Bucurestiul cultural 16-79 (part. III)

DOINA MANDRU

Un palat ravnit

N. 31 mai 1954, Bucuresti - a absolvit Institutul "Nicolae Grigorescu", Facultatea de Arte Plastice, Sectia Istoria si Teoria Artei (1977) - studii postuniversitare in tara si stagii profesionale in Anglia si in Franta, in domeniul gestiunii patrimoniului arhitectural - a publicat articole de specialitate si o serie de cataloage pentru cele peste 150 de expozitii organizate la Mogosoaia - din 1978, a lucrat la Oficiul pentru Patrimoniul Cultural National Bucuresti, apoi, incepand cu 1990, la Directia Monumentelor, Ansamblurilor si Siturilor Istorice, contribuind la reluarea activitatii institutiei, desfiintate abuziv in 1977, iar din 1995, ca muzeograf la Muzeul National de Arta al Romaniei - incepand cu anul 2001, este director general al Centrului de Cultura "Palatele Brancovenesti de la Portile Bucurestiului" din Mogosoaia

Se stie ca de Palatul de la Mogosoaia se leaga nume pregnante: Brancoveanu, Cantacuzino, Bibescu. Cat credeti ca mai pastreaza astazi Palatul din maretia de altadata?
Este cunoscut faptul ca Romania a implinit in anii comunismului si tristul record de stergere a unei parti imense din mostenirea sa istorica, materializata in vechi case, conace, palate si biserici remarcabile. In privinta caselor vechi, fie ele monument istoric sau nu, procesul continua, sub neputinta administratiei si sub presiunea unei noi categorii socio-economice: investitorul interesat strict doar de profitul maxim si rapid, care ignora legi, istorie, comunitate. In privinta palatelor, dupa ce s-a jefuit si ruinat aproape tot ce se afla, infloritor si splendid mobilat, inconjurat de parcuri si gradini, prin Ardeal, Moldova sau Muntenia, s-au creat noi concepte: Palatul Pionierilor, apoi palatul denumit Casa Poporului - ipocrizie pe masura constructiei megalomane si coplesitoare - iar, mai nou, "palatele cu turnulete", arhitecturi pe cat de urate in pretentia lor de stil, pe atat de bizare si de nepotrivite cu fiinta si traditia arhitectonica a tarii.
In aceste conditii, Palatul Brancoveanu de la Mogosoaia, capodopera ce incheie stralucit veacul al XVII-lea cu o sinteza unica, singura curte domneasca romaneasca pastrata integral, este nu numai o relicva amintind de domnitorul martir, ci si un pretios exemplu dintr-o serie indelung mutilata si ruinata de multipli factori. Palatul s-a pastrat doar gratie restaurarii ultimilor sai proprietari, urmasii principelui Gh. Bibescu, restaurare care s-a desfasurat intre anii 1912-1939, dar sigur a supravietuit si multumita imensului prestigiu cultural al ctitorului si datorita influentei politice exercitata pana tarziu de Martha Bibescu, cea care i-a dedicat viata, averea, intreaga ei pasiune. Printesa scriitoare isi constituise la Mogosoaia un minuscul "regat", o curte a inaltei diplomatii cultivate asiduu in serviciul tarii.
Pentru scriitoare, dar si pentru George Matei Cantacuzino, arhitectul care i-a restaurat gradinile si i-a creat terasele dinspre apa ca pe un soclu maiestuos, palatul de pe Colentina trebuia sa exprime in chip emblematic tara insasi, toropita in linistea campiei umbrite de stejarii seculari. Pentru G.M. Cantacuzino, ca si pentru Rohan si Montigy, peisagistii chemati mai inainte sa regenereze parcul din hatisul crescut in anii de abandon, solitudinea maiestuoasa a palatului care se oglindea in lac a fost centrul unei compozitii peisagistice atent regizate.
Parcul de 51 de hectare, care se intindea de-a lungul apei pana la primul stavilar, a fost desenat ca un colt de tara, cu iaz, mlastini si poieni, cu izlaz limitrof si livada, cu gradini pentru legume, dar si cu o gradina secreta, iar, langa palat, terasa a fost plantata cu buxus dispus in labirint si cu trandafiri, dupa modelul vilelor italiene.
Nimic rigid, definitiv urban in acest parc englezesc, ci numai sugestii incheiate in visare, putine carari si alei doar cu pietris, cate o coloana ca o statuie ingandurata, accente de umbra, masive de frunzis bogat alternand cu volume transparente de mesteacan sau cu tufe joase de hibiscus, iasomii si forsitii. Partere de irisi langa palat si de crini spre capela domneasca, alei umbrite de ulmi si de castani, poieni largi, cu cativa pini mediteraneeni definesc un parc si princiar, si intim, singuratic, adica o noblete lipsita de emfaza ori de ostentatie.
In restaurarea palatului s-a mai investit?
Dupa restaurarile Marthei Bibescu, numai Ministerul Culturii, pana in anul 2004, a fost cel care a investit in restaurari la Palatul Mogosoaia. Cuhnia si ghetaria, in anii ‘65, palatul, dupa 1980, turnul portii dupa 1977, casa de oaspeti intre 1996-2000, gradinile istorice, serele Bibescu, zidul de incinta au fost restaurate in anii 2002-2003. Incepand cu anul 2006, Primaria Capitalei a finantat lucrarile de refacere a invelitorii din ardezie a palatului, de restaurare a fostelor case pentru personalul palatului si de consolidare a cuhniei. Pe de alta parte, doar bugetul PMB ar putea asigura fie si doar partea de finantare obligatorie in proiecte cu finantare externa, iar aparatul administrativ al PMB este, prin forta imprejurarilor, mai calificat, cu structuri mult mai apte sa raspunda cerintelor administrative ale unui ansamblu de importanta si dimensiunile Curtii Brancovenesti de la Mogosoaia. Desigur, cu conditia de a respecta legile tarii de protectie a monumentelor, ca si a parcurilor istorice.
Ansamblul, palat si parc, constituie un simbol arhitectural al unui stat al Uniunii Europene. Care ar fi consecinta separarii celor doua componente, asa cum vor unii sa se intample?
Trebuie subliniat ca, pretutindeni in lume, la fel si la noi, palatele, vilele, castelele, cate nu au fost ridicate in inima oraselor, au totdeauna propriile lor gradini si parcuri intinse pe sute de hectare, desenate de mari arhitecti peisagisti, ingrijite, protejate de lege si respectate de comunitati. In primul rand, aceste parcuri constituie peisajul, mediul firesc in care se inscrie, ca optiune fundamentala, arhitectura palatului. Apoi, parcurile sunt cea mai buna protectie impotriva agresiunii arhitecturale. De altfel, locul, peisajul este, in cazul palatelor, vilelor, castelelor istorice, primul actor si scena insasi pentru orice dezvoltare arhitecturala. Cu peisajul dat au conlucrat arhitectii, el a generat forme, functiuni sau le va rejecta pe cele inadecvate. Locul a definit, cel dintai, caracterul lucrarii peisagistice si arhitecturale. Importanta lui a fost imperios subliniata prin legi de protectie a peisajului istoric, construit sau nu, dar remarcabil prin incarcatura emotionala pe care o transmite. In acest sens, a separa un palat de locul sau de manifestare, de parcul lui, este similar cu a-i amputa unui om membrele, toate odata. Ce ramane ? Ceva definitiv mutilat, plus o imensa suferinta.
De cate ori a trecut printr-o astfel de suferinta pana acum acest ansamblu istoric?
Acest lucru s-a intamplat de mai multe ori dupa 1955, cand parcul a fost despartit de palat printr-un gard ridicat la limita a 12,6 ha, iar atitudinea aceasta de ignorare a caracterului sau istoric a generat in timp si alte pierderi majore in privinta peisajului istoric, pana la aparitia brutala in imediata vecinatate si, mai mult, in direct dialog cu fatada principala a palatului, a unui intreg cartier generat chiar de comuna care se socoteste astazi indreptatita sa-si insuseasca totul in proprietate, pentru motivul ca palatul si parcul sunt pe teritoriul ei. Este oare indreptatita? Este normal ca acest simbol al europenitatii noastre culturale sa fie lasat la bunul plac al unei mici comune limitrofe? Precum candva Potlogiul, distrus de localnici, sau Sambata de Sus ale aceluiasi Brancoveanu, ultimul monument aflat in proprietatea publica a comunei, ruinat si concesionat de curand unui investitor asteptat, intamplator ruda cu presedintele consiliului judetean? Palatul Brancoveanu de la Mogosoaia chiar poate apartine doar comunei? Scrupulul juridic ne arata ca nu a fost preluat cu just titlu si nici nu a fost donat de ultimii sai proprietari statului sau comunei.
Si atunci?
Pretentiile Primariei Comunei Mogosoaia asupra palatului reiau, in fond, o demagogie populista de prea trista amintire, in vreme ce actiunile ei directe, oferta ei, au fost doar de distrugere: incepand cu 1998-1999, a peisajului sau istoric, aparat de lege inca din 1945, apoi a zidului sau de incinta, in repetate randuri, din 2005, dupa ce fusese refacut in anul 2003, chiar a plantatiilor din gradini si a parcului insusi, prin transformarea in izlaz comunal si depozit gratuit de gunoi. Agresiune si demagogie, defrisari si alei betonate, tururi de scutere si ATV, acolo unde trebuia sa fie doar parc englezesc, adica natura ordonata inspirand liniste. Aceasta a fost, pana acum, oferta comunala. Am putea spera ca lucrurile se vor schimba radical si in mod favorabil pentru destinul palatului? Nicidecum.
Dar pretentiile nu se reduc la parc. Recenta disputa dintre Primaria Comunei Mogosoaia si Primaria Generala a Capitalei privind Parcul Palatului Mogosoaia (numit in mod de-a dreptul fraudulos Parcul Mogosoaia) readuce in discutie un conflict mai vechi si de ordin general. Lupta se duce intre respectarea statutului monumentelor istorice, interesul sau apatia statului in conservarea lor, pe de o parte, si interesul investitorilor imobiliari, pentru care afacerea valoreaza mult mai mult decat patrimoniul national, pe de alta parte.
Conventia Europeana a Peisajului de la Florenta, din 2000, contine niste reglementari in privinta Palatului si a zonei sale de protectie, iar ansamblul a fost declarat monument istoric de grad A. De ce perceptia culturala a fost deturnata spre una mercantila, pe scurt, de ce a ajuns sa fie vazut de primaria locala o simpla afacere imobiliara?
Nu a existat nici o perceptie culturala locala. Pana de curand, Primaria Comunei Mogosoaia parea sa se intereseze doar de hectarele parcului englez din jumatatea de sud a domeniului Palatului Brancovenesc. Acolo, jalonase terenul de 12 ha inca din anul 2000, creand loturi, in vreme ce unii localnici amarati erau indemnati sa-si taie copaci din parc, asa, pentru ca tot sunt batrani. Am refacut atunci, in 2003, zidul istoric al parcului, in portiunea demolata candva pentru amenajarea unei intrari catre Hanul cu Prepeleac, zona ce fusese concesionata unui intreprinzator, la inceputul anilor ‘90 (de ADP?), pentru 4 ani. In septembrie 2005, primaria comunei a demolat zidul refacut cu fonduri imprumutate de Ministerul Culturii de la Banca Mondiala. Data in judecata pentru distrugere de bunuri si agresiune a unui monument istoric, primaria a platit refacerea zidului, dar, cand am incercat sa-l reconstruiesc, l-a demolat din nou, fara explicatii. Obtinuse, in septembrie 2003, o HG prin care cele 12 hectare erau trecute in domeniul public al comunei, deci prin care parcul palatului se dezmembra a doua oara. Deci, se simtea proprietara si avea planurile ei. In primul rand, nu si-a sanctionat in nici un fel cetatenii care-si depozitau, peste gard, in parc, toate gunoaiele. "Era sarcina" si cheltuiala Centrului Cultural sa le evacueze. In al doilea rand, a depozitat ea insasi trailere, vagoane de borduri si alte materiale utilizate la refacerea strazilor din zona. Apoi, a chemat televiziunile si a strigat indignata, vai, vizitatorii, straini de comuna, ingroapa parcul istoric sub mormane de gunoaie! Trebuia facut ceva urgent, parcul trebuia salvat de primaria locala! Intre timp, vizavi, vilele se inmulteau, care mai de care mai ciudate, mai strambe, mai prost inscrise in teren. Proprietarii lor au privelistea unui palat cu terase inflorite si mal impadurit, vizitatorii palatului vad o dezordine urbana si o uratenie arhitecturala, cand nu le sar in ochi piscinele sau balustrii unor terase somptuoase, mult prea mari, agresive in raport cu lotul.
Si ca sa nu mai existe discutie ca se dezmembreaza o zona istorica, parcul palatului, primarul, care-si inscriptionase numele pe 1.000 de tricouri cu imaginea centrului de conferinte de la Palatul Brancoveanu, solicita acum guvernului administrarea intregului ansamblu: parc de 38 de hectare si palat, impreuna cu toate dotarile lui. De sase ani, Primaria Bucurestiului investise in restaurari si dotari, doar pentru confortul viitor al primarului Precup! Care, bineinteles ca doar de dragul nespus al mogosoienilor vrea sa administreze, european si eficient, palatul! Cine sa-l creada? Doar strada care duce la acest palat nu a fost, chiar de primarie, printre ultimele asfaltata, desi fusese printre primele desfundata? Nu este acesta un ajutor? S.a.m.d.
Cert este ca Palatul Mogosoaia nu poate fi redus la functiunea de camin satesc. Nici de sediu de primarie, cum se aude, mai nou. Dupa jaful din 1948, dupa abandonul din anii 1977-1993, acest simbol al europenitatii romanesti, creatia unui print rafinat si martir, nu merita a fi abandonata in mana unor simpli profitori. Un mare colectionar, Dan Nasta, i-a daruit o zestre alcatuita cu sacrificii si imaginatie, dar si cu o rara intelegere a spiritului acestui loc, tocmai pentru a-l salva de la uitare, ruina sau abandon catre industria cazinourilor de lux. A infiintat o colectie muzeala tutelata de spiritul Brancovenilor. Apoi, Centrul Cultural a redat, incepand cu 2001, viata locului prin cele peste 150 de expozitii, recitaluri, simpozioane, desfasurate in spatiile curtii domnesti, ca si prin cele 80 de rezidente, acordate artistilor - plasticieni, coregrafi, literati, tineri traducatori. Pentru activitatile desfasurate intre 2001 si 2008, Centrul Cultural a primit Premiul Ministerului Culturii (2003, Al. Chiliman-Juvara si echipa pentru restaurarea gradinilor istorice), al Uniunii Artistilor Plastici, in 2007, pentru programul curatorial care a adus pe simeze maestri, debuturi valoroase, experimente interesante, si in 2008, la Avignon, premiul unui juriu international, in cadrul concursului european dedicat arhitecturii noi in contextul monumentului istoric.
Credeti ca demagogia populista a celor care au dovedit ca stiu doar sa-si adauge proprietati si profituri va administra mai competent si spre folosul public mostenirea brancovenilor? Eu, una, am dubii serioase in privinta bunelor intentii din partea celor care-si cumpara voturi cu miei. De atatea ori s-au dovedit doar lupi ascunsi sub mantale de oaie.
Ce ati intreprins la nivel juridic?
Tot ce s-a putut face omeneste. Memorii la Ministerul Culturii si Cultelor, la Prefectura, recurs gratios la guvern, apoi am inceput si redactat un istoric al statutului juridic al Palatului Mogosoaia si al demersurilor administrative referitoare la domeniul palatului, istoric prea lung pentru a-l expune aici. Vreau sa mentionez numai ultimul element. Pe 6 mai 2008, Oficiul de Cadastru si Publicitate Imobiliara Ilfov, prin incheierea nr. 71.004, dispune ca 120.000 mp domeniu public sa fie intabulati in CF 4.05 Mogosoaia, in favoarea primariei, cu drept de administrare in favoarea Ministerului Culturii.
Aceasta incheiere nu a fost comunicata Centrului de Cultura "Palatele Brancovenesti" si contravine legii, intrucat, la data intabularii, proprietatea era a Ministerului Culturii, conform HG. 1.705/ 2006. Dupa intabulare, Primaria Mogosoaia a initiat o serie de lucrari in portiunea de 1,7 ha definite drept fostul strand, efectuand defrisari si constructii de alei betonate si asfaltate, inacceptabile intr-un parc istoric de tip englezesc. Centrul Cultural "Palatele Brancovenesti" a contestat la Ministerul Culturii si Cultelor si la Comisia Nationala a Monumentelor Istorice avizul nelegal, eliberat de Directia pentru Cultura a judetului Ilfov, si a cerut sistarea defrisarilor si a oricaror lucrari. Pentru parcul istoric, Centrul Cultural a efectuat cu un colectiv de specialisti un proiect de restaurare stiintifica, la faza studiu de fezabilitate.
Centrul Mogosoaia are o activitate artistica foarte bine reprezentata. Puteti vorbi despre cateva manifestari importante din acest an?
Sunt multe si variate... mi-e greu sa aleg. Proiectul Atelierul de literatura imi este cel mai drag, este un proiect dezvoltat in parteneriat cu Institutul Cultural Roman si Facultatea de Litere a Universitatii din Bucuresti si ofera 20 de rezidente pentru traducatorii de literatura romana, in doua etape: aprilie-iunie si octombrie-noiembrie 2008. Din 2006, 60 de tineri traducatori au lucrat la Mogosoaia sub indrumarea lui Florin Bican. Apoi, a fost Bienala internationala de grafica experimentala (in martie-mai), cu peste 170 de participanti, din Japonia pana in Canada. Expozitia Pas a pictoritei Bety Vervega a fost incheiata cu un spectacol, sustinut de actorii Companiei de Teatru "Passepartout" condusa de Dan Puric; Ana Pepine si Paul Cimpoieru au evoluat la Palat. A urmat o alta importanta expozitie de pictura, De la Est la... Est - Louise Harvey si Florica Prevenda -, realizata in colaborare cu Ambasada Canadei si Institutul Francez (in mai-iulie). In cadrul unui Concurs International de Arhitectura, "Monumentul, memorie si proiect", trei studenti in anul IV la Universitatea de Arhitectura si Urbanism "Ion Mincu" (Cristina Matei, Iustin Emilian Roceanu si Catalin Marian Soare), coordonati de prof. Ionut Catalin Ionescu, au castigat la Avignon premiul cu proiectul Memorialul Vacaresti (in iunie). Am mai avut un proiect realizat in colaborare cu Asociatia Art Link, Jardin d’Europe - 12 rezidente internationale de dans contemporan (in iulie-august). A mai fost un Workshop cu 8 masteranzi, de la Facultatea de Arte Textile a Universitatii Nationale de Arta "Nicolae Grigorescu" din Bucuresti (august). Apoi, Dialoguri plastice: Perugia-Bucuresti, cu Elena Hariga, Gabriela Drinceanu si Cristian Ditoiu (tot in august). Acum, avem Expozitia de sculptura, grafica si pictura din Tara Lapusului - Viorel Marton, Dorel Petrehush, Mircea Roman si Laszlo Valovits. Exista si un Program de schimb de burse cu Primaria din Zürich, desfasurat prin Fundatia Pro Helvetia. De asemenea, avem Programul Artisti in rezidenta prin care se acorda o bursa la Düsseldorf unui artist plastic roman (octombrie-noiembrie; in acest an, desemnata Ana Banica).
Ce urmeaza in 2009?
Programul nostru e bogat si ambitios si speram sa-l ducem la capat cu bine. La Sectiunea Ateliere, sunt trei programe pentru profesionisti. Cel de teatru, Intamplari, mentalitati, personaje, se constituie intr-o ancheta socio-culturala, condusa in comuna Mogosoaia de studentii Facultatii de Teatrologie din Cluj, sub indrumarea prof. Miruna Runcan. Scopul cercetarii este de a identifica si prelucra literar subiecte actuale pentru scenarii de teatru, film. Apoi, cel de dans, Studii asupra expresivitatii, se va ocupa de personaj si umbra, de insufletirea spatiului si se adreseaza tinerilor; participa 10 dansatori, timp de 10 zile (coordonator de proiect, Andreea Capitanescu). Cel de ceramica, Explorand traditii, este de fapt un microsimpozion de studii asupra formei din perspectiva culturala; sunt invitati Florentin Vasilescu, Cristina Rusu, Ion Cojocaru, Ioana Setran, Gherghina Costea.
Avem apoi trei programe pentru tineret: doua de arte plastice, Atelierul de duminica: Sa ilustram povestea saptamanii si Atelier deschis de moda: Linie, culoare, material, vesmantul personalizat si unul de Cursuri de maiestrie interpretativa, pentru elevi din liceele de muzica.
La Sectiunea Artisti in rezidenta, continuam schimbul de rezidente pentru artisti vizuali, realizat in parteneriat cu primariile oraselor Düsseldorf si Zürich. Rezidentele acordate de Düsseldorf incepand cu anul 2009 vor fi de cate doua luni pentru doi artisti romani, desemnati prin concurs, Mogosoaia trebuind, la randul ei, sa primeasca doi artisti germani. Zürichul trimite, in continuare, un artist elvetian si va primi un roman selectat de ei, in urma unui concurs intern prin care noi avansam doua propuneri. De altfel, in 2009, vom inaugura cele doua studiouri de creatie la care se lucreaza acum, cu o expozitie-eveniment a artistilor din Groznian, un centru cultural din Croatia, membru, ca si noi, al ACCER.
Vom continua Sectiunea de Workshopuri: pictura si traduceri. Va exista o importanta dezbatere pe tema Manastirea Vacaresti, o restituire necesara. Desigur, Sectiunea de Expozitii va fi bogat reprezentata prin Maestri ai tragicului in pictura: Bertalan, Mitroi, I. Grigorescu si Revizitand Sixtina: Vasile Muresan Murivale, pentru a mentiona doar doua. Nu neglijam Sectiunea de Debuturi, pe cea de Artisti din diaspora romaneasca si nici pe cea de Participari la manifestari internationale. Centrul Expozitional Rocca Paolina de la Perugia va prezenta artisti din Umbria in dialog cu plasticieni romani, la Mogosoaia, iar Centrul Cultural Palatele Brancovenesti, care s-a remarcat in cadrul Asociatiei Centrelor Culturale de Rezidenta, participand, impreuna cu UAIUM la concursul Monumentul si arhitectura, organizat la Chartreuse d’Avignon, unde a obtinut premiul pentru pertinenta proiectului arhitectural, va participa si in 2009-2010 la urmatorul atelier initiat de retea pe tema Gradinilor istorice. Asta, desigur, daca institutia si parcul palatului vor continua sa existe in peisajul cultural.

Interviu realizat de Alina Boboc

CORNELIA GOLNA

Cetatea patimilor

Un roman al Constantinopolului

Cornelia Golna s-a nascut in Bucuresti, dintr-o mama romanca si un tata grec. La varsta de 7 luni pleaca in Grecia, impreuna cu parintii, pentru a evita arestarea tatalui de catre comunisti. Dupa patru ani in care se lupta sa supravietuiasca perioadei ulterioare razboiului civil din Grecia, reusesc sa emigreze in Statele Unite. Aici, Cornelia Golna urmeaza scoala, isi ia licenta in literatura clasicilor la State University of New York din Albany si masterul in acelasi domeniu la University of Illinois.
La varsta de 26 de ani renunta la doctoratul in filologie la Berkeley, in California, si pleaca in Europa. In 1977 este la Barcelona, unde locuieste un an, intretinandu-se ca profesoara de limba engleza. Apoi vine in Romania cu o bursa de studii. Aici isi cunoaste sotul, pe Jan Willem Bos, un olandez care studia literatura romana si care a dus-o cu el in Olanda. Dupa un an petrecut la Amsterdam, pleaca in America pentru a studia inca doi ani la University of Illinois. Se intoarce in Romania, unde sotul preda olandeza la Universitatea din Bucuresti.
Din 1984 traieste in Olanda. In fiecare an isi viziteaza parintii in Grecia si a calatorit la Istanbul pentru a se documenta pentru romanul City of Man’s Desire - A Novel of Constantinople (Cetatea patimilor - Un roman al Constantinopolului).

City of Man’s Desire - A Novel of Constantinople: o tanara grecoaica ajunge la maturitate in atmosfera crepusculara a Constantinopolului la inceput de secol XX: o poveste despre dragoste, initiere sexuala si durerea pierderii, pe fundalul rivalitatilor etnice si al tulburarilor politice. Actiunea romanului se petrece in anii 1908-1909, in timpul Revolutiei Tinerilor Turci - un experiment menit sa transforme Imperiul Otoman islamic, aflat in decadere, intr-un stat constitutional, iar pe supusii sai, de credinte si etnii dintre cele mai felurite, in cetateni a caror pozitie in societate sa nu mai fie determinata de religie si care sa fie egali in drepturi si responsabilitati in fata legii, indiferent de originea lor.

John Townsend il gasi pe Refik Bei in biroul sau.
- Domnule profesor, aveti cumva un minut liber? As vrea sa va arat ceva.
Poetul se ridica de pe scaun, trasaturile lui senine inflorind intr-un zambet.
- Domnule Townsend, ce placere sa va vad! Va rog, poftiti inauntru. Cu ce va pot fi de folos? Refik era un barbat in jurul varstei de 40 de ani, care provenea dintr-o familie veche si respectabila. Preda la scoala americana de sapte ani, iar inainte fusese directorul celui mai prestigios liceu turcesc din Imperiu - Liceul Regal.
Nimeni nu stia cu exactitate de ce renuntase la acel post de mare cinste. Se spunea ca in tinerete publicase o foaie literara, dimpreuna cu alti tineri turci inzestrati cu talent. Poezia lui isi castigase un nume, exceland prin plasticitatea si forta ei expresiva. Apoi, peste noapte, i s-a interzis sa mai publice. Experienta pe care o traise odata ajuns la cheremul cenzurii se pare ca il amarase atat de profund incat a refuzat din acel moment sa mai ia parte la viata culturala turceasca si s-a retras in invatamant, ocupand un post de profesor, pe care-l detinea si in prezent. Isi adusese cu el sotia si pe cei trei fii, instalandu-se impreuna cu ei la locuinta de vara a familiei, situata deasupra Bosforului, la numai o aruncatura de bat de scoala. Baietii lui invatau acum si ei acolo.
Cu toate ca Refik era distant fata de colegi - amabil si cordial, insa nu apropiat -, continuau sa circule anumite zvonuri in privinta lui. Tocmai aceasta distanta parea sa dea nastere speculatiilor. Lumea sustinea cu incapatanare ca in nici un caz nu si-ar fi abandonat proiectele literare, ci pur si simplu le redirectionase inspre alte scopuri; unii mergeau atat de departe cu presupunerile incat ii atribuiau cu toata convingerea versurile de protest care circulau clandestin, din mana in mana, sustinand cauza adversarilor nedeclarati ai sultanului. Desi interzise, cateva dintre poeme isi castigasera o asemenea notorietate incat ajunsesera chiar si pana la urechile corpului profesoral.
Strecurandu-se pe langa rafturile doldora de carti, John Townsend patrunse in camaruta ingusta si ticsita, atent sa inchida usa dupa el. Fara nici o alta introducere, scoase foile cu versuri si le asternu pe masa de scris, in fata colegului sau.
- Le-am gasit pe catedra azi dimineata, dupa plecarea baietilor, spuse el. Scrisul mi se pare cunoscut si va fi oricum usor de identificat daca il pun alaturi de temele lor de casa. Insa, sincer, nu stiu cum sa interpretez toata treaba asta.
Poetul se aseza din nou pe scaun si incepu sa citeasca.
- Engleza e destul de acceptabila, nu credeti?, remarca el dupa cateva momente. As zice ca nu e rau, pentru un elev. Cuvintele isi pastreaza in traducere o buna parte din vigoarea lor initiala. A reusit sa transpuna foarte bine ceva din mania, revolta si inversunarea originalului. Desigur, originalul, in limba turca, este mai poetic si mai convingator. A fost o intuitie foarte buna aceea de a nu incerca sa imite rima. I-ar fi limitat optiunile lexicale.
- Dar ce poate sa insemne asta?, ceru John Townsend lamuriri. De ce mi-a fost transmisa mie?
Refik isi trecu usor degetele peste mustata.
- Fara indoiala, avem un rebel in mijlocul nostru, spuse el, un republican care vrea sa va atraga simpatia pentru cauza lui. Baietii stiu ca indragiti aceste locuri - ei pur si simplu simt asta. Cei mai multi dintre colegii dvs. vor sa ne apere de noi insine. Dvs., insa, ne priviti cu respect. Ceea ce e de toata isprava pentru un occidental.
Isi mai arunca o data privirea peste foile din fata lui:
- Va dati seama, desigur, continua el, ca asemenea versuri sunt interzise. Daca e prins, cel ce exprima astfel de sentimente poate sfarsi in inchisoare sau, cine stie, chiar mai rau. Statul nostru nu tolereaza asemenea dovezi de nesupunere.
- Nu inteleg, spuse John Townsend, aproape iritat. Ceea ce am citit aici pare atat de total strain spiritului otoman, atat de diferit de armonia spirituala pe care m-am obisnuit sa o gasesc la oamenii de aici. Niciodata nu mi-a fost dat sa constat o asemenea intoleranta ori inversunare la vreuna dintre persoanele pe care am avut ocazia sa le cunosc. Dimpotriva, as spune. De unde au izbucnit dintr-o data toate acestea?
Refik schita un suras vazandu-si colegul atat de contrariat.
- Imi inchipui ca e vorba de influente, stimate domn Townsend, influente din exterior care ne corup si ne slabesc puterea de a rezista - autoritatile de altfel ne pun mereu in garda in privinta lor. Pentru a inrautati si mai rau situatia, propriile noastre amintiri ne staruie si ele cu incapatanare in minte. Stiti, candva, am avut si noi parte de o bruma de democratie; germenele libertatii exista aici de multa vreme - nu a aparut acum, acum doar a iesit la suprafata.
Cu aproximativ treizeci de ani in urma, la vremea intronarii lui Abdul Hamid, se iscase, ca reactie la domnia capricioasa a predecesorului sau, o miscare care sustinea o forma limitata de monarhie constitutionala. Toti supusii imperiului, indiferent de rasa sau religie, fura declarati egali prin lege. Se constituise chiar si un parlament. Doi ani mai tarziu, cand sultanul a simtit ca nu risca nimic la carma, a abolit aceste tentative de modernizare si, conform traditiei, si-a arogat puterea absoluta.
Poetul il privi in ochi pe John Townsend:
- In opinia mea, cel mai bine ar fi sa nu mentionati nimanui nimic despre aceste pagini, domnule Townsend. Chiar daca banuiti, dupa cum sustineti, ca ati putea afla al cui e scrisul. Nu il puneti in fata faptului, e doar un copil. Treceti-i cu vederea entuziasmul pueril. Admirati-i curajul, dar nu starniti suspiciuni in privinta lui. Deja viata lui e in pericol pentru ceea ce a facut. Si, daca imi permiteti sa va mai dau inca un sfat, spuse inmanandu-i foile lui John Townsend, ardeti aceste pagini. Acum stiti ce contin, ati priceput din ele atat cat ati putut. Nu foloseste nimanui, nici macar dvs., sa le pastrati.
- Dar de ce sa risti astfel? intreba John Townsend indaratnic, aproape indispus. Baiatul trebuie sa stie ca isi pune viata in pericol.
Poetul il privi atent pe colegul sau venit in vizita:
- Isi pune viata in mainile dumitale, domnule Townsend, spuse el. Dupa cat se pare, socoteste ca-si poate asuma acest risc. Desi se prea poate ca dvs. sa nu fi cunoscut astfel de persoane, sa stiti ca sunt multi aceia care simt nevoia sa-si descarce prin asemenea gesturi frustrarile. Unii scriu materiale subversive, altii le trec din mana in mana. Cenzorii nu mai prididesc cu lucrul, treierand la nesfarsit printre cuvinte, in cautarea semintelor tradarii si a influentelor daunatoare. Dar nu toata lumea se poate adapta pentru a face fata exigentelor cenzurii, apoi mai exista o categorie, a celor care nu vor in nici un chip sa renunte la convingerile lor, indiferent de riscuri.
Se apleca in fata, ramanand asezat pe scaun:
- Ati fost ales, John Townsend, fie ca va place sau nu, sa fiti destinatarul acestor idei riscante. Puteti sa o luati ca pe un compliment, o onoare: ati fost selectat de un tanar curajos, oricat de nesabuit poate parea gestul lui. Fie ca sunteti in asentimentul meu nu, fie ca nu, trebuie sa recunoasteti ca fapta savarsita demonstreaza un mare curaj. A tradus aceste versuri ca un semn al pretuirii si respectului pe care vi-l poarta.
John Townsend il masura cu privirea pret de o clipa.
- Dar eu nu sunt de acord cu ce scrie aici! izbucni dintr-o data. Eu nu cred o iota din toate astea. Cineva incearca sa ma convinga pe mine - si sa se convinga pe sine - de prabusirea acestei culturi, insa eu vad altceva in jur, pe strazi, aud altceva de la oamenii cu care vorbesc. Aici exista o traditie indelungata, nu ma puteti convinge ca lucrurile au decazut in asemenea hal. Orasul acesta debordeaza de viata. Locuitorii sai sunt plini de vitalitate, muncesc, au grija de familiile lor. Si nu-i uita niciodata pe cei nevoiasi. Nu vad niciunde aceasta ura, aceasta inversunare care transpare din versuri. Sa fiu oare atat de orb? il privi pe Refik drept in ochi. Dvs. consimtiti la ceea ce scrie in poem? il intreba apoi fara ocolisuri. Cu adevarat, chiar atat de rau stau lucrurile?
Poetul surase sardonic.
- Ma intrebati daca exista un conflict intre puterea imperiala si supusii sai? Daca puterea e corupta? Daca e incapabila sa tina popoarele sub ordine? Domnule Townsend, aveti si dvs. ochi sa priviti in jur, sa vedeti si sa judecati singur situatia. De ce ma provocati sa imi asum anumite lucruri, sa ma expun in felul acesta? Daca as afirma ca totul e minunat ar insemna sa mint, nu-i asa, lucru valabil chiar si in magnifica dvs. America. Isi privi colegul in ochi, cu franchete. Lucrez deja de cativa ani buni la aceasta distinsa scoala, sunt fericit ca institutia aceasta imi ofera un refugiu de atata timp. Imi vad de treaba mea, predau elevilor literatura turca - o materie pe care o indragesc din inima. Sunt incantat ca pot sa-i initiez pe acesti copii in tainele limbii lor, invatandu-i sa-i descopere expresivitatea si intelepciunea. Si imi pastrez pentru mine opiniile personale. N-am renuntat la scris - dar poeziile pe care le scriu le tin doar pentru mine. Imi este imposibil sa-mi exprim public ideile, atata timp cat refuz sa ma supun cenzurii. Asa ca traiesc in cercul meu ingust, marginindu-ma la ceea ce imi este permis, si sunt prudent sa nu trec dincolo de limitele propriei mele lumi.
John Townsend il asculta pe Refik cu atentie. In ciuda resemnarii pe care o exprimau, cuvintele rostite de acesta contineau o nuanta de amaraciune si revolta. Ochii ii cazura din nou peste paginile pe care le tinea in mana. Brusc, isi ridica privirea spre interlocutorul sau.
Poetul otoman il privea si el cu un aer rezervat si enigmatic:
- Va rog, domnule Townsend, nu-mi raspundeti nimic. Nu ma puneti in situatia de a fi obligat sa mint.
John Townsend impaturi foile si le introduse in geanta.
- Va voi urma sfatul si le voi arde chiar in aceasta dupa-amiaza.
Refik schita un suras destul de neconvingator.
- Va multumesc. E un pericol inerent, nu-i asa? Cand te joci cu focul, risti sa te arzi. Sunteti un om de isprava, John Townsend - trebuie sa stam candva de vorba mai pe indelete. Sunt o multime de lucruri pe care nu le cunoasteti. Poate intr-o buna zi imi veti face onoarea de a veni in vizita la mine acasa. Avem multe de discutat.

(Fragment din romanul cu acelasi titlu, in curs de aparitie)

OLAF TEMPLEMAN

Orasul prins intre ratiune si misticism

Bizant, Constantinopol, Istanbul - numele orasului s-a tot schimbat de-a lungul timpului, bisericile s-au transformat in moschei, iar ulterior in muzee. Dar ceva din esenta sa a ramas nealterat. Orasul a fost dintotdeauna si este si astazi locul unde se sfarseste Europa si incepe Orientul, obiectul dorintei pentru crestinatatea ortodoxa si islam, situandu-se la granita dintre ratiune si misticism. I-a vrajit pe occidentali pana aproape de extaz, dar, in acelasi timp, le-a inspirat teama. Dezbaterea privind integrarea Turciei in Uniunea Europeana subliniaza, inca o data, faptul ca relatia Europei Occidentale cu orasul a ramas una dominata de tensiune, indoiala si teama.
Europa Occidentala n-a putut niciodata sa ignore orasul. Acesta a cantarit greu pe scara istoriei europene si va continua sa fie crucial pentru viitorul Europei. Informatiile despre istoria umanitatii care stau in spatele fatadei sale moderne sunt vitale pentru noi. Uneori, un roman istoric impresionant spune mai multe decat o lucrare stiintifica. Este si cazul romanului City of Man’s Desire - A Novel of Constantinople (Cetatea patimilor - un roman al Constantinopolului), debutul literar al Corneliei Golna, o clasicista de origine greco-romana care a crescut in Statele Unite si locuieste, in prezent, in Olanda. Golna poarta cititorul intr-o lume care nu mai exista, dar care este cruciala pentru intelegerea zonei Balcanilor si a Turciei de astazi. Cartea pastreaza intact misterul orasului, dar, in acelasi timp, face lumina in privinta unor aspecte.
Golna plaseaza actiunea romanului intr-una dintre perioadele cele mai importante din istoria recenta a Constantinopolului, sfarsitul primei decade a secolului XX. Imperiul Otoman este in pragul colapsului. In 1908, Tinerii Turci - unul dintre ei fiind Atatürk insusi - pun mana pe putere cu scopul de a transforma imensul imperiu multicultural al sultanului intr-un stat european modern. Dintre toate problemele pe care le trateaza romanul, aceea a separarii traditiei de modernitate si nationalism este cea mai semnificativa.
Cartea reprezinta un succes pe toate fronturile. Are o imagistica bogata, evoca in mod admirabil atmosfera si este o poveste incitanta despre dragostea damnata in vremuri tulburi. Dar probabil ca punctul forte al romanului sta in personaje, fiecare dintre ele simbolizand o atitudine, o traditie sau o cultura. Tanarul revolutionar turc Murad este un Robespierre otoman necrutator. Intelectualii occidentali Nils Petterson si John Townsend sunt intruchiparea celor doua viziuni contradictorii ale Vestului asupra orasului; primul reprezinta ratiunea, sangele rece, iar cel de-al doilea, admiratia naiv-sentimentala. Atunci cand modernistii ii spun lui Townsend ca un Socrate nu s-ar fi putut naste niciodata in climatul zgomotos, bizantin al Constantinopolului, acesta le raspunde: "Simplitatea nu reprezinta un substitut pentru o gradina salbatica si luxurianta".

(Adaptare de Cristina Spatarelu dupa De Volkskrant, 10 decembrie 2004)

DELIA OPREA

Veghea natiunii naste ingeri

Draga tata, la inceput am vrut sa-ti scriu un bilet, atat doar, un bilet sec de douazeci de cuvinte in care sa-ti descriu gestul meu fara sa ti-l explic. Umblam pe strazi ore in sir fara sa vad oamenii, masinile, fara sa-i aud, fara sa-i simt, complet inchis intr un univers muribund in care scriam cu inversunare douazeci de cuvinte tatalui meu. Mereu alta, niciodata vreo versiune nu mi se parea prea buna. Macinam cuvintele cu furie si indarjire cautandu-le pe cele mai aspre, mai grele, mai cumplite. Umblam pe strazi pana imi amorteau picioarele, mainile, in special mainile pentru ca pumnii ii tineam stransi intr-o incordare fizica egala cu cea din mintea mea. Nu stiu daca am dormit undeva, nu stiu daca am mancat ceva, nu mai stiu nimic, dar si acum as putea sa-ti scriu zeci de variante ale biletului spre tine. Apoi m-am hotarat sa-l scriu si singurul loc in care puteam inca veni era aici, in camera Anei, o camera alba si inalta cu perdele de dantela.
M-am trezit in baie, Viorica ma spala ca pe un copil, nu m-am mirat, nu-mi era rusine, lumea mea era aproape goala de orice lucru care tinea de viata, aveam amintiri fotografice despre gesturi umane, dar nici macar ele nu pareau ale mele. Buretele, Viorica, apa, sapunul erau toate gesturi ale unei vieti trecute, incheiate, uitate. Nu realizam ca nu simt sapunul pe piele sau mirosul lui, ca nu auzeam apa, nu percepeam continuu prezenta Vioricai, nu o intelegeam.
Cred ca au trecut cateva zile, din acea perioada nu pastrez nici o amintire legata de timp, probabil au trecut cateva zile, in care am dormit sau am facut altceva, dar biletul nu am reusit sa-l scriu. Acesta a fost primul semn. Biletul, pe care-l infigeam cu furie in tine de zeci si sute de ori, ca pe un pumnal, cu dorinta salbatica sa suferi asa cum suferisem eu in camera Anei, a disparut, a incetat sa fie unicul obiect al universului meu. Si am ramas gol. Viorica m-a ingrijit ca pe un copil, dar nu eram un copil, mai degraba eram un mort.
Prima senzatie a fost un parfum special, unic, parfumul pe care-l simtisem in prima seara cand am intrat aici si care m-a urmarit atunci cand interzisesem oricaror altor amintiri sa mai incapa in mine. Parfumul a creat o fisura prin care a intrat durerea. O durere atroce, care rodea din mine ca un acid, aveam impresia ca sufletul imi sfaraie si ies aburi, o durere fara inceput, fara lacrimi, arhetipul durerii. Mi se parea ca durerea imi venea din afara, din exteriorul meu, dar odata ajunsa in mine se coagula intr-o sfera incandescenta care ma ardea. Strans ghemuit in camera Anei am fost sigur ca acela este sfarsitul. Nu stiam ce este sfarsitul, dar acea stare am crezut ca este lumea in care urma sa traiesc pana la sfarsitul timpurilor. Nu era resemnare, pentru ca nu stiam ce inseamna resemnarea ca notiune, nu stiam nimic, eram durerea si in acelasi timp o primeam din afara, exact cum pana de curand fusesem om cu aspiratii, cu ganduri si dorinte, atunci devenisem durere.
Am trait momente cumplite de suprema insolenta in care, in loc sa-mi primesc durerea ca pedeapsa ce de fapt era, eu ma ridicasem alaturi de Dumnezeu ca sa o pogor asupra mea. Incercam sa-mi neg destinul, destinul meu si al Anei, sa-l neg ca apoi sa-l pot reinventa. Langa durere a aparut furia, frustrarea, vina, mai ales vina. Si as fi continuat la infinit sa simt tot raul, dar Ana m-a salvat. A aparut la capul patului, Ana mea, cu un zambet cum nu mai vazusem niciodata pe buzele ei. Ana zambea trist, avea o cuta mica care ii schimba de multe ori zambetul intr-o grimasa de tristete, dar atunci Ana a zambit ca o lumina, un zambet orbitor, grav, dar nu trist.
Vezi tata, acestea nu sunt amanunte, fiecare miscare, chiar si adierea de o clipa a unui gest au o importanta primordiala. Nu mi-a vorbit, dar prezenta ei a absorbit tot raul din mine: agresivitate, durere, insolenta, toate starile care imi indurerasera pana atunci fiinta au fost absorbite, anulate, a facut un gest cu mana care nu exista aici in aceasta lume. Mana fragila cu degete prelungi era transparenta in lumina din jurul ei, nu pot sa-ti descriu gestul, semnificatia lui insa am inteles-o imediat. Langa ea gestul fusese normal, semnificatia lui era la indemana, dar toate au disparut odata cu ea.
Am ramas cu amintirea unei clipe a carei putere o simt in mine, puterea e in doua cuvinte: te iubesc! Te iubesc, tata. De atunci aceste doua cuvinte au devenit centrul vietii mele, am realizat ca nu voi fi in stare sa-ti trimit un bilet si o vreme am crezut ca voi fi nevoit sa te vad, dar intr-o noapte tot Ana mi-a dat solutia. Nu puteam dormi si ii atingeam lucrurile: pieptenii, crema, bluzele diafane. Pe biroul ei era un stilou vechi, masiv, cu penita de aur, un obiect ca toate celelalte, din aceeasi categorie a lucrurilor Anei, dar, cand am pus mana pe el, atingerea mea intru amintirea Anei s-a transformat imediat in altceva: era o senzatie veche, veche, dar atat de familiara, incat aproape m-am speriat. Un baiat care folosise ani la rand stilourile la scoala a folosit o singura data in viata lui un stilou pentru a scrie. Intr-o vara cu gust de incendiu scrisesem poezii, trei luni in care stiloul din mana mea devenise un vehicul miraculos prin care sufletul meu il puteam scoate la suprafata. Pentru tine, tata.
Cu stiloul Anei in mana, infrigurat in camera ei am regasit senzatia torida din vara poeziilor mele. Si atunci am stiut: iubirea mea pentru tine trebuie sa o cunosti, fizic nu ma mai puteam apropia de tine pentru ca planurile mele nu o permiteau, asa ca m-am hotarat sa-ti scriu. Poate ceea ce iti voi scrie va fi un roman, poate va fi doar o poezie, poate nici nu va exista ca gen literar pentru ca tot ce vreau este sa ma condensez in el si sa ma trimit tie. Voi scrie repede pentru ca nu mai am mult timp, este ceva ce trebuie sa fac, dar e si ceea ce imi doresc acum sa fac. Este un gest in care adun impacarea cu tine si impacarea cu mine, inlauntrul acestor pagini va fi fiul tau, cel pe care nu il cunosti, dar in acelasi timp ele vor fi scrise de mine, cel pe care eu nu-l cunosc.
Am citit atatea carti despre dragoste, dar mereu, mereu este vorba de alta dragoste. Dragostea dintre un tata si un fiu este subinteleasa, de la sine inteleasa fara probleme si atunci fara interes.
Ce se intampla insa cand un tata de varsta bunicului are un fiu de varsta nepotilor, cand intre ei nu exista un loc comun in care sa-si poata manifesta sentimentele, ce se-ntampla cand educatia tatalui este de fapt facuta pe timpul bunicului, iar fiul isi traieste epoca lui? Un tata atat de ocupat, atat de important pentru alti oameni, incat importanta lui ca tata devine minima sau chiar nula. Unde se pot intalni ca sa se iubeasca, ca iubirea lor sa fie un sentiment frumos, liber, tolerant? Poate un asemenea spatiu nu a existat, nu fiindca erau atatea piedici intre noi doi, ci pur si simplu pentru ca nu am stiut sa ne exprimam iubirea.
Vezi cat e de interesant?
Am dorit sa seman cu tine si incercand, uneori peste puterile mele, sa fiu la inaltimea ta m-am lovit de omul obisnuit care eram si care nu putea fi ridicat peste ceea ce era. Sau poate eram deosebit, altfel, nu in rigurozitate, ci in visare, nu in actiune, ci in contemplare, care nu insemna lene, ci alt mod de a percepe realitatea.
Ar fi putut fi un roman frumos, un roman rotund, inchegat, dar nu va fi asa. E prima oara cand scriu, dupa multa vreme. L-as fi putut scrie perfect daca in acesti ultimi ani as fi scris, numai ca de exact sapte ani am scris doar ecuatii, extemporale la biologie si cam tot ce scrie un elev si un student. In toti acesti ani stiloul meu a fost constrans sa scrie fara a i se da libertatea sa devina instrumentul minunat care sa transforme in cuvinte mintea mea cu toate gandurile din ea. Eu l-am obligat si o actiune de o asemenea importanta a fost complet ambigua.
Ce m-a determinat sa nu mai scriu? Ti-aduci aminte, aveam paisprezece ani. Obtinusem buletinul si nu stiu de ce lucrul acela a avut o importanta capitala pentru mine. Imi parea maturizarea mult visata. Carnetul cu coperti dubioase, cafeniu murdar, era simbolul unei acceptari intr-o lume dupa care tanjeam: lumea ta, a oamenilor maturi. Ciudat mod de a gandi, in acel timp mama imi parea o fetita in care nu puteam avea incredere. Copiii, de obicei, ii pun pe acelasi plan pe parintii lor, eu nu, tu erai cel matur, iar mama un soi de fetita mai apropiata de varsta mea decat de a ta.
Divaghez si imi pare bine. Nu am cum sa scriu perfect, stilul meu nu este format, nu e muncit, ideile mi se invalmasesc fara o ordine, oricare ar fi ea. Se leaga atat de multe lucruri de acel an, incat iti voi povesti despre el. Pentru ca asta doresc sa fac in locul paginii goale. Ca semn suprem de iubire iti voi da gandurile mele, iti voi face cunostinta cu baiatul tau asa cum nu l-ai cunoscut: complet indiferent la matematica si fizica, dar in stare sa-si sacrifice o vacanta intreaga de vara intr-un Bucuresti torid, pentru a scrie poezii.
Vroiam sa patrund in lumea ta, voiam sa ma vezi si nu intr-un viitor oarecare ci rapid, imediat. Am scris cateva zeci de poezii. Una dintre ele se chema Prima iubire si am inteles-o abia cand am intalnit-o pe Ana, acum sapte luni. Atunci am inteles poezia pe care am scris-o la paisprezece ani. Intuitie poetica. Tata, eu am avut-o. Poezia o mai am in forma ei de atunci si este singura pe care am pastrat-o, adaugand o alta intuitie.
Am scris o vara intreaga poezii, am umplut foi si caiete si in final am ales douazeci. Cu greu. Imi aduc perfect aminte ca ma sculam noaptea sa schimb cate o poezie cu alta. Ma fixasem la douazeci si nicicum nu vroiam sa renunt la acest numar. Aceste trasaturi imi vin direct de la tine: eram perfectionist si conservator. In final am reusit sa aleg exact douazeci de poezii. Evident, erau niste poezii de copil, exceptand-o pe cea cu iubirea si poate ca erau perfect obisnuite, dar aveam paisprezece ani si insusi gestul de a-mi sacrifica o vacanta pentru douazeci de poezii era minunat. Nu numai poeziile, in sine, contineau o promisiune, ci si placerea cu care scrisesem atatea poezii. Le-am batut la masina si le-am legat intr-un fel de caietel caruia ii facusem o coperta dintr-o foaie de plastic galbena. Stii ce-mi mai amintesc? Dupa ce a fost gata, spre durerea mea profunda, pe plasticul lucios nu se putea scrie. Am incercat toate creioanele si cariocile si in disperare de cauza am lipit o hartie alba pe care, in sfarsit, am reusit sa scriu titlul si numele. Am ezitat mult la un gest de snobism artistic: as fi vrut sa scriu pe prima pagina ca ti le dedic tie, dar nu am indraznit, asa ca poeziile mele au ajuns pe biroul tau fara dedicatie.
Asteptam infrigurat raspunsul tau si el a venit prompt, asa cum sunt toate actiunile tale.
"Le-am citit - mi-ai spus - nu are importanta daca poeziile sunt bune sau nu, ceea ce conteaza este ca un baiat de varsta ta nu trebuie sa-si piarda timpul scriind poezii... "

(Fragment din romanul Veghea natiunii naste ingeri de Delia Oprea. Volumul poate fi descarcat gratuit
pe situl Editurii LiterNet, la http://editura.liternet.ro/autor/297/Delia-Oprea.html)

DARIA GHIU

Arta la nesfarsit

O expozitie eveniment: "a rezista oricarei situatii"

Expozitia retrospectiva Andrei Cadere, Peinture sans fin, din aceasta toamna de la MNAC, este, cu siguranta, unul dintre cele mai importante evenimente artistice romanesti ale anului. Nascut la Varsovia in 1934, artistul roman paraseste Bucurestiul pentru totdeauna in 1967 si se muta la Paris, unde devine in scurt timp foarte cunoscut si controversat pentru actele sale artistice in afara spatiului institutional al artei, acte ce deschid si problematizeaza chestiunea institutiilor de arta, a interventiei economicului si a politicului in mecanismul artistic. La 30 de ani de la moartea sa, expozitia, inainte sa ajunga la Bucuresti - cu o selectie si un display regandite de catre curatoarea Magda Radu - a trecut mai intai pe la Staatlichen Kunsthalle Baden-Baden, iar apoi prin Paris si Maastricht.
Considerat astazi unul dintre cei mai importanti protagonisti ai artei conceptuale, numelui lui Cadere (André Cadere, pentru lumea internationala) i se asociaza celebrele bare de lemn, de lungimi si afisand combinatii de culori diferite, facute de mana artistului conform unui calcul special. Celebre sunt cele patru fotografii identice din 1974: imbracat intr-un tricou in dungi, artistul sta cu spatele la obiectiv si poarta pe umar o bara tricolora. Fiecarei fotografii i se alatura acelasi text: "O bara rotunda din lemn este un asamblaj de segmente pictate a caror lungime egaleaza diametrul si se succeda dupa o metoda ce comporta erori. Expusa acolo unde este vazuta, aceasta lucrare este contrara textelor si fotografiilor aici imprimate. Depinzand de constrangerile acestei carti, textele si fotografiile au un singur raport cu lucrurile pe care le descriu: Incompatibilitatea. Cadere. 1974". Fiecare bara facuta de catre artist are cel putin o greseala in structura sa, o greseala anuntata de catre el de la inceput, drept o lege clara dupa care artistul se conduce: eroarea ca lege, programarea accidentului, introducerea abaterii in regula. De aici, din start, producerea programata si anuntata a greselii apare ca o critica la adresa Artistului.
Problema pe care si-o pun criticii de arta atunci cand vorbesc despe Cadere este cea a dificultatii medierii artei sale, a oferirii unor eventuale directii de lectura (in ziua vernisajului, MNAC a organizat si un simpozion international despre artistul roman). Cum se lasa lucrarile sale mediate?, se intreaba si criticul de arta Simone Neuenschwander. Cum explici publicului arta lui Cadere, barele de lemn pe care le insera temporar la vernisajele expozitiilor artistilor consacrati (Barnett Newman, de pilda, in 1972), fara a fi invitat, cum definesti plimbarile sale pe strazile Parisului, ale Genovei ori ale New York-ului, cu o bara de lemn pe umar? Sau aparitia sa in ’74 la deschiderea expozitiei de la Köln Kunsthalle, Projekt ’74, Kunst bleibt Kunst, cu aceeasi bara colorata imbracata in hartie alba, ca semn de protest impotriva cenzurarii lucrarilor lui Hans Haacke si Daniel Buren (si oare decorarea curtii de onoare a Palais-Royal cu coloane de diferite inaltimi, imbracate in dungi drepte alb-negru, lucrare site-specific a lui Daniel Buren din 1986, nu recheama si ea arta lui Cadere si nu se situeaza si ea tot pe linia criticii institutionale initiate de catre artistul roman?).
"Simt ca structura lucrarii mele este destul de solida pentru a rezista oricarei situatii", spunea Cadere, chiar in preajma mortii sale premature la Paris, în 1978, intr-una dintre ultimele sale scrisori catre marele galerist si promotor artistic Yvon Lambert. Sunt doua aspecte spre care ne indreapta aceasta confesiune sigura a autorului. Marturisirea-testament ne ofera, pe de-o parte, o posibila cheie de lectura a expozitiei de la MNAC, un posibil raspuns la chestiunea medierii, daca intr-adevar artistul ne pune probleme de mediere (sau, mai bine spus, absenta artistului). Pe de alta parte, acest personificat "a rezista oricarei situatii", increderea in obiectul sau artistic, care va face fata oricui, dupa disparitia lui Cadere, deschide catre foarte multe interpretari. Pe cateva dintre ele le glosam in finalul acestui articol.

Arta-intrus

La MNAC, Andrei Cadere umple trei incaperi largi. Intr-un mod foarte diferit. Una este cea a documentelor, pe peretii alteia sunt proiectate doua filme cu artistul (mergand prin oras, insotit de bara de lemn, intr-unul, iar in celalalt recompunand din graffiti modelul unei bare virtuale). In cea de-a treia, barele-toiag ocupa peretii, podeaua, colturile incaperii, reconstruiesc expozitii trecute ale artistului ori încearca sa compenseze absenta acestuia. La prima scrutare a spatiului, expozitia iti lasa exact sentimentul de gol si de lipsa a artistului care dadea viata artei sale, o facea sa existe prin fiinta sa. La o a doua parcurgere a spatiului, obtii un alt efect: bara aflata la colt, abia sprijinita de perete si parand in acelasi timp ca ea sprijina peretele, iti da exact sentimentul opus, senzatia ca artistul tocmai a parasit camera, ca a fost acolo mai devreme ("Elvis has just left the building"). Absenta artistului e tot prezenta, dar pare o iesire din cadru care tocmai a avut loc si pe care tu ai ratat-o.
Apoi, asezarea obiectelor in "sala documentelor" este excelenta. Parcursul artistic al lui Cadere - pana la ultimele fotografii cu artistul muribund, aflat in fata spitalului parizian si tinand o bara foarte mica, extrem minusculizata, in mana stanga - este creat din fotografii, scrisori si carti, asezate sub sticla, ca intr-un muzeu clasic in alb si negru (la care se adauga, parca facand parte din viziunea curatoriala, indicatiile repetate ale paznicelor de a nu atinge sticla si de a pastra distanta). Ceea ce creeaza surpriza si constituie un posibil raspuns la problema medierii este tocmai aceasta sala de expozitie: camera sumbra de muzeu clasic este presarata cu barele colorate ale lui Cadere. Cateva s-au instalat chiar sub sticla, alta sta pe spatiul restrans al bordurii unei guri de aerisire din perete. Artistul si-a strecurat barele sale-intrus, de data aceasta în propria sa expozitie, gazduita in Casa Poporului. Un spatiu-lectie perfecta de mediere a artei sale.

Posibil glosar

Bara de lemn pe care Cadere o purta mereu cu el ar putea fi crucea lui Isus. Isus pe Muntele Golgota; Axis Mundi, copacul vietii si al mortii, Eliade, stalpul casei, "sa spargi acoperisul casei", dar al unei case neasezate, nomade. Simbol falic exteriorizat si impodobit (tribalism, arta primitiva), batul calusarilor, fertilitate, credinta in creanga care odata pusa in pamant infloreste, creanga de aur a artei. Bara-bat fara panza steagului, dar cu culorile steagului. Toti ne purtam "bara" noastra zilnic, in maini, pe umar, in spate. E povara pe care fiecare dintre noi o duce cu el zi de zi.
Barele de lemn ale lui Cadere "rezista intr-adevar oricarei situatii", iar viata cu care artistul le-a investit reuseste sa recreeze propria sa viata. Asemenea unor stafete din atletism, ele circula singure, din om in om: stafeta curatoare a artei, la nesfarsit.