Comunismul muzeificat

Concluzii despre workshopul Pledoarie pentru un Muzeu al Comunismului în România, organizat de IICCMER la Bucureşti în perioada 18-20 mai 2015.

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exil­ului Românesc (IICCMER) este o structură guvernamentală înființată în 2005 şi aflată în coordonarea primului ministru al Guvernului României. Rolul său rezidă, înainte de toate, în ges­tionarea și analizarea din punct de vedere științific a perioadei to­talitare și a consecințelor sale. În al doilea rând, IICCMER spri­jină crearea și implementarea unor instrumente edu­ca­țio­nale cu finalitate memorială, contribuind astfel la articularea con­textului în care valorile și drepturile fundamentale să fie re­cep­tate de societatea noastră posttotalitară. Institutul a par­ti­cipat activ în cadrul mai multor proiecte europene, care au adus în prim-plan importanța memorializării luptei pentru li­ber­tate și democrație din perioada comunistă.

Realizarea unui muzeu despre perioada comunistă în România reprezintă unul dintre proiecte ma­jore ale IICCMER. Ne­ce­si­tatea unui astfel de muzeu se bazea­ză pe două constatări. Pri­ma privește gradul redus de interes al tinerei generații pentru trecutul recent, dificultatea pe­dagogică de intermediere a da­telor istorice. A doua are în vedere consolidarea statului de drept prin cunoașterea mai detaliată a mecanismelor statului to­talitar. În acest context, a fost organizat work­shopul in­ter­na­țional Pledoarie pentru un Muzeu al Comunismului în Ro­mânia, care a adunat specialiști din țară și din stră­ină­tate, spre a discuta despre viitorul muzeu.

La ora actuală, pe harta României se disting mai multe focare unde se lucrează la interpretarea datelor existente despre epoca comunistă în scop memorialistic sau de muzeologizare. IICCMER creează sau întreține de mai mult timp legătura cu o parte dintre aceste puncte de lucru. Pe de altă parte, a căutat în țările vecine specialiști și instituții al căror obiectiv larg este valorificarea memoriei istoriei recente, ca parte integrantă în istoria contemporană a Europei, dar și pe harta lumii, unde se marchează locurile de abuz și totalitarismele din trecut până în prezent.

In prima zi a workshopului, colegii români și cei din străi­nă­tate au avut ocazia să se cunoască prin proiectele pe care le-au expus și discutat împreună. După cum men­țio­na d-l președinte al IICCMER, Radu Preda, colegii din Eu­ropa au arătat interesul de „a intra în aventura noas­tră ro­mâ­nească, iar cei din țară sau din București au avut delicatețea de a-i lăsa pe musafirii noștri din străinătate să fie prima vioa­ră, ei fiind o foarte bună orchestră de fundal, fapt care s-a vă­zut din dezbaterile vii și din faptul că s-a făcut un real schimb de opi­nii și de know-how din perspectiva con­cep­telor muzeale“.

Cei care au deschis lucrările workshopului au fost colegii ro­mâni. Pe cât de diferiți prin vârstă, prin felul de a folosi ex­periența pro­fesională sau prin problemele specifice locului de unde ve­neau, pe atât s-au dovedit toți pasionați de această te­mă. Fapt ce ne face să credem că acest tip de cercetare is­torică – a is­to­riei recente sau chiar actuale (care include bio­gra­fia bu­ni­ci­lor, părinților, prietenilor/neprietenilor lor sau chiar cea per­so­na­lă) – poate deveni o „meserie vocațională“, unde profesia și biografia se împletesc, implicând o cunoaștere și o au­to­cu­noaș­tere, un exercițiu de memorie și de amintire. Un exercițiu de identificare cu istoria, paralel cu unul de analiză a istoriei. Și, nu în ultimul rând, un exercițiu de creație și de ima­ginație. A da o formă unei memorii și a o transmite celor nenăscuți încă.

Colegii noștri prezenți la workshop sunt istorici, muzeografi/curatori, deținuți politici, fețe bisericești, arhitecți, un an­tre­pre­nor, un fost gardian și fiecare reprezintă o instituție, o cer­cetare sau un crez.

Radu Gino este vicepreședintele Asociației Memorialul Re­vo­lu­ției din Timișoara, director al Centrului Național de Docu­men­tare și Cercetare a Revoluției și patronează activități de cer­ce­tare, memorializare, publicare, dar și educaționale. Am reținut că o motivație puternică pentru continuarea muncii lui sunt co­piii, generația tânără, de la care vin așteptări mari și în­tre­bări grave, precum: „De ce a fost nevoie de o revoluție?“.

Mariana Axinte, mezina grupului, reprezintă Fundația Sfinții În­chisorilor, fondată în 2010, pentru a transforma fostul pe­ni­tenciar de detenție politică din Pitești în muzeu.

Török Jozsef a realizat la Sfântu Gheorghe o reconstituire a unui penitenciar inspirat și din propria lui experiență de deținut politic.

Constantin Iftimie propune un Muzeu al Vieții Cotidiene în Co­munism la Botoșani unde, printr-o reconversie arhitecturală, se va folosi o fostă hală industrială, amenajată de tineri ar­hi­tecți după viziunea unui grup de inițiativă privată și populat de obiecte colecționate de tineri, expuse într-un design mo­dern, atât virtual, cât și real, în expoziții permanente și temporare.

Dumitru Noane, curatorul cetății Oradea, își propune să rea­du­că în memoria orădenilor momente din represiunea co­mu­nistă prin expoziții în subsolul cetății, unde au fost închiși de­ținuții politici.

Florentin Olteanu, președintele Fundației Culturale Negru Vo­dă, cercetează rezistența anticomunistă în Țara Făgărașului și fa­ce un model experimental de muzeificare a Țării Făgă­ra­șu­lui.

Puiu Costoiu, muzeograf, cercetează modalități de expunere în muzeele de istorie în epoca comunistă.

Augustin Varvaruc este preot monah al Mănăstirii Sfânta Cru­ce din Aiud, construită după 2005 pe locul gropilor comune ale închisorii, la un loc cu Centrul de Studii Martirologice, cu bi­blio­­tecă, amfiteatru și muzeu, care să vină în sprijinul re­cu­noaș­terii jertfelnice a celor care au murit în perioada co­munistă.

Octav Bjoza, președinte al AFDPR, a avut un discurs ferm și con­vingător afirmând, printre altele: „Noi dorim un muzeu al cri­me­lor comunismului, care să nu fie nici în Casa Republicii, nici în se­diul Radiodifuziunii Române, ci să fie acolo unde noi am suferit“.

Ioan Chertiție, președintele Asociației Pro Activ Memoria din Tg. Ocna, are ca obiectiv construirea Muzeului Penitenciarelor din România. Un personaj aparte, având experiență de gar­di­an între 1982–1992.

Petru Băgăcean, președintele Fundației Sf. Nicolae din Gherla, lu­crează la planul unui complex memorialistic pentru Cimitirul foștilor deținuți politici din Dealul Cărămidăriei.

Simina Bădică este curatorul unei colecții ignorate și respinse de alte muzee, o colecție de obiecte rămase din fostul Muzeu al Partidului Comunist Român, care a ființat în clădirea unde azi este Muzeul Țăranului Român.

George Enache, profesor la Universitatea Dunărea de Jos din Ga­lați, consideră că sunt trei obiective la Galați, prin care se poa­te spune istoria comunismului: 1) o biserică, 2) expoziția Co­tidianul Comunist, la Muzeul Județean și 3) un viitor muzeu dedicat represiunii la Dunărea de Jos.

Riscurile, neajunsurile, impedimentele, stagnările s-au regăsit în toate prezentările, iar profesorul Ioan Opriș (unul dintre mo­de­ratorii prezentărilor, alături de profesorii Florentina Nițu, Au­gustin Ioan și Vlad Mitric Ciupe) a observat cum acest lucru ur­ma să se opună prezentărilor colegilor din străi­nătate, de un­­de aveam să aflăm realizările lor și să vedem pro­duse fi­na­lizate. Și tot dânsul ne-a făcut atenți la faptul că și aceștia vor fi întâmpinat greutăți în procesul de organizare a unui mu­zeu, de alegere a unor perspective multiple de pre­zen­tare a is­toriei, de colecționare a artefactelor și mărturiilor care să sus­țină un discurs muzeografic neelaborat încă. În Ro­mânia, pro­cesul de recuperare a istoriei este un proces dificil, care mer­ge în ritm cu crizele societății din 1990 încoace.

Comunismul a fost în toată țara, nu doar în București. Cum se vor selecta atunci locurile memoriei? Acum, la 25 de ani de la 1989, ce păstrăm și ce eliminăm în mod deliberat (nu prin neglijență)?

După căderea simbolică a Zidului Berlinului se striga în oraș „Die Mauer muss weg!“ (Zidul trebuie să dispară!), ceea ce era aproa­pe sinonim cu „Die Mauer ins Museum!“ (Zidul să in­tre în mu­zeu!). Zidul, care nu mai e parte din viața noastră, tre­buie să in­tre în muzeu, ca o relicvă?! Odată ce un obiect in­tră în mu­zeu, înseamnă că și-a pierdut rolul pe care îl avea în so­cie­ta­te, că ține de domeniul trecutului?! Când se va face un muzeu al co­munismului va însemna că a ieșit comunismul din scenă, că nu îl mai găsim decât în muzeu și că acolo, în stra­dă, este de­mo­crație? Sunt doar câteva întrebări la care s-a a căutat răspuns.

Adoua zi, participanții au avut ocazia să dezbată pe grupe problemele propuse. Lor li s-a alăturat un alt grup de beneficiari ai acestui workshop: co­legii de la instituția gazdă, IICCMER, cercetători și au­tori de studii, dar și organizatori de programe pen­tru public.

Întrebarea numărul 1 adresată participanților la workshop: Ce ați dori să vedeți într-un muzeu al comunismului? Ce ați dori să sim­țiți? Ce ați dori să aflați/învățați? Puneți-vă în locul viz­i­tatorului.

- Ce să se regăsească în muzeu? Plasarea în context, cu ac­cent pe spațiul românesc; discursul să fie nuanțat, să existe biografii, să vorbim despre lideri, despre victime, dar și despre oameni obișnuiți. Teme de discutat: Ceaușescu, Securitatea și căderea regimului etc. Să se aducă istoria în prezent – cum se simt acei oameni azi, când poate cei care le-au făcut rău sunt încă liberi?!

- Cum să se simtă vizitatorul? Să aibă empatie cu victimele. Dis­cursul subtil să îl facă pe vizitator să reflecteze asupra te­rorii, pierderilor, frustrărilor. Pentru asta, tema se poate trata doar simbolic, prin mecanisme care să te înfricoșeze, dar fără să repete sau să mimeze gestul respectiv, muzeificarea să ră­mână cu această distanță și compasiune. Se va evita re­pre­zentarea nemijlocită, cu „sânge“, „strigăte“ sau „lanțuri“. Alți colegi își doresc să existe piese originale sau reconstituiri rea­lizate de artiști.

Întrebarea numărul 2: Cum se integrează particularitățile re­gionale în prezentarea generală a comunismului românesc – regiuni geografice, culturale, etnice etc., exilul?

- Ar fi plictisitor de înșirat regiunile țării și de văzut că se iden­tifică cu aceleași probleme și ar fi mai relevant să se prezinte niște teme și să se vadă cum a reacționat fiecare regiune la ele. Exemple: spații dedicate colectivizării, deportării, exilului.

- O problemă în materie de regiuni ar fi tratarea Republicii Mold­ova, respectiv dacă tratăm și teritoriile în care trăiau ro­mâni înainte de cel de-al doilea război mondial și după sfâr­șitul lui s-au trezit în altă țară. Vorbind despre exil, avem în ve­dere românii care au fost în țară și au plecat, continuând activitatea împotriva regimului comunist.

- Nu credem că abordarea regională ar fi cea mai potrivită, ci una în care să apară dimensiunea locală, adică istoria în mare și istoria în mic. Muzeele care se dedică istoriei locale sunt mai potrivite decât introducerea regiunii drept criteriu mu­zeo­grafic. Putem lua însă niște minorități religioase, etnice, pro­fe­sionale chiar, ca pe un fir roșu, pentru a vedea impactul co­munismului generic la nivelul unor biografii. Am fost de acord ca firul roșu să fie biografia, iar nu fenomenul în ansamblu, pentru că se riscă un muzeu generalist greu de gestionat.

- Sugestia a fost să mergem pe diferența sat/oraș, pentru că au avut probleme specifice (colectivizarea și sistematizarea) sau comune (migrația, depopularea, suprapopularea). Să me­r­gem pe o experiență comună, pe ceva care să unească, să spu­nem povestea unui om de la sat, a unuia de la oraș, a al­tuia care a făcut saltul de la sat la oraș.

Din prezentările colegilor din Anglia, Germania, Le­tonia, Polonia și Slovenia sunt de reținut pro­ble­mele cu care s-au confruntat și de aici sfaturile pe care le-am primit de la domniile lor.

1. Să se facă o evaluare a temei și a publicului îna­inte de începerea unui proiect mare, astfel încât comunitatea să simtă că acel muzeu este făcut pentru ea. Publicul tânăr, care nu cunoaște epoca, trebuie să vadă în muzeu și ce era atră­gător în acea epocă pentru unii cetățeni (să nu se vor­beas­că numai despre orori). Textele (explicațiile) care sunt scrise în română pentru români să fie diferite față de cele pen­tru străini – turiștii străini sunt cei care ne arată ceea ce nu se știe despre România. Iar dacă MCR va fi în București, tu­riștii străini vor reprezenta un public important.

2. MCR – Dint cele discutate, să fie prioritar muzeul în cen­trul Bucureștiului, ușor accesibil pentru public. Un muzeu e limitat în spațiu și vizitarea e limitată în timp, de aceea nu tre­buie să acopere totul, dar e mai important să faci muzeul să meargă.

3. Jilava este un loc impresionant, nimic altceva nu îl poate în­locui. Ar trebui să fie un memorial, unde poate fi atașat și un mic muzeu care să descrie istoria locului. Dar nu este un sit pentru un muzeu mare. (Așa cum arată azi, nu pare a fi o închisoare de secol XX...)

4. Istoria comunismului este complicată și poate fi rezolvată muzeografic cu ajutorul unor foarte buni designeri. Fie că nu intervenim deloc sau doar puțin, tot e o decizie de design. La unele memoriale se hotărăște să nu se reconstruiască nimic. Să nu se folosească în exces noile posibilități tehnologice (nu fa­ceți discotecă!). Este o mare problemă de formă: cum arăți ceea ce vrei să povestești? Pentru un muzeu despre război e sim­plu, expui arme.

5. Întâi să se găsească o poveste cuprinzătoare, marea na­rațiune, „the big story“, apoi vin și celelalte. Nu trebuie făcut totul deodată, ci pe straturi.

6. Inițiativele românești prezentate aici, pe cât de divergente unele, nu fac decât să potențeze energia necesară creării Mu­zeului Comunismului în România. Astfel, toți invitații din stră­i­nătate prezenți la workshop (de la instituții naționale, in­ter­naționale, muzee, universități) ar fi bine să susțină ideea unui Muzeu al Comunismului în România!

* Expert I, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc