Călători șovăielnici în spațiul diversității

Cum anume se poate împăca ideea unui multiculturalism deschis, permisiv - dar al cărui faliment mulți lideri europeni au fost deja gata să-l proclame acum câțiva ani - cu tendința, din ce în ce mai limpede afișată, de nivelare a diferențelor, de culpabilizare a culturilor odinioară considerate „dominante“, pentru vina de a fi fost și cele mai influente?

„Încă odată mă orientai, aruncai o ul­ti­mă privire asupra panoramei Trans­il­va­niei. Cetăți și sate cunoscute, durere! - numai din geografie, mi le arătară to­va­rășii de călătorie, ca niște puncte mar­cate în periferia verde. Mai vărsai un șiroi de lacrimi pe solul patriei și, apoi, trecui în lume cu totul nouă.“ Așa descrie I. Codru Drăgușanu trecerea frontierei în­tre Transilvania și Țara Românească la 1835, prima etapă a călătoriilor descrise cu atâta savoare în Peregrinul transilvan, a cărei pri­mă ediție a fost publicată la Sibiu în 1864. Din sens invers, cu zece ani înainte, Di­ni­cu Golescu se mira, la trecerea în Tran­sil­vania, de starea bună a orașelor și lo­cui­to­rilor (la Sibiu, de pildă, călătorul remarcă „toate chipurile de bune îngrijiri spre bu­na rânduială, spre odihnă, spre podoabă și spre înlesnirea învățăturii“), ex­pu­nând cu această ocazie o adevărată teorie de filosofie politică: „aceasta este cea de acum politicească chibzuire a ocâr­mui­to­rilor Evropei, de a îndemna și a îndrepta pe tot locuitorul spre drumul fericirilor, hotărând că: în oricare parte de loc va fi bogăția numai la câteva persoane nu­mă­rate acel loc este numit sărac, dim­pre­u­nă chiar și cu acei bogați; și că atunci es­te bogăția statornică, când toți de obște sunt fericiți“.

În acea perioadă, percepția asupra a ceea ce astăzi numim, cu un termen poate prea general, „diversitate culturală“, trece prin analiza sau chiar experimentarea „patriei celorlalți“, care devine, mai cu seamă în spa­țiul sud-est-european, un obiect al do­rinței (remarcăm, de altfel, diferența de perspectivă dintre călătorul transilvan și cel muntean). Dinicu Golescu, Codru Dră­gușanu se uită la ceilalți, îi admiră sau le remarcă defectele.

Am fi tentați să spunem că, în zilele noastre, acest rapel is­toric nu ne mai poate spune ma­re lucru, contextul este ra­dical diferit. Ni se spune că tră­im, de ceva vreme, într-o lume fără gra­nițe, dar la frontiere se ridică, chiar și în țările vecine cu noi, ziduri din beton și sârmă ghimpată, care despart încă o dată o porțiune a Sud-Estului european de res­tul „civilizat“ al continentului. Ni se ex­pli­că să acceptăm și să respectăm diferențele și particularitățile, de orice tip, dar sun­tem sfătuiți părintește să le ascundem și să le adaptăm pe ale noastre. Ce termeni și ce structuri poate să mai genereze în zi­lele noastre imensul sat planetar în care ni se spune de atâția ani că trăim? Cum anu­me se poate împăca ideea unui mul­ti­culturalism deschis, permisiv - dar al că­rui faliment mulți lideri europeni au fost deja gata să-l proclame acum câțiva ani - cu tendința, din ce în ce mai limpede afi­șată, de nivelare a diferențelor, de cul­pa­bilizare a culturilor odinioară considerate „dominante“, pentru vina de a fi fost și cele mai influente?

Unul dintre paradoxurile majore ale societății democratice, cons­truită în spiritul libertății și al respectului celuilalt - nucleul societății liberale și de­mo­cra­tice - și pe care cei mai lucizi teoreticieni ai democrației l-au intuit este exact cel legat de răsturnarea sensului și definiției acestui concept umbrelă. Diversitatea cul­turală este acceptarea celuilalt, dar devine în aceeași măsură negarea de sine și, în final, negarea alterității celuilalt. E un tra­seu paradoxal pe care multe alte concepte ale modernității le cunosc, democrația fiind unul dintre cele mai pregnante.

E interesant, în acest context, să ne în­tre­băm: cum s-a construit identitatea po­li­ti­că, individuală sau colectivă, în spațiul sud-est-european la începutul secolului XIX? Cum s-a definit modernitatea, ca um­brelă confortabilă și atotcuprinzătoare pentru o sumă întreagă de noțiuni, cum este și cea a diversității culturale?

Secolul XIX debutează sub semnul unui par­curs de violență simbolică și politică, dar și într-un perpetuu demers de eva­luare făcută în raport cu ceilalți. Când Dinicu Golescu, călătorul plin de com­ple­xe prin Europa, la 1825, remarca dis­cre­panța dintre calitatea drumurilor, mo­ra­vurilor și civilizației din Occident și de la noi, el o făcea printr-un demers de pu­nere în oglindă, care a devenit locul co­mun al definirii identitare în spațiul Bal­canilor. Acest du-te-vino mereu reluat, mereu reconsiderat între autodefinirea iden­titară, marcarea diferențelor față de cei­lalți și cristalizarea unor modele po­li­tice bazate pe formularea de multe ori a unor clișee (nu neapărat depreciative) des­pre ceilalți va conduce, spre jumătatea se­colului XIX, la conturarea unei construcții istoriografice naționale, cu trăsături co­mu­ne pentru spațiul sud-est-european. Sâr­bii, grecii, românii și bulgarii (în ordinea cronologică a etapelor de revendicare a cons­trucțiilor naționale), prin vocile eli­te­lor politice locale, devin producătorii unui ansamblu de credințe, de convingeri (în sens weberian al termenului) reflectate în semnificațiile unor concepte de bază: pa­trie, patriotism, tradiție, limbă.

In spațiul sud-est-european, cons­truirea unei identități politice și cul­turale are parte de o confruntare di­rectă cu dominantele moștenite din di­recția luminilor, în procesul de tre­cere la Noul Regim. Ansamblul astfel cons­tituit de prima generație de tranziție în spa­țiul sud-est-european și care este ac­ti­vă într-un spațiu public pe care tot ea îl construiește este verificat, legitimat sau validat de raportarea la un model pe care l-am putea numi „patria celorlalți“. Cu­rio­zitatea față de ceilalți, dorința de înțe­le­gere, de acceptare și, de ce nu, des­chi­de­rea spre împrumutul cultural s-au născut într-un spațiu discursiv creat ca proiect politic și trecut, puțin câte puțin, în na­ra­tivitate și în moravuri, unde s-a izbit, în mod inevitabil, de prejudecăți sau clișee reducționiste.

Traseul conceptului a avut o cale lungă de străbătut în filosofia politică modernă. O ac­ceptare a diversității vine, în primul rând, dintr-o asumare a diferenței, a exis­tenței unor spații culturale a căror am­prentă se distinge, uneori în mod radical, de cea a celuilalt. Secolul XVIII a fost, în această chestiune, cel mai important cre­u­zet filosofic al noțiunii, atât din pers­pec­tiva confruntării cu spațiul celuilalt - Lu­mea Nouă, în cele mai diverse încarnări -, cât și din aceea a întregii problematici le­gate de definirea politică a identității, in­dividuale și colective, ca modalitate de mar­care a limitelor, frontierelor și, in­di­rect, de delimitare față de celălalt. În­tre­gul proces de acceptare și asumare a di­ver­sității trece astfel, în primul rând, printr-un travaliu invers, de definire a traseelor particulare, a entităților politice, cul­tu­ra­le, iar secolul XVIII pornește pe acest drum în două chei distincte, care au însă la origine aceeași nevoie de definire a fron­tierelor de orice tip.

Această nevoie este cu atât mai evidentă, cu cât bazinul de cul­tivare a diversității cul­turale, lingvistice este mai mare, iar ne­voia de definire a acesteia se vede con­frun­tată fie cu universalismul Lu­minilor, fie cu ideea imperială, fie cu amân­­două în ace­lași timp. Spațiul sud-est-european de la sfârșitul secolului XVIII și începutul se­colului XIX oferă un grăitor exemplu des­pre acest travaliu al definirii de sine prin ceilalți, dar și prin oglindirea în celălalt, deci prin asumarea, cultivarea, trans­for­ma­rea unei proiecții de sine ofe­rită de cei­lalți și recuperată apoi, în mod distinct, de receptorii interesați.

Sud-estul-european este cu atât mai interesant în această pe­ri­oa­dă, cu cât ofe­ră câteva tipuri de modele de acceptare a di­ver­si­tă­ții, toate trecând însă prin ma­­rea întrebare a definirii identității po­litice, in­dividuale sau colective, într-un spa­țiu fră­mântat, pe de o parte, de emoția re­vo­lu­țio­nară deja prezentă în Serbia de la 1804, apoi în Grecia la 1821, preluată mai târziu de Țările Române, apoi de Bulgaria, iar, pe de altă parte, traversat de diversele achi­ziții filosofice, atât de diverse în spa­țiul est-european față de nucleul emițător ini­țial, filosofia politică occidentală. Tra­seul ideilor politice în acest spațiu și timp atât de diverse se transformă, din ce în ce mai limpede, într-un proiect de formare a unui discurs unitar (uneori prea uni­fi­ca­tor) la nivel cultural și al definirii, prin îm­pru­mu­turi, prin inovații și chiar prin in­ven­ții con­ceptuale, a unui profil „na­țio­nal“.

Proiectul identitar național în Europa secolului XIX a fost dominat de o definiție a națiunii privită ca „o comunitate de cul­tură și destin putând să aspire la o exis­tență statală independentă“ (Habermas, 2014). Devine cu atât mai interesant, din perspectiva contemporană, dominată, pe de o parte, de corectitudinea politică, iar, pe de altă parte, de avansul tot mai vizibil al politicilor și formațiunilor politice po­pu­liste, să privim la modul de construire a acestor identități, într-un moment decisiv pentru configurarea, valabilă până azi, a modelelor politice și naționale cărora le suntem, ne place sau nu, tributari.