Ce nu trebuie să uităm?

Pe cât de evidente par crimele regimului pentru unii, pe atât de lipsite de echivoc sunt „realizările“ acestuia pentru alții. Iată de ce, cât mai simplu formulat, Muzeul Crimelor Comunismului în România va trebui să răspundă la întrebarea: ce nu trebuie să uităm?

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER), sprijinit de partenerii săi, în pri­mul rând de Fundația Konrad Adenauer / Konrad-Adenauer-Stif­tung (KAS), a acumulat aproape un deceniu de experiență în ceea ce privește înțelegerea trecutului comunist de la noi și nu numai. Cercetarea din punct de vedere științific, prin in­vestigații arheologice și documentare, precum și valorificarea memoriei victimelor regimului sau a luptei exilului românesc nu sunt operațiuni ce privesc exclusiv trecutul, ci au o im­por­tanță nemijlocită pentru prezent și viitor. Oricât de plat sună: cunoașterea în detaliu a mecanismului răului reprezintă cel mai eficient îndemn de a persevera în bine.

Gestionarea memoriei „fierbinți“

IICCMER dorește să angajeze toată expertiza agonisită până acum în slujba realizării la București a unui Muzeu al Crimelor Co­munismului în România (MCCR). La peste un sfert de veac de la căderea simbolică a comunismului politic, o astfel de ins­tituție este o necesitate, fapt dovedit și de inițiativele adia­cen­te venite dinspre societatea civilă. Să nu trecem cu vederea că avem, în afara interesului constant din spațiul public, și un con­sens transpartinic privitor la oportunitatea MCCR. Dacă, pâ­nă de curând, întrebarea era dacă se face sau nu, acum ches­tiunea este de timp, de loc și de model: când, unde și cum poate funcționa MCCR?

Numeroasele viziuni, concurente sau complementare, asupra a ceea ce ar putea reprezenta un astfel de muzeu, ideile re­zul­tate în urma diverselor dezbateri recente, majoritatea or­ga­nizate de IICCMER, dovedesc faptul că trecutul traumatic ne afec­tează încă puternic prezentul, generând imagini intense și di­ferite, pasiuni puternice, reacții surprinzătoare, unele pro­fund contradictorii. Se confirmă existența și la noi a ceea ce Charles S. Maier numea memoria „fierbinte“, dacă nu chiar de-a dreptul unmasterable. Oricum ar fi numit, trecutul tre­buie gestionat cu multă sensibilitate, ținând cont de  polifonia reperelor: martori, supraviețuitori din toate taberele, generații de interpreți, școli de analiză etc. Evident, gestiunea aceasta nu trebuie să ignore perspectivele vârstelor sociale și cul­tu­rale de azi, care ar fi bine să se regăsească în efortul muzeal care îi privește mai curând pe ei, decât pe cei în curs de dispariție.

Cu alte cuvinte, muzeul, oricare ar fi și pe orice temă, dă con­ți­nut raportului dintre generații, pune la adăpost ceea ce tre­buie transmis de la unii către ceilalți. Această misiune de a pro­teja și de a pune în circulație patrimoniul cultural recent, ma­terial și imaterial deopotrivă, face din muzeu un spațiu pa­radoxal prin care este fixată în memorie excepția și regula la un loc. Legat de MCCR, amintitele inițiative ale societății civile tra­duc grija pentru artefactele care ilustrează memoria re­cen­tă. Desigur, necoordonate și neasumate printr-o viziune me­morial-didactică a statului ca arbitru social, asemenea ini­ția­tive, la un loc, nu țin locul unui muzeu, ci îi subliniază, in­di­rect, necesitatea și urgența.

Concept, viziune, aplicare

În viziunea IICCMER, conceptul de bază al unui muzeu al co­mu­nismului ar trebui să fie reprezentat de memoria socială în calitatea acesteia de „lumină de veghe“ a conștiinței publice și istorice și a valorilor democratice. Revelând, prin contrast absolut, consecințele absenței pluralismului, a respectului pen­tru demnitatea umană și a libertății de expresie, MCCR ar re­cur­ge la o pedagogie negativă, al cărei efect va fi crearea unui orizont mai vast de cunoaștere, de înțelegere împărtășită și de responsabilitate față de prezent și viitor. La un al doilea nivel conceptual, acest „înveliș“ reprezentat de memoria so­ci­a­lă va fi compus din interconectarea biografiilor cu istoriile mari, pe de o parte, și din momente și istorii mici, dar pline de semnificație, pe de alta. Aceasta și pentru că, după două de­cenii și jumătate, ceea ce se poate colecționa sunt mai mult fragmentele de viață și frânturile de memorie decât obiecte cu valoare și semnificație istorică.

O altă idee de bază a acestui viitor muzeu ar fi reverența față de victimele dictaturii, ceea ce, în opinia IICCMER, exclude din capul locului aderarea la o poziție politică. MCCR nu poate fi un produs „de partid“. De asemenea, caracteristicile „omului nou“ se vor prezenta vizitatorilor, mai ales prin expoziții te­matice temporare, care vor recunoaște dramatismul, comicul sau banalul vieții în comunism. Întrucât vocile memoriei sunt eterogene, reprezentările a ceea ce poate cuprinde această instituție sunt diferite, motiv pentru care IICCMER consideră că la generarea conceptului muzeului și apoi la implementarea temelor va fi nevoie de un efort concertat și din partea altor ins­tituții și persoane cu preocupări în domeniul istoriei re­cente. În mod cert, nu va putea exista un consens în ceea ce privește conținutul ca atare, dar considerăm că există deja un consens în privința „utilității“: cunoscând istoriile personale ale celor marcați de trecutul violent și descoperind pe parcurs noi cazuri, vom putea învăța de la aceștia să prețuim li­ber­tatea de care ne bucurăm azi, învățându-i, la rândul nostru, pe copiii noștri să o înțeleagă și să aibă grijă de ea. În acest sens, prin intermediul istoriilor mari și mici, MCCR va do­cu­menta și va ilustra ceea ce Hannah Arendt numea inspirat „ba­nalitatea răului“.

Tutelând științific și organizatoric viitorul Muzeu al Crimelor Co­munismului în România, IICCMER își propune să funcționeze ca un nucleu care își va pune la dispoziție experiența și lo­gistica pentru a susține și alte inițiative similare din țară, cre­ând o platformă de cunoaștere, relaționare și sprijin la nivel na­țional. Dincolo de orice tentativă de centralism și eliminând din start posibilitatea unui monopol asupra istoriei, avem ne­vo­ie de o politică muzeală și memorială coerentă, posibilă doar dacă știm unii de alții. Experiența coordonării eforturilor este făcută permanent de către IICCMER prin participarea sa la marile rețele europene în domeniu și, punctual, prin de­ru­larea unor proiecte cu partenerii săi externi. Un exemplu de ul­timă oră: realizarea unui „inventar“ al tuturor victimelor totalitarismului comunist în Europa.

Un pas important în pregătirea acestui mare proiect a fost și work­shopul internațional din mai 2015, Pledoarie pentru un Muzeu al Comunismului în România. Evenimentul a fost gân­dit ca prilej de dialog și de schimb de idei utile în vederea rea­li­zării viitorului muzeu, ca oportunitate de a intermedia în­tâl­nirea dintre profesioniști din străinătate și specialiști români ori reprezentanți ai unor entități implicate în realizarea de mu­zee și/sau memoriale despre trecutul comunist la nivelul Ro­mâniei. Nu în ultimul rând, o componentă esențială în drumul de la viziune la realitate o reprezintă menținerea în actualitate a subiectului și sensibilizarea opiniei publice pe marginea aces­tui capitol. Concret, deja din 2014, IICCMER a organizat dez­ba­teri și a promovat campanii mediatice în centrul cărora a stat recursul la dreptul nostru la memorie.

Învățând de la alții

În contextul realizării unei hărți muzeale și memoriale eu­ropene care să mențină interesul și memoria față de suc­cesivele tragedii ale istoriei recente, modelele de bune prac­tici din străinătate ne sunt deosebit de utile. Așa cum a de­monstrat și workshopul internațional din mai 2015, ex­pe­ri­en­țele din alte țări care au trecut prin comunism, precum Un­garia, Cehia, Germania, Polonia sau Lituania, ne pot servi drept repere în găsirea modalității de abordare a principalelor etape în acest lung proces de lucru, în identificarea vectorilor principali care ar trebui să ghideze conceptualizarea și re­pr­e­zentarea memoriei trecutului recent din România. O concluzie majoră a dezbaterilor de la București a fost etapizarea pro­iec­tului: un muzeu generic al comunismului reprezintă o sarcină nu doar dificilă, dar și deosebit de fragilă prin contestațiile, întemeiate sau nu, pe care le poate genera. Iată motivul pen­tru care, în logica pașilor mărunți și a abordărilor concentrate, începutul îl poate face prezentarea crimelor comunismului. Acestea ar urma, pe parcurs, să fie plasate în context, să își arate impactul prin lărgirea obiectivului.

Și tot schimbul de opinii de la recentul workshop a scos în evi­dență caracterul obligatoriu al unor întrebări doar aparent teoretice și în funcție de ale căror răspunsuri proiectul MCCR poate prinde formă și conținut: Este muzeul pe care îl pro­iec­tați un punct de intersecție între autoritatea publică și so­cie­tatea civilă? Este „luat în posesie“ de tineri? Este o vitrină a țării pentru vizitatorii străini? Ce aspecte ale „nostalgiei“ pu­teți surprinde și cum se manifestă ea? În raport cu momentul la care este înființat, muzeul aduce o schimbare în  felul cum e re-memorat comunismul?

În loc de concluzii: o provocare și încă o întrebare

Complexitatea comunismului ca fenomen, dublată de am­bi­valența raportărilor personale la o epocă în care unii au făcut carieră explică evitarea lui sistematică în muzeografia noas­tră curentă. În plus: efortul istoriografic ca atare nu este nici pe departe încheiat. Acesta este îngreunat în continuare de lipsa accesului neîngrădit la arhivele Armatei sau ale Justiției, pentru a nu mai aminti de statutul incert al unor fonduri do­cu­mentare aparținând, de pildă, cultelor religioase, orga­ni­za­țiilor din epocă, firmelor statului etc. Iată de ce MCCR este o provocare mai mare decât cea legată strict de conceptul mu­zeografic. Pentru a duce până la capăt gândul, MCCR rămâne o provocare pentru întreaga istoriografie a României secolului XX. În 2018 urmează să marcăm primul secol de unitate na­țională. Din istoria acestui secol lipsesc însă paginile din 1945 încoace! Nici istoria de după 1989 nu poate fi măcar schițată fără capitolul anterior. Pe scurt: dintr-o sută și ceva de ani, memoria noastră are încă dificultăți legate de ultimii 75. Lip­sește o narațiune istorică normativă, bazată pe un minim con­sens documentar și interpretativ, situație care ar trebui să ne îngrijoreze în chip fundamental.

În fine, revenind la ceea ce își propune MCCR, problematica trecutului recent va cunoaște inevitabil, în deceniile care vin, schimbări majore de accent, interes și relevanță. Oricât de aproape ne pare încă epoca, cei care se nasc azi sau mâine o vor vedea la o distanță emoțională din ce în ce mai mare. Îmi doresc de aceea să preluăm măcar o parte din tenacitatea anam­netică a nemților, să învățăm din insistența evreilor și să urmăm exemplul tuturor popoarelor care fac din re­vi­zi­tarea periodică a momentelor decisive un exercițiu de igienă publică. Doar așa vom putea depăși faza actuală dominată de extreme, între condamnarea și justificarea comunismului în­tinzându-se o plajă halucinantă de opinii și poziționări. Pe cât de evidente par crimele regimului pentru unii, pe atât de lip­site de echivoc sunt „realizările“ acestuia pentru alții. Iată de ce, cât mai simplu formulat, MCCR va trebui să răspundă la în­trebarea: ce nu trebuie să uităm?

* Preşedinte executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc