Ce-i al nostru e al nostru?!

În domeniul divin, românii par să deţină reţeta literară perfectă.

În Grădina altuia, din numărul trecut, insistam asupra faptului că literatura străină oferă acces către un tip de experienţe pe care spiritul naţional şi cultura autohtonă pur şi simplu nu le cunosc sau nu au apetenţă pentru ele. Culturile naţionale au o „cheie“, iar a noastră, pentru a recurge la un loc comun, este „mioritică“. Transhumanţa dă fundalul şi mecanica dramatică în Mioriţa. Simplu mers în quadratura cercului, transhumanţa este acel du-te vino care doar jalonează un teritoriu cunoscut, ea este un travesti în mişcare al închiderii orizontului, un cabotaj la ţărmul limitei, nu este aventurarea picarescă, celiniană, în necunoscutul abisal, ruperea completă de ritm, prăbuşirea în viaţă ca într-un neştiut fără sfârşit.

Din această perspectivă, s-ar putea însă înţelege că literatura străină este necesară şi bună îndeosebi pentru emulii alterităţii, pentru adepţii turismului cultural şi ai globalizării spirituale, sufleteşti şi existenţiale, pentru robii sporturilor culturale extreme. Nimic mai fals. Uneori, dimpotrivă, literatura străină este un îndreptar al propriilor noastre reuşite. Literatura româ­nă, încă de la începuturile ei, de la Dosoftei şi până la Arghezi, Vasile Voiculescu şi Radu Gyr, trecând prin Nichita Stănescu şi Ioan Alexandru, pare să aibă un canal de comunicare mereu deschis către divin. Românul, pare-se, nu este doar frate cu codrul, ci şi văr primar cu Dumnezeu. Şi la ora actuală, poezia religioasă, creştin-ortodoxă, alimentează conştiinţa colectivă, de la spirite superioare la fiţe legionare. În domeniul divin, românii par să deţină reţeta literară perfectă. Parcurgând însă versificarea didactică, tihnită-n frica de Dumnezeu şi lipsită de temeri adânci a lui Dosoftei („Vrând să mănânci, omule, trupul stăpânului,/ Cu frică te apropie, să nu te arz, că focu-i.“) sau declamaţiile electrificate de la baterie ale lui Ioan Alexandru („Evlavia întemeiază-o ţară“) şi trecând peste elucubraţiile metafizicoase ale lui Nichita Stănescu (prea multe pentru a fi citate) sau la păgâno-creştinismele lui Marin Sorescu (la fel de multe şi de redundante), ajungi la paradigmaticul Arghezi: „Pentru credinţă şi pentru tăgadă,/ Te caut dârz şi fără de folos./ Eşti visul meu, din toate, cel frumos/ şi nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă“). La el transpare problema esenţială a poeziei religioase româneşti, anume retorismul excesiv, împăunarea gongorică cu sentimente şi cuvinte mari, sforăitoare, un fel indecent de a-l lua pe Dumnezeu de revere şi de a-l scutura zdravăn, pentru a fi scoasă astfel la iveală cârdăşia scriitorului cu El, profunzimea relaţiei „mistice“, care se prevalează de linguşire şi brutalitate, dar niciodată de intimitate adâncă, reală, personală, afectuoasă.

Inumanitatea sentimentului religios în marea majoritate a poeziei religioase româneşti vine, cel mai probabil, din faptul că puţini dintre aceşti scriitori au fost practicanţi simpli şi cuvioşi, în viaţa lor reală, personală, ai credinţei proferate cu pumni bătuţi în piepţii de aramă. Atunci când tema religioasă nu a fost o simplă temă culturală (un topos citat, explorat şi exploatat poetic, pentru care nu existau condiţiile unei practici religioase reale, precum la Nichita Stănescu sau Marin Sorescu), ea a fost capacul sub care s-au strecurat trăiri excepţionale, la limită, în care entuziasmul, pentru a nu părea smintit, s-a dat drept sfinţit. Un mare poet precum Eminescu, exigent cu poezia sa ca poezie, nu s-a lăsat pradă lejerităţii ascunse în spatele marilor răbufniri tragi-comico-mistice. Dumnezeu a fost însă lozul cel mare prea des pentru scriitori precum Arghezi, pentru care „Singuri, acum în marea ta poveste,/ Rămân cu tine să mă mai măsor,/ Fără să vreau să ies biruitor./ Vreau să te pipăi şi să urlu: «Este!»“.

Un mic îndreptar pentru aceste orori retorice vine însă din afara literaturii noastre. Emily Dickinson, burgheză, bolnăvicioasă, depresivă şi evlavioasă cum a fost, rămâne, totuşi, un reper al poeziei moderne, în care fiorul contactului personal şi profund cu divinitatea transpare într-un chip covârşitor. Felul ei de a se aşeza poetic faţă de Dumnezeu este totalmente opus aceluia preferat de literatura religioasă românească. Nu naţia, nu lumea, nu eul supradimensionat se măsoară cu Atotputernicul prin intermediul poetului, ci doar o persoană reală, neimportantă, fragilă şi plină de nesiguranţă, purtată de furtuna interioară a unei vieţi sufocant de aşezată şi zguduitor de vulnerabilă, care îşi exprimă spaima şi speranţele în modul cel mai simplu, direct: „Adrift! A little boat adrift!/ And night is coming down!/ Will no one guide a little boat/ Unto the nearest town?“. Dumnezeu este, pentru Emily Dickinson, şi mire, şi prieten şi confesor, şi judecător şi mister de nepătruns. Neînsemnată şi mereu rătăcită, ea nu are, ca Dosoftei sau Arghezi, vreo certitudine pe care să-şi întemeieze tihna, viaţa şi de aceea singurul reper este credinţa practicantă, tocmai aceea pe care unii o văd drept abrutizantă, capabilă să stingă, nu să aprindă flacăra poetică. Dar, surpriză, la această fată bătrână, suferindă, ursuză şi temătoare de viaţă, diminuarea pretenţiilor şi restrângerea căutărilor au dus la o intensificare şi la o purificare a sentimentului poetic-religios aproape fără egal: „At least to pray is left, is left/ O Jesus! In the air/ I know not which thy chamber is - / I’m knocking everywhere“. Departe de oratoria cu suport religios, poezia sa atinge transcendentalul prin cel mai transparent (aparent plat) cotidian, aşa cum va face, mult mai târziu, poezia modernă: „I sing to use the waiting/ My bonnet but to tie/ And shut the door unto my house/ No more to do have I“.

Pentru degustătorul de poezie religioasă românească, simplismul aparent al poeziei lui Emily Dickinson este, probabil, incapabil să dea satisfacţiile pe care le dă grandilocvenţa şi panaşul literar al poeţilor noştri care, conştienţi şi mândri de mijloacele lor literare chiar în confruntarea cu Atotputernicul, transferă, pasămite, această conştiinţă şi cititorilor lor, dându-le certitudini, putere. Dar puterea cuvintelor mari este o putere în care bate vântul, nu sufletul, şi de aceea sunetul se pierde curând. Dimpotrivă, temătoare, poezia lui Emily Dickinson dă o neaşteptată certitudine, căci un tip de eroism, fără pumni şi fără piepţi de aramă, se aude mereu înăuntrul ei: „I lived on dread; to those who know/ The stimulus there is/ In danger...“.