoarne aisbergul cu totul si sa se faca auzita si vazuta in sfera publica, de unde izgoneste treptat culturile “inalte””. Triumful mediatic, sentimental si statistic al manelelor, care, incepand de prin 2004-2005, si-au adaugat versuri national-patriotice (dupa modelul formei simbolice care a precedat-o, “folclorul nou”), deci o dimensiune “culta”, semnifica aceasta formidabila rasturnare de valori, revansa a mahalalei si a satului real, nu samanatorist, intoarcere a refulatului.

Dar iata ca avem acum, pentru prima data intr-o maniera structurata si de larga acoperire, o cercetare empirica a culturilor Romaniei din perspectiva consumului cultural, adica din perspectiva receptarii; desi datele privind productia bunurilor culturale nu lipsesc din aceasta cercetare de pionierat - care, sper din toata inima, va scoate din relativul lor anonimat alte cercetari, mai vechi, in genere uitate prin reviste si carti savante de modest tiraj -, accentul cade pe consumul cultural, infrastructura culturala, institutii, dinamica preferintelor reale, corelabile cu imperfectele date statistice (de folosit prudent!), integrabile in analiza si poate elaborarea politicilor publice, de la dezvoltarea infrastructurii culturale propriu-zise la dezvoltarea regionala generala, incepand cu turismul cultural si terminand cu revitalizarea satului nostru muribund, a intregii noastre natiuni. Pretioasa baza de date se afla acum la indemana specialistilor, va ajunge curand in domeniul public, prin intermediul mai multor publicatii si al unui site Internet. Acest supliment al revistei 22 este menit sa (re)lanseze o discutie mai ampla, la care initiatorii prezentei cercetari - grupati la si in jurul nou-infiintatului Centru de Studii si Cercetari in Domeniul Culturii (CSCDC) - ii invita pe toti cei interesati si calificati. Articulat pe linia metodologiei si teoriei regretatului Pierre Bourdieu - un autor introdus la noi in anii 1980 si utilizat in mai multe studii importante de Mihai Dinu Gheorghiu -, proiectul de cercetare in discutie are meritul suplimentar de a lega discutia culturii, asa cum este natural, de discutia societatii si statului. Astfel, spatiul intermediar al culturilor Romaniei, adica tot ce se afla intre Eliade-Cioran-Noica si Vijelie-Minune-Guta, incepe sa fie cartografiat.

Sper ca discutia propusa aici sa se amorseze rapid si eficient. Infiintat la initiativa doamnei Delia Mucica, secretar general in Ministerul Culturii si Cultelor, veche activista civica si cercetatoare a campului cultural, CSCDC il are ca director pe unul dintre cei mai straluciti tineri universitari romani, Liviu Chelcea, pe care am avut privilegiul de a-l intalni cu ani in urma. Vom mai auzi de CSCDC si vom mai avea de invatat de la aceasta echipa de cercetatori competenti, printre care ma bucur sa-i salut pe multi dintre fostii mei studenti. Nu se intampla intotdeauna ca o institutie publica sa debuteze atat de convingator.

*Profesor si sef al Departamentului de Istorie, Central European University, Budapesta. Membru in Biroul Comitetului International de Stiinte Istorice. Membru in Consiliul Stiintific al Centrului de Studii si Cercetari in Domeniul Culturii.
 

RALUCA NAGY*

Monumentele, muzeele si publicul lor

Pentru o introducere “atractiva” a datelor despre patrimoniu, as începe cu întrebari de tipul: “cat de des merg romanii la muzeu?”. In . Adica la ei acasa. Sau: “care muzee sunt cele mai vizitate? Ne valorizam monumentele?”. Datele referitoare la interesul locuitorilor pentru patrimoniul cultural nu sunt neaparat inexistente, cat disparate. Unele muzee au propriile statistici referitoare la frecventa vizitatorilor, dar date la nivel national/regional sau tipologii ale vizitatorilor sunt greu de gasit.

Inainte de analiza efectiva, trebuie sa clarific notiunea de patrimoniu, asa cum a fost gandita în aceasta cercetare; fiecare întrebare legata de obiectivele de patrimoniu a facut referire explicita la monumente, manastiri istorice, situri arheologice si cetati. Muzeele au fost tratate într-o sectiune separata, pentru o analiza detaliata. Voi prezenta pe rand situatia muzeelor si a obiectivelor de patrimoniu.

Nu cred ca este o surpriza pentru nimeni faptul ca frecventa de vizitare a muzeelor este relativ redusa; 65,5% dintre persoanele intervievate au declarat ca nu viziteaza niciodata muzee si/sau case memoriale. Raportat la regiunile istorice, cel mai putin merg la muzee locuitorii din Dobrogea, informatie care trebuie însa interpretata în contextul raportarii la si preferintei pentru obiectivele de patrimoniu cultural, dar la aceasta voi reveni în a doua parte a textului.

In ceea ce priveste tipurile de muzee vizitate, în general sunt preferate muzeele de istorie, urmate la o distanta considerabila de cele de etnografie si de arta. Daca am face o cartografiere a preferintelor pe regiuni, muzeele de istorie si cele de stiinte naturale sunt vizitate cel mai mult de locuitorii Moldovei, cele de arta, etnografice si tehnice de locuitorii Transilvaniei. Dintre cei care nu au un muzeu în localitate, 20% spun ca au vizitat un muzeu din apropiere.

Cel mai vizitat muzeu din Bucuresti, atat de locuitorii orasului, cat si de cei din afara, este Muzeul National de Istorie Naturala “Grigore Antipa” (18%), urmat îndeaproape de Muzeul National de Istorie (16%), Muzeul Satului (16%) si Muzeul Taranului Roman (12%). Cum spunea Madalina Georgescu, intr-un articol mai vechi din revista Dilema: “Muzeul Satului, al Taranului Roman sau Antipa... le-ai cam vazut”.

Profilul vizitatorului de muzee este urmatorul: salariata, cu varsta intre 21 si 30 de ani, cu studii postuniversitare, din mediul urban, procentul cel mai mare fiind din Moldova, urmat de Transilvania si Bucuresti. Ar mai fi de adaugat ca, in cazul muzeelor etnografice, varsta “vizitatoarei-tip” creste la 41-50 de ani.

In cazul obiectivelor de patrimoniu cultural, cercetarea a urmarit nu doar frecventarea acestora de catre locuitori, ci si potentialul acestora pentru dezvoltarea economica. Ne interesau, pe de o parte, valorile noncomerciale, care trebuie întelese si estimate dincolo de castigul economic vizibil: relatia între participarea culturala si sentimentul apartenentei la o comunitate-identitate culturala; preferintele locale; întelegerea prezentei patrimoniului asupra bunastarii locale. La fel de importanta este implicarea la nivel local în mentinerea si/sau restaurarea acestor resurse si dispozitia oamenilor de a investi în conservarea si mentinerea patrimoniului cultural din vecinatatea lor.

Jumatate dintre cei întrebati au vizitat cel putin o data un obiectiv de patrimoniu cultural din zona, în conditiile în care doar 65% au declarat ca exista asa ceva în vecinatatea lor. O treime considera acest obiectiv (sit arheologic, monument etc.) potrivit pentru recreere sau divertisment.

Din chestionar reiese ca cele mai multe obiective de patrimoniu cultural “la indemana”, in vecinatate, se afla în Dobrogea (87%), iar locuitorii de aici sunt si cei care le “apreciaza” cel mai mult: diferenta dintre cei care au numit un obiectiv din apropiere si cei care l-au si vizitat este de doar 8 procente. La extrema cealalta se afla regiunea Crisana-Maramures, unde aceeasi diferenta este de 18 procente, desi obiective ar fi multe (70% dintre cei întrebati sunt aproape de un monument, manastire etc.). Cele mai putine obiective din vecinatate sunt în Muntenia (43%) si Banat (47%). Cu toate acestea, aprecierea locuitorilor din Banat este egala cu a celor din Dobrogea, diferenta de care vorbeam mai sus fiind tot de aproximativ 8 procente. Numarul obiectivelor si aprecierea acestora nu pot fi deci corelate in nici un fel, cu alte cuvinte, nu putem spune ca exista o “cultura a aprecierii” monumentelor in zonele in care acestea sunt mai “abundente” sau, dimpotriva, acolo unde ele sunt mai rare.

In ce masura comunitatile se implica activ în problema patrimoniului cultural? Una dintre problemele institutiilor care lucreaza în domeniul ocrotirii patrimoniului este implicarea activa a comunitatilor în cunoasterea si pastrarea mostenirii culturale. Intrebati despre o eventuala contributie materiala la restaurarea unui obiectiv de patrimoniu din zona, 60% dintre respondenti au considerat ca aceasta este o idee buna, doar 7% crezand ca este o idee proasta. Datele sunt surprinzatoare si contrazic convingerea generala ca populatia este dezinteresata de patrimoniul cultural. Dispusi sa plateasca taxe suplimentare, pe parcursul unui singur an, pentru reamenajare sau întretinere, n-au mai fost decat 26,24%. Cu toate acestea, cifrele raman îmbucuratoare, la fel ca si suma medie aproximativa declarata de respondenti: 60 RON.

Atribuirea responsabilitatii confirma si ea dispozitia locuitorilor de a se implica in sustinerea patrimoniului. Intr-o lista cu actorii sau institutiile posibile care ar trebui sa se ocupe de aceste obiective, pe primul loc sunt plasati locuitorii, urmati de autoritatile locale.

Locuitorii se considera deci responsabili si sunt dispusi sa se implice activ si financiar în sustinerea patrimoniului cultural. Interesul pentru acesta trebuie considerat in functie de alte “atractii” culturale care sunt la dispozitia oamenilor. Daca, in cazul muzeelor, rezultatele sunt cele pe care le intuiam, cu exceptia diferentierilor regionale, în cazul obiectivelor de patrimoniu, lucrurile stau mult mai bine decat ne-am fi asteptat.

 
*Cercetator, CSCDC, drd. antropologie, Université Libre de Bruxelles

LIVIU CHELCEA*

Institutiile de cultura si publicul lor: logica si utilitatea unui sondaj national

CSCDC a realizat în luna noiembrie 2005 un sondaj reprezentativ national pentru populatia de peste 15 ani, pe un numar de 1.636 de persoane, cu marja de eroare de ± 2,9%. Datorita diversitatii de gusturi ceva mai mari in Bucuresti, am supra-reprezentat populatia capitalei, avand un esantion aditional cu reprezentativitate de ± 5%. Populatia de 15-18 ani a fost inclusa, datorita febrei de care e cuprinsa, precum si datorita prezentei sale, in zona IT, un domeniu care tinde sa creasca foarte mult.
Analiza datelor de abia a inceput, iar rezultatele, dincolo de valoarea lor de “stiati ca...” (“% din populatie merge o data pe luna la teatru”), incep sa contureze cateva zone de analiza situate între utilitatea imediata si relevanta teoretica, pe care angajatii CSCDC vor trebui sa le transforme in analize mai lungi. Temele la care ne-am gandit sunt legate de starea infrastructurii pentru cultura, potrivit accesibilitatii, raspandirii geografice, diferente regionale; stratificare sociala, stratificare culturala si capital cultural; e-culture si tehnologiile noi de comunicare; consumul de cultura scrisa; tipologii de consumatori culturali si profilele lor; analize ale comportamentului de consum cultural pe fiecare sector (teatru, film, patrimoniu); atitudinea populatiei privitoare la finantarea restaurarii patrimoniului cultural - turism cultural; globalizarea pietei de produse culturale si consumul cultural din Romania; studii comparative de consum cultural cu alte tari - atat cat ne permite chestionarul. Pana la sfarsitul lui 2006 ar fi bine sa avem deja o carte care sa transforme sintaxele SPSS in cuvinte.

Barometrul Cultural 2005 are o miza tripla

In primul rand, este vorba de identificarea unor zone critice ale consumului cultural, un demers util pentru fundamentarea unor politici relevante din punct de vedere social si cultural. Scopul este de a carta peisajul consumului cultural, atat la nivel de infrastructura, cat si de comportament.
Mai apoi, este vorba de un proiect de cercetare de durata mai lunga, prin care CSCDC încearca sa suplineasca lipsa cronica de date despre sectorul cultural din . Ne-am propus ca, în masura în care vor exista fonduri, sondajul sa fie reluat anual. Aceasta ar avea avantajul ca s-ar putea acumula date care sa permita analiza mai rafinata a gusturilor culturale din , precum si faptul ca s-ar putea efectua analize longitudinale, multianuale. Datele adunate ar putea astfel fi valorificate si prin analize comparative cu alte tari.

In al treilea rand, acest studiu este un element nou în seria cercetarilor deja efectuate despre piata culturala, sectorul cultural si consumul cultural în . Supralicitand, as sugera ca acest studiu aduce un element suplimentar pentru conturarea unei zone de cercetare transdisciplinare, care ar începe cu preocupari despre “cultura” înteleasa ca excelenta artistica si creativa, ar continua cu infrastructura si economia sectorului cultural si ar sfarsi cu “cultura” înteleasa ca mod de viata si tesut microsocial. Exista mai multe studii care preced aceasta cercetare, în primul rand în tari din Europa Occidentala si SUA, dar si din . Amintesc aici o serie de întrebari privind consumul cultural, care exista în Barometrul de Opinie Publica (genul proxim de “institutie” de cules date pe care CSCDC îl are în vedere), studii diverse efectuate de echipele de cercetare din subordinea Institutului National de Cercetari Economice, precum si de diverse fundatii si organizatii neguvernamentale, cum ar fi Ecumest sau Fundatia Concept. Aici se pot adauga o serie de eforturi individuale din diverse discipline academice, a caror trecere în revista prefer sa o aman.

Diferenta specifica a acestui studiu este ca abordeaza într-o maniera integrata circuitul bunului cultural, de la zona de “productie” mergand prin institutii de distributie (de exemplu, biblioteci, teatre, camine culturale, sali de expozitie etc.) si ajungand la consumatori. La aceasta, am adaugat componenta legata de dezirabilitatea institutiilor culturale, potrivit gusturilor populatiei. O alta diferenta fata de alte studii ar fi concentrarea efortului de colectare a datelor nu atat în jurul institutiilor, cat în jurul audientei, morfologiei gusturilor culturale si al “predispozitiilor cultivate”. Spiritul cercetarii este inspirat de lucrarile sociologului francez Pierre Bourdieu (vezi schema de mai jos), desi la conceperea cercetarii am tinut cont si de criticile teoriilor sale. Am introdus si elemente legate de economia culturii (vezi articolul despre patrimoniu).

Obiectivele generale ale cercetarii au fost: 1) masurarea gradului de adecvare a infrastructurii de distributie a bunurilor culturale; 2) masurarea consumului si participarii culturale; 3) masurarea nevoilor culturale ale populatiei, pe tipurile de industrii culturale, creative si de entertainment. Subiectele pe care încercam sa le propunem prin acest proiect multianual al Barometrului Cultural sunt centrate în jurul unor întrebari, cum ar fi: Variaza consumul cultural în functie de clasa, gen, generatie, regiune sau educatie? Creste sau descreste participarea si consumul cultural în ? Care sunt obstacolele care reduc accesul la cultura? Sunt legate de distributia geografica? De lipsa informatiei? De costuri? Cum schimba globalizarea pietei culturale consumul cultural în ?
 

*Sociolog, director CSCDC

RADU MALUREANU*

Consum cultural si nevoi si “factorul” mediul de rezidenta

este un spatiu social plin de diversitate. Regiunile, definite ideologic sau nu (fie ele “istorice”, “culturale”, “regiuni-proiect de dezvoltare”), arata tot atatea “tipuri” pe cate regiuni am lua în considerare. Trasati cu mana, chiar aleatoriu, pe harta regiuni în România, considerati-le apoi “unitati de analiza” si procedati la studiul acestora. Veti observa omogenitati intraregiune, probabil, eterogenitati interregiune, suficient pentru a scrie materiale si a justifica idei, proiecte, programe, ideologii. Toate acestea pentru ca s-ar putea ca, sa zicem, 20 de kilometri sa fie suficienti pentru a trasa “granite” si, paradoxal, alte sute de kilometri ar fi suficienti sa va arate unitate. Paradoxul nu este decat aparent, caci probabil premisa a fost “veriga lipsa” în demersul de analiza. Acelasi lucru se întampla si la cercetarea “celor doua Romanii”, atat de des pomenite de politicieni, analisti sau jurnalisti: România urbana si cea rurala. Am fi surprinsi sa vedem ca un bucurestean tinde sa consume cultura cam la fel ca si cel din Bailestiul lui Nea Marin sau din Silistea lui Ilie Moromete. Se cuvine, deci, sa ne întrebam: este mediul de rezidenta, luat singular, un predictor bun pentru a determina tipul de consum? E corect sa consideram ca cei din mediul rural sunt simpli consumatori de “cultura” de masa (muzica ieftina, filme ieftine, carte ieftina)? Sunt “citadinii” mai cultivati si mai deschisi catre cultura mai greu accesibila?

Studiul proiectat la Centrul de Studii si Cercetari în Domeniul Culturii s-a referit si la diferentele, daca exista, între nevoi si consum la nivelul cetateanului, în functie de mediul în care acesta locuieste. Acesta, ca variabila, are atribuite conventional doua valori: “urban” si “rural”. Luat ca atare, într-adevar, “determina” consumul, sau preferintele, sau cunostintele individului în domeniul culturii. Ar fi fost deci simplu sa trasam concluzii: locuitorii de la sate nu au auzit de Gustav Mahler, de Milan Kundera sau de Paul Gauguin.

Pe de alta parte, o analiza cauzala poate sa confirme proiectii, ideologii si mai putin sa explice realitatea. Ar fi simplist sa-i “condamnam” pe locuitorii din mediul rural din cauza unor astfel de modele cauzale statistic semnificative, pe care prefer sa nu le elaborez aici. Este suficient sa enumar însa cateva contingente (variabila “mediu de rezidenta” încrucisata cu diferitele variabile proxy pentru consum si nevoi culturale). Iata cateva exemple: doar 5 procente reprezinta diferenta dintre oraseni si cei din rural, atunci cand este vorba de audienta TV (87% dintre oraseni se uita peste o ora pe zi la televizor, fata de 82% dintre cei din localitati rurale). La fel, 60% din mediul urban asculta la radio mai mult de o ora pe zi, fata de 51% din mediul rural. La discoteca, se duc saptamanal 3,7% dintre oraseni si 3,2% dintre sateni! Consumul cultural nu difera foarte mult nici în situatiile “consumului de elita”: 2% dintre oraseni se duc la teatru mai des, fata de o treime de procent la cei din mediul rural (sugerez sa luam în considerare faptul ca eroarea de esantionare a fost de ±2.98%, deci frecventele mai mici decat marja de eroare necesita rezerve în interpretare). Iar diferente majore exista doar atunci cand vorbim de: “navigare cel putin o ora pe zi pe Internet” (18% urban, fata de 4% rural), respectiv, “lectura de carte zilnic” (20% fata de 6%) si jocuri video pe computer zilnic (15% fata de 4%).

Cand e vorba de ceea ce numim “capital cultural”, similaritatile între mediul urban si cel rural ne pot surprinde. Cateva exemple sunt edificatoare: regizori precum Steven Spielberg, Francis Coppola sau Sergiu Nicolaescu au notorietate mare în ambele medii de rezidenta. Dostoievski e pomenit de 5% dintre oraseni si de 4% dintre cei din rural. Ludwig van Beethoven, Johann Sebastian Bach sau Wolfgang Amadeus Mozart sunt cunoscuti cam în aceleasi procente (diferente de maximum 3%) de catre oraseni si sateni.

O concluzie ar fi ca aceste diferente si, mai ales, asemanari sunt determinate mai degraba de accesibilitatea acestor resurse pentru consumatorii din aceste medii diferite. Lectura, de pilda, tine si de oferta de carte la sate (adesea existenta doar prin biblioteca scolara si, daca mai e cazul, biblioteca comunala). Cat despre utilizarea PC-ului si conectarea la Internet, comentariile sunt de prisos(1). Exista similaritati între cei din mediul urban si cei din mediul rural atunci cand este vorba de nevoi în infrastructura culturala. 69% dintre oraseni vor camine culturale în localitatea proprie, iar dintre cei din mediul rural, 74%. In cazul bibliotecilor, situatia este asemanatoare: 67% în mediul urban si 61% în rural. Librariile sunt necesare pentru 79% dintre cei din mediul urban si pentru 63% dintre cei din mediul rural. Diferente majore exista cand este vorba despre: muzee (70% la oraseni, fata de 37% la cei din mediul rural), teatre (67% în urban, fata de 35% în rural), sali de expozitie (60% fata de 33%) si teatre de opera si filarmonica (52% în urban si 26% în rural).

In general, nevoile celor de la sate nu sunt foarte diferite fata de cele de la orase, iar consumul este dependent mai ales de accesibilitatea bunurilor oferite. In România, cultura este “consumata” pe masura accesibilitatii ei, pe cât de “ieftina” este ea pentru bugetul individului. Personalitatile au notorietate comparativa, dupa cum am vazut. Ca sa revin, macar pentru un zambet, la introducerea de mai sus, Mahler, Kundera sau Gauguin (la fel si Stanley Kubric, Terry Gilliam, Henri Matisse sau multi alti artisti din diverse domenii) sunt aproape necunoscuti (sub un procent de notorietate, indiferent de mediul de rezidenta!). In consecinta, diferenta dintre rural si urban pentru gusturi si consum cultural este foarte dependenta de accesul la resurse si mai putin de nevoi, “elevate” sau nu. Satenii au acces la oferta “de masa” prin mass-media si mai putin prin alte mijloace. Gusturile lor sunt o consecinta a ofertei de care dispun, desi nevoile lor ar fi mai rafinate. Cat despre oraseni, o concluzie, triviala pentru unii, este evidenta: cand este vorba despre “cultura” (nevoi, consum si gusturi), granita dintre rural si urban este destul de slab trasata.
 

1. Ca o curiozitate, 60% dintre locuitorii din mediul urban nu au folosit niciodata un PC, pe langa 90% dintre cei din mediul rural (cifre aproximative).
 

*Sociolog, director adjunct CSCDC

MARIUS LAZAR*

Eu citesc, tu citesti. El citeste?

Cifre

Putine informatii avem pana in prezent despre starea reala a cartii in . Datele oficiale cele mai recente sunt cele publicate de Anuarul Statistic al Romaniei pe 2004, cu cifre valabile doar pana la nivelul anului 2003. Chiar intarziate, ele dau seama de un trend deopotriva promitator si ingrijorator al productiei: dupa 1990 a existat o tendinta constanta de crestere a numarului de titluri editate; in 1999, acesta depaseste nivelul maxim al productiei de dinainte de 1989, situat prin 1975 la aproximativ 7.700 de titluri. Astfel, in 2003 avem, in medie, deja peste 12.000 de titluri tiparite, dar tirajele sunt, in toata perioada, in cadere: de la 14.400 de exemplare pe titlu editat in 1988, ele urca la peste 24.400 in 1990 (anul maximei iluzii “productiviste” a editorilor), pentru a descreste la 12.000 de exemplare in 1994. In anul imediat urmator tirajul mediu cade la 6.300, pentru ca in 2001 sa ajunga la 1000 -, iar in 2003 la 650, o cifra ce pare a duce productia de carte sub pragul critic al rentabilitatii, in conditiile in care, in Romania, active se declara cateva sute bune de edituri.

Explicatii

Paradoxul e aparent si perfect previzibil. El reda socul confruntarii cu piata pentru o industrie care incepe sa se privatizeze abia dupa 1993 si trece la “marea privatizare” din 1997, ajustandu-se drastic la o oferta “reala” de consum. Efectul e dublat de caderea retelelor etatizate de difuzare si de o progresiva incapacitate a producatorilor de a-si regla tirul asupra unui public a carui capacitate de absorbtie culturala e fluctuanta, ramanand mereu un factor economic de risc. Editurile reactioneaza prin minimizarea costurilor si incercarea de a atrage fonduri suplimentare pentru editare, inclusiv din autofinantarea autorilor. Consecinta imediata este redefinirea relatiilor dinte autori si edituri in evidentul dezavantaj al primilor, care lucreaza in pierdere, in timp ce ultimii continua sa declare profit. Ar fi multe de spus despre strategiile de reusita si supravietuire ale intreprinzatorilor din acest domeniu si nu exista destul spatiu aici - o poveste mult mai trista poate si mai abracadabranta decat cea relatata acum...

Inca o cifra

Referitor la numarul mediu de volume editate pe locuitor in tot acest interval, chiar daca, aparent, oferta se arata mult diversificata, volumul productiei e in declin. In preajma lui 1980 se tipareau in aproape 4 volume la un locuitor - si asta nu era deloc grozav: in , in aceeasi perioada, rata era de 7 volume tiparite “per capita”. In 2003 insa, in , avem o carte tiparita la trei locuitori! (Nu ne-ar putea consola, poate, decat ideea ca a cunoscut, dupa 1990, acelasi proces: in 1999 bulgarii tipareau “doar” doua carti la un locuitor. Asta in timp ce noi tipaream “deja” o jumatate de carte!)

Desigur, la toate acestea s-ar putea obiecta ca, in fond, tirajele de dinainte de 1989 erau “false”, fiind umflate cu titluri din “literatura social-politica”. O comparatie intre ponderea productiei “ideologice” de dinainte si de dupa 1989 releva insa ca perioada de dupa 1989 este mai ideologizata decat cea de dinainte. Oferta de filozofie, religie, sociologie sau politologie este, astazi, intr-adevar mult mai semnificativa!

Iluzia progresivista in care se complace industria editoriala, deci, se naruie: in fond, in ciuda numarului sporit de titluri oferite, nu exista un mai alarmant indicator de subdezvoltare! Nu este vorba, totusi, de un fenomen de subdezvoltare omogen, cat de simptomul unui acces din ce in ce mai inegal si diferentiat la resursele culturale.           

Un alt fapt ingrijorator

Slabirea semnificativa a retelei de librarii, mai ales la sat si in orasul mic - urmata de tendinta de concentrare a desfacerii in orasele mari. Fenomenul este cumva similar, dar la o scara mult redusa, celui din Rusia, de la sfarsitul anilor ’90, unde 67% din productia editoriala era absorbita de numai doua orase: Moscova si Leningrad. Pe de alta parte, concentrarea distributiei (si a pietei) de carte in jurul marilor orase e intarita de slaba capacitate de absorbtie a tirajelor de catre bibliotecile publice. Inainte de 1990, in Romania erau 16.665 de biblioteci - publice, scolare, universitare, nationale; in 2002 mai erau 13.377. Cele mai multe dintre bibliotecile disparute au fost biblioteci publice rurale.

Despre public

La randul sau, publicul consumator e din ce in ce mai diferentiat. Nevoile sale achizitive in raport cu cartea satisfac fie nevoi profesionale (lectura manualelor si a lucrarilor “de specialitate”), fie educationale in sens larg (incluzand aici educatia copiilor), autoeducationale, de destindere sau de interes practic. Si totusi, 56% din subiectii chestionati in ancheta CSCDC din aceasta toamna declara ca nu au cumparat nici o carte in ultimul an, si 55,4% nu au citit deloc carti in cursul anului. Cam 5% din populatie nu cumpara carti, dar imprumuta adesea si primeste.

Un profil al non-cititorului releva ca acesta ar fi mai ales barbat (60% din barbati nu citesc), trecut de 50 de ani, rezident mai ales in mediul rural, in zone cu deficiente de infrastructura publica. Cu venituri mai mici de 50 de euro pe membru de familie, cu studii de nivel cel mult gimnazial, el provine din familii cu profil educational scazut la randul lor; e adesea agricultor (95% din agricultori declara ca nu au citit nimic in ultimul an), muncitor, pensionar sau casnica, urmarind foarte rar programele TV, doar programele de stiri si divertisment.

Cititorul cel mai motivat este insa, de regula, tanar, rezident in mediul urban (oras mare sau mijlociu) si cu parinti cu studii de la nivel mediu in sus. El e reprezentativ si pentru segmentul activ al cumparatorilor constanti de carte. Acoperind aproximativ 22% din populatie, acestia absorb de fapt 87% din piata editoriala; este vorba aici de indivizi care cumpara cel putin 1-2 volume pe luna - desi “nucleul dur” al consumatorilor e si mai restrans: 62% din oferta e acaparata de cei care achizitioneaza mai mult de doua volume pe luna, iar acestia ating abia 9% din populatie.

Cateva constatari sumative si o concluzie

Sociologic, se poate intui deja din datele oferite mai sus ca mediul de provenienta si cultura parintilor tind sa faca din procesul de reproductie culturala principalul redistribuitor de cultura, accentuand astfel inegalitatile. Consumul cultural este un revers si un catalizator al relatiilor sociale. El pune in valoare ceea ce altfel ar fi mai greu de observat. De pilda, ca variabila rezidentiala, de tip urban-rural sau centru-periferie, devine o variabila de stratificare ascunsa, din ce in ce mai semnificativa. Ceea ce inseamna ca sansele de reusita sociala depind nu numai de capitalul economic, educational sau social, ci si de ceea ce s-ar putea numi “capital rezidential”, care realoca in mod semnificativ, dupa criteriul apropierii de marile concentratii de resurse, toate celelalte specii de capital. De altfel, discursul cotidian si spune, chiar daca cel sociologic sau politologic o ignora: romanii se identifica si ierarhizeaza intre ei nu numai prin deosebirile dintre bogati si saraci, educati si needucati etc., ci (poate mai ales!) prin etichetari de tipul: “de la tara”/”de la oras” sau: “din Capitala”/”din provincie” - discriminari si excluderi operate in fiecare zi, pe o baza de sorginte culturala. Dar acesta este reflexul vizibil al unui trend de adancire a unor clivaje in care un element important de corectie il reprezinta accesul generalizat la educatie. Este limpede ca, in absenta unui reglaj institutional si a unor politici adecvate, contrastele se vor accentua, cu consecinte, mai tarziu, greu de contracarat.

 
*Sociolog, conferentiar la Facultatea de Sociologie si Asistenta Sociala, Universitatea “Babes-Bolyai”

REMUS GABRIEL ANGHEL*

Consum cultural, migratie si transnationalism in mediul rural

Multe studii actuale asupra migratiilor internationale mentioneaza faptul ca, in foarte multe cazuri, migratiile actuale nu se mai incheie cu asimilarea migrantilor in tarile de destinatie, ci cu crearea unor spatii sociale intense intre tarile de destinatie si cele de origine (Glick Schiller et al, 1995, Faist, 1999). Migrantii sustin simultan relatii sociale complexe atat in societatile de origine, cat si in societatile de destinatie. Acest fenomen se observa in mare parte dintre cazurile de migratie actuale si implica regandirea teoriilor despre migratie si a implicatiilor acestora pentru societatile de origine a migrantilor. Societatile nu mai trebuie privite doar in termenii statelor nationale. In mare parte datorita dezvoltarii mijloacelor de transport si comunicare, migrantii dezvolta astazi campuri (sau spatii) sociale care depasesc limitele statelor nationale. In cazul turcilor din Germania, spre exemplu, spatiul transnational (sau transstatal) dintre Turcia si Germania se dezvolta initial ca proiect economic, dar apoi apar implicatii politice si culturale, noi modalitati de participare politica (Faist) forme noi de constructie identitara si hibriditate culturala.

In cazul Romaniei, putem sa ne intrebam care sunt schimbarile ce apar in lumea satului in urma migratiilor din spre Vestul Europei? Cum se modifica comportamentele de consum cultural ca urmare a practicilor transnationale intense, a trimiterii de bani din strainatate, a circulatiei persoanelor si bunurilor intre si Vestul Europei? In acest sens, am analizat datele Barometrului Cultural pentru a vedea care sunt destinatiile principale de migratie, respectiv modificari ale consumului cultural in mediul rural in cazul persoanelor care au rude in strainatate, fata de persoane care nu au rude in strainatate(1).

Prima concluzie din analiza datelor din Barometrul Cultural este faptul ca un numar mare de persoane au rude in strainatate (22% dintre respondentii din mediul rural) si 17% dintre respondenti au calatorit personal in strainatate. Astfel, daca in timpul socialismului mobilitatea persoanelor a fost limitata de catre stat (vezi studiile antropoloagei americane Katherine Verdery) si romanii nu aveau retele internationale de migratie, observam ca, actualmente, un numar relativ ridicat de persoane declara ca au rude in strainatate. Tarile de migratie (permanenta sau temporara) sunt, in ordinea ponderilor: Italia (35% dintre optiuni), Spania (17-18%), Germania (9%), Franta (4-5%).

In privinta consumului cultural, datorita faptului ca migratia romaneasca este de data recenta, nu a fost timp pentru ca diferentele de preferinte de consum cultural sa fie mari, iar la ora actuala putem vorbi mai degraba de cateva tendinte care se vor putea intensifica in timp. Referitor la diferentele existente, persoanele cu rude in strainatate au tendinta de a avea ceva mai multe cunostinte de limba straina. Astfel, diferenta cea mai notabila este in cazul cunostintelor de limba italiana. 15% dintre persoanele cu rude in strainatate declara ca au cunostinte de italiana, fata de numai 5% in cazul persoanelor fara rude in strainatate. Diferente mai apar si pentru cunostintele de limba engleza (23,6%, fata de 22%) si spaniola (6,7%, fata de 5%). De asemenea, persoanele cu rude in strainatate au tendinta de a avea mai multa aparatura electronica si foto, precum si mai multe dictionare de limbi straine. Astfel, 19% din persoanele cu rude in strainatate au video player, fata de 11% pentru persoanele fara rude in strainatate, 16%, fata de 10%, au DVD player, 25%, fata de 14,5%, au computer. Pentru aparatura foto raportul este de 35% fata de 24%, si referitor la dictionarele de limbi straine, 40% fata de 27%.

Preferintele muzicale raman similare in cazul celor doua categorii (muzica populara, manele si muzica usoara romaneasca), dar persoanele cu rude in strainatate participa ceva mai mult decat primii la festivitati locale (49%, fata de 35%), merg mai mult la cinema (16%, fata de 11,5%) si la spectacole de divertisment (32,5%, fata de 22%). Astfel, acest lucru se poate datora faptului ca, parte, beneficiaza de sprijin financiar de la rude si pot participa mai mult la aceste evenimente. De asemenea, exista diferente cu privire la preferinta pentru filme. Comparativ cu persoanele fara rude in strainatate, cei cu rude in strainatate prefera ceva mai mult filmele straine (37%, fata de 29%), si mai putin filmele romanesti (17%, fata de 21,5%). Astfel, participarea la nivel local si consumul cultural au tendinta de a creste la persoane care au rude in strainatate. Acest lucru se poate observa si in alte contexte, spre exemplu in Mexic, unde in anumite contexte locale, ca urmare a migratiei catre SUA, rudele de acasa ale migrantilor (in multe cazuri femei) si-au crescut participarea in activitati locale (Rescher, 2005).

In plus, persoanele care au rude in strainatate au achizitionat mai multe bijuterii (23%, fata de 14,5%), tablouri (12%, fata de 6%), icoane (26%, fata de 15%) si suveniruri (21%, fata de 6%) fata de cei care nu au rude in strainatate. Acest lucru se poate observa si in diferite contexte locale (Moldova, Maramures), unde transmigrantii consuma ostentativ in timpul vacantelor in Romania, construiesc case, aduc cadouri, bijuterii si bunuri culturale rudelor “de acasa”. Migrantii care calatoresc intre Romania si Vestul Europei duc cu ei muzica din Romania (muzica populara si manele) si aduc muzica italiana spre exemplu, urmaresc emisiuni de televiziune vest-europene, italiene si romanesti. Probabil ca acest lucru va deveni mai clar atunci cand o parte dintre migranti se vor intoarce pentru perioade mai lungi in localitatile lor si cu aparitia celei de-a doua generatii de migranti romani in Vestul Europei. In fine, daca la nivel national nu sunt mari diferentele in preferintele de consum cultural ca urmare a practicilor transnationale, acestea devin mai clare in cazul localitatilor unde populatia locala a migrat masiv. Societatile locale se restructureaza in “migranti” si “nemigranti” sau in “saraci” si “bogati”, iar economiile locale incep sa depinda din ce in ce mai mult de banii trimisi acasa de catre migranti. Consumul cultural, bijuterii (lantisoare de aur), muzica, poze, cuvintele straine italiene sau spaniole devin simboluri ale restructurarii locale si ale noilor relatii de putere care se creeaza la ora actuala in mediul rural romanesc.

Bibliografie:

CSCDC, Barometrul de Consum Cultural, 2005, Bucuresti

Glick-Schiller, Nina, Nina Basch, Christina Szanton Blanc. 1995. From Immigrant to Transmigrant: Theorizing transnational migration. Anthropological Quaterly, pp. 68, 48-63.

Faist, Thomas. 1999. Developing Transnational Social Spaces: The Turkish-German Example, Migration and transnational social spaces, Edited by L. Pries, pp. 36-66. Aldershot: Ashgate.

1. Datele nu sunt reprezentative la nivel national, pentru ca din esantion national am selectat doar mediul rural. In acelasi timp insa, acestea redau tendinte principale existente.

*Doctorand, Universitatea Bielefeld, Germania

BOGDAN IANCU *

Consumul de filme: aventuri si comedie

Aproape 30% dintre romani prefera filmele de aventuri si 21% prefera comediile. Avem astfel conturat, prin insumare, jumatate din publicul romanesc consumator de filme. Dramele si filmele romantice confisca impreuna 15% din public, cu 5,25, respectiv 9,55%. Surprinzatoare sunt procentele mici pe care si le disputa filmele thriller, de groaza si istorice, cu 3,79%, 3,35% si 4,59%, in conditiile in care cele trei genuri se bucura de unele dintre cele mai importante succese de casa din ultimii ani de la noi. Daca mai adaugam si un 0,66% public consumator de science-fiction, surpriza devine si mai mare si trimite catre o intrebare fireasca - aceea daca publicul este destul de bine familiarizat cu delimitarea genurilor filmelor pe care le vizioneaza. O alta surpriza ar fi procentul de 0,58% in care se inscrie publicul consumator de filme erotice si porno, care ar trimite la configurarea unui public ortodox-pudibond pana in maduva oaselor…

Productiile americane sunt in continuare preferatele romanilor, cu un procent de 30,25%, in conditiile in care televiziunile, producatoarele de trend, nu difuzeaza decat foarte rar filme europene sau asiatice. 18,37%, procentul reprezentat de cei care prefera productiile romanesti, desi important cantitativ, nu se reflecta si in incasarile productiilor autohtone actuale, care, cu putine exceptii, reusesc cu greu sa acopere costurile de productie. 6,27% dintre romani prefera productiile europene, procent care poate configura, alaturi de 0,29 consumatori de filme independente, procentul publicului elitist de la noi.

Faptul ca filmele pe casete video pierd teren de la an la an, din cauza dezvoltarilor noilor medii de difuzare, este demonstrat de procentul de 94,02% dintre romani care afirma ca nu au cumparat nici o caseta video in ultimul an. Un roman din doua sute isi cumpara o caseta pe an, iar 0,95% cumpara 10 casete pe an. Procentele sunt aproape similare atunci cand vine vorba de inchirieri de casete video: 91,47% nu au inchiriat in ultimul an nici o caseta video, 1,31% au inchiriat o singura caseta, 1,24% au inchiriat 10 casete, iar 0,58% au inchiriat 20 de casete pe an. Toate aceste cifre confirma tendinta descrescatoare a popularitatii casetelor video ca suporturi de difuzare pentru filme. Este de presupus ca aceasta tendinta va continua, daca tinem cont de succesul de care se bucura acum filmele pe suport dvd. Afirmatia se sustine, daca tinem cont si de faptul ca, cu diferente aproape neinsemnate, procentele celor care au achizitionat sau au inchiriat dvd-uri si cd-uri video in ultimul an sunt cam aceleasi cu cele prezentate mai sus pentru cei care au cumparat/inchiriat casete video.

Chestionati in legatura cu achizitionarea/imprumutul de filme, numai 6,56% bifeaza raspunsul “de la magazin”, in timp ce 16,40% si le procura de la prieteni si rude, si 1,82% de pe Internet. Cifrele de mai sus lasa sa se intrevada o preponderenta covarsitoare a ceea ce s-ar putea numi “consum informal de filme”. O observatie care merita sa fie facuta este aceea ca procentul mare al celor care nu au raspuns la intrebarea legata de preponderenta provenientei filmelor pe care le detin/inchiriaza are legatura si cu practicile pirateriei via Internet, care nu pot fi cuantificate, dar sunt vizibile mai ales in atentionarile repetate ale oficialilor UE legate de acest tip de infractionalitate.
 

*Sociolog, SNSPA

 
ANDA BECUT*

Caminele culturale si accesul la cultura in mediul rural

Activitatea caminelor culturale in anul 2005 pare a corespunde in mica masura atat scopurilor prevazute de legea care reglementeaza activitatea asezamintelor culturale, cat si scopurilor initiale pentru care au fost create. Rezultatele Barometrului de Consum Cultural realizat de CSCDC in luna noiembrie indica o slaba activitate a caminelor culturale si o corespondeta scazuta intre scopurile propuse prin lege si prin actul initial de constituire.

Legea 22/2003 defineste caminele culturale ca “institutiile publice de cultura care desfasoara activitati si in domeniul educatiei permanente, organizate in afara sistemului national de invatamant formal, in colaborare cu acesta, avand drept scop pastrarea si promovarea culturii traditionale”.

Se stie foarte putin ca initiativa de infiintare a caminelor culturale a apartinut Fundatiei Culturale Regale “Principele Carol”. In anul 1922, Caminul Cultural devine organul satesc de lucru al Fundatiei. În 1934, prin actiunea de reorganizare si prin venirea la conducere a profesorului Dimitrie Gusti, Fundatia devine instrumentul indispensabil pentru promovarea culturii in mediul rural. Numarul caminelor culturale creste rapid, astfel ca in 1939 erau inregistrate 2.807 de camine, la care se adauga caminele culturale orasenesti, pentru populatia parohiilor de margine, si caminele culturale ostasesti, organizate in cazarmi.

In acea perioada, caminul cultural avea atributii in ceea ce priveste:

• Cultura sanatatii (igiena, sport)

• Cultura muncii (pomicultura, zootehnie, economie forestiera, munca femeii in gospodarie)

• Cultura mintii (educatie muzeistica, monografia satului)

• Cultura sufletului (educatie religioasa, cultura muzicala, teatru satesc, jocuri nationale)

Astazi, putine din aceste scopuri sunt puse in practica, asa cum demonstreaza analiza datelor din Barometrul de Consum Cultural din noiembrie 2005. Trebuie precizat de la inceput faptul ca aceste date reprezinta perceptia oamenilor cu privire la activitatea caminului cultural din localitatea in care locuiesc (in principal in mediul rural). Aceasta analiza masoara vizibilitatea activitatii caminelor culturale, punand accent pe eventualele diferente care apar in fiecare regiune istorica.

Cele mai multe raspunsuri au desemnat spectacole folclorice ca principale manifestari care se desfasoara la caminele culturale din mediul rural, procentele fiind diferite in functie de zona istorica: Moldova - 44%, Muntenia - 36,3%, Dobrogea - 35,5%, Oltenia - 69,7%, Banat - 56,3%, Transilvania - 53,5%, Crisana-Maramures - 30,1%.

Alte activitati mentionate sunt legate de evenimente sociale locale: nunti, activitati educative, intalniri de tot felul, cu mici diferente de la o regiune istorica la alta. Este interesant de mentionat faptul ca spectacolele de teatru sunt amintite in regiunile Munteniei in procent de 3,2% (prezenta lor este intarita si de procentul obtinut in topul preferintelor - 25% pentru aceasta zona) si Banat 4,7%, iar cercurile de creatie sunt amintite in regiunea Crisana-Maramures in procent de 6,5%.

In ceea ce priveste preferintele persoanelor intervievate pentru diferite tipuri de activitati culturale, am analizat gradul de dezirabilitate pentru fiecare regiune istorica in parte. Desi spectacolele folclorice sunt amintite ca activitati ale caminelor culturale in toate regiunile, ele inregistreaza cea mai mare sustinere in Transilvania - 24,6%, in Moldova - 22,5%, in Muntenia - 18,7%, in Oltenia - 14,3%.

Spectacole de teatru sunt dorite in regiuni ca: Transilvania - 25,8% si Moldova - 20,5%, adica in zonele in care au inregistrat procente scazute in ceea ce priveste activitatea caminelor culturale.

Proiectiile de film sunt preferate in Muntenia - 30,6%, Moldova - 26,5% si Transilvania - 18,4%, tocmai in acele zone in care s-au inregistrat cele mai mari procente pentru lipsa infrastructurii private necesare vizionarii de filme in propria gospodarie. Rezulta de aici faptul ca o nevoie resimtita la nivel privat devine o necesitate resimtita si la nivelul comunitatii.

Cercurile de creatie sunt preferate in Moldova si Oltenia, fapt care poate fi explicat si prin procentele mari care au fost inregistrate in aceste zone la nivelul consumului de obiecte de artizanat. Activitatile educative sunt preferate mai mult in Muntenia si Transilvania.

In ceea ce priveste evenimentele sociale locale, adunarile de tot felul strang cele mai multe voturi in Muntenia si Moldova, la fel nuntile si discotecile. In aceste regiuni s-au inregistrat cele mai mici procente la intrebarea privitoare la participarea la evenimentele locale, fapt ce ar explica dorinta organizarii acestor evenimente intr-un cadru formal.

Activitatile sportive inregistreaza cele mai multe preferinte in Moldova si Transilvania, regiuni in care majoritatea raspunsurilor la intrebarea “Daca ati avea mai mult timp liber la dispozitie, ce v-ar placea sa faceti in primul rand?” au amintit ca principala optiune este miscarea sau sportul: Moldova - 23,1% si Transilvania - 24,8%.

Se pot observa diferente de la o regiune istorica la alta atat in ceea ce priveste activitatea caminelor culturale, cat si in ceea ce priveste preferintele locuitorilor din aceste zone. Explicatiile sunt legate in principal de diferentele ce tin de infrastructura privata si comunitara, dar si de capitalul cultural al respondentilor.

De asemenea, se pot observa diferente intre activitatea caminelor culturale si preferintele respondentilor chiar la nivelul aceleiasi zone istorice. De aici putem concluziona faptul ca exista un orizont de asteptare in ceea ce priveste activitatile culturale mai mare decat ceea ce se ofera la caminele culturale.

Oferta culturala la nivel local este mai mica decat cererea si de cele mai multe ori nu este adecvata preferintelor populatiei locale. Lipsa infrastructurii private accentueaza cresterea cererii de evenimente culturale la nivel local, iar lipsa infrastructurii comunitare explica partial oferta slaba a caminelor culturale din mediul rural.

Este interesant profilul persoanei care resimte cel mai mult necesitatea desfasurarii de evenimente culturale la caminul cultural din localitatea in care locuieste. Aceasta persoana ar fi mai degraba femeie din mediul rural cu varsta intre 41-50 de ani, cu studii medii, care se declara a fi o persoana religioasa. Mai este inca nevoie de analize pentru a determina mai exact profilele socio-demografice ale acestui public.

*Cercetator politici publice, CSCDC

DELIA MUCICA, secretar general al Ministerului Culturii si Cultelor

Globalizare, politici culturale si definirea valorii

Au existat în ultimii ani la nivel international foarte multe studii - unele utile, altele simpliste - despre globalizare si cultura, precum si despre circuitul international al gusturilor si politicile culturale. Este, poate, o tema mai putin discutata in Romania.

Exista nenumarate teorii cu privire la globalizare si cultura si la cât de nefasta este aceasta globalizare pentru cultura. Inclin sa spun ca parerea mea e putin diferita. Globalizarea poate sa fie nefasta, dar ea reprezinta in acelasi timp un challenge extraordinar si o oportunitate extraordinara. In primul rand, ea permite accesul publicului la noi forme de exprimare, la noi modalitati de exprimare, la noi continuturi. In acelasi timp, ea permite accesul creatorilor la noi abordari, la noi forme de expresie, permite mobilitatea creatorilor si a bunurilor despre care vorbim si a cartilor pe o scala neintalnita pana acum. Exista pericolul omogenizarii, insa eu, cel putin, constat ce se intampla cu tinerii de la noi din tara, lucru pe care mi-l confirma parinti ai unor tineri din alte tari. Dupa un timp in care au consumat numai un anume tip de produs cultural, au inceput sa caute altceva. Tinerii au inceput sa fie interesati de filmele vechi romanesti. Mi s-a parut extraordinar. Sunt interesati, le cauta, se cumpara. Si nu se cumpara, daca ne uitam, numai de catre “batranii nostalgici”, ci de catre tineri. Au inceput sa fie interesati de muzica din America de Sud, din India, de nu stiu ce trupa din Franta. Sunt lucruri care nu se intalneau acum cativa ani. Nu vroiau sa asculte decat un anume fel de muzica, in special anglo-saxona.

Poate Ministerul Culturii sa integreze aceasta diversificare de gusturi?

Ceea ce incercam cu acest Centru de Studii si Cercetari este tocmai sa putem sa cream un “barometru” al tendintelor de consum cultural. Sa vedem care sunt punctele inca nevralgice, in care oferta poate ca nu este suficient de bine structurata sau suficient cunoscuta. Din aceasta perspectiva, poate ca oferta nu este bine structurata sau poate ca nu este bine “ambalata”. Avem mari probleme cu institutiile de cultura. Consider ca sunt inca prea statice, extrem de putin mobile si inca prea putin interesate in a iesi pe strada sa-si caute publicul.

Toata lumea vorbeste de momentul 2007 si de schimbarile pe care le va aduce. Anticipati vreo transformare spectaculoasa in domeniul cultural?

Da. Poate ca nu se va vedea imediat si nu se va simti imediat, dar un prim efect in contextul global, vorbeam la un moment dat, va fi acela al modului de atragere si de obtinere de resurse financiare. De aceea noi am initiat aceasta reforma a finantarii culturii care se numeste Fondul Cultural National, care reprezinta o noua modalitate de acordare de sprijin financiar pentru programe si proiecte culturale. In loc sa se dea acest sprijin direct din bugetul ministerului pur si simplu, am stabilit un sistem de competitie, pe proiecte, la care participa in mod egal, cu sanse egale toti operatorii culturali, persoane fizice, persoane juridice pe drept privat, persoane juridice pe drept public (…) Acum se desfasoara prima sesiune de selectie de proiecte la Administratia Fondului Cultural, care a avut un succes nebanuit. Peste 345 de proiecte depuse inseamna foarte mult.

Apropo de piata, competitie, evaluare, definirea sociala a valorii. Una dintre opiniile destul de curente e opozitia intre cultura si economie. Ca prima se opreste acolo unde incepe cea de-a doua. Ce puteti spune despre aceasta?

La diverse foruri internationale a fost reluata o idee mai veche potrivit careia bunurile si serviciile culturale nu pot sa fie considerate ca o simpla marfa, ca au in plus valente care le disting de celelalte bunuri si servicii. Aceste valente sunt cele care sunt date de continutul lor, de semnificatie, de faptul ca ele reprezinta identitati culturale, ca ele reprezinta creatie intelectuala, efort creator propriu, ca ele reprezinta mod de viata si traditii ale unor grupuri sociale, socio-profesionale. Ca atare, necesita un tratament diferentiat din punct de vedere al comertului national si international. Nu exista o opozitie. Creatorul, ca sa poata sa traiasca, trebuie sa castige. Bunurile pe care el le produce si care au un continut important de semnificatie trebuie sa fie consumate, trebuie sa intre intr-un circuit, hai sa-i spunem de natura comerciala, care sa-i permita creatorului sa traiasca de pe urma utilizarii creatiilor sale. Intr-un fel, pana la urma, tot la bani ajungem. Sigur ca, in foarte multe situatii, la anumite bunuri si servicii nu se pot recupera sumele investite din consumul de natura comerciala. Sau, intr-o alta varianta, daca ar trebui sa se recupereze in totalitate sumele investite, atunci pretul acestor bunuri si servicii culturale ar deveni prohibitiv pentru majoritatea consumatorilor. Si atunci, si asta este foarte important, se pot imagina diverse scheme care in limbajul european se numesc scheme de ajutor de stat. Ajutorul de stat in plan european este acceptat pentru serviciile si bunurile culturale tocmai pentru ca ele reprezinta identitatile noastre culturale si pentru ca au aceasta incarcatura de semnificatie pe care alte bunuri nu le au. Iar aceste scheme de ajutor de stat vin sa suplineasca deficientele pietei. (L.C.)

Sondajul realizat de Centrul de Studii si Cercetari in Domeniul Culturii, aflat in subordinea Ministerului Culturii si Cultelor, se dovedeste a fi, inainte de toate, o lectura extrem de interesanta pentru oricine urmareste, intr-un fel sau altul, dintr-o perspectiva sau alta, piata culturala din Romania.

Cred insa ca Barometrul de consum cultural se va dovedi un instrument util si necesar tuturor celor care opereaza pe aceasta piata. Fundamentarea si aplicarea unor politici culturale eficiente nu se pot realiza in lipsa unor informatii si a unor date concrete, coerente si sustinute pe termen lung despre consumul, participarea si exigentele culturale ale romanilor.

Adrian Iorgulescu