Criza identitară europeană şi refugiaţii

Implicațiile crizei refugiaților reorientează o întreagă direcție de definire a Occidentului

pe care Europa o digeră instituționalizat încă începând cu secolul al XVIII-lea.

Criza refugiaților din Siria, discutată de ins­tituțiile europene (inclusiv în Consiliul JAI din 14 septembrie, unde Cehia, Slo­va­cia, Letonia, Polonia și România se opun cotelor fixe de refugiați pro­puse de planul pre­zen­tat de Comisia Europeană pe 9 septembrie), re­pre­zin­tă mai mult decât o ca­tastrofă umanitară, deși ea este fără îndoială una din­tre cele mai mari prezenţe în Europa în ultima ju­mă­tate de secol. Prin rapor­ta­rea la posibilele implicații, prin modul cum opinia pu­blică împarte culpabilități și medalii de bună purtare, valurile de refugiați veniți din­tr-o civilizație care nu este cea eu­ro­peană, dintr-o religie care nu este cea creș­tină, dintr-un set de valori îzvorât din­tr-o cultură diferită provoacă im­pe­ra­tiv Europa să se definească pentru a putea concepe o soluție unitară: este ceea ce evi­tă să facă de mai bine de 20 de ani, in­ventând surogate instituționale și cons­trucții birocratice suferind adesea de lipsă de conținut.

Constituția europeană, ul­tima mare cons­trucție juridico-filosofică propusă cu ani în urmă deja votului popoarelor europene, s-a izbit de refuzul unei autoacceptări con­știente. Confruntate cu o situație de ma­xi­mă urgență, în fața căreia fluctuațiile ide­o­logice și vagul identitar din ce în ce mai vi­zibil trebuie să se retragă pentru a face loc soluțiilor concrete, instituțiile eu­ro­pe­ne își arată, încă o dată, neputința în fața unor provocări majore care pun față în fa­ță un deja pierdut sens al identității cul­turale (și, de ce nu, religioase, de vreme ce principalele obiecții ridicate țin de ina­daptarea islamului la tradiția liberal-de­mo­cratică a Europei, construită de-a lungul secolelor) cu necesitatea formulării unui răspuns imediat, concret și solidar.

Privite din această pers­pec­tivă, poate prea generală pentru tragedia umanitară extrem de concretă care se desfășoară zi de zi în fața ochilor noștri, implicațiile crizei refugiaților reori­en­tează o întreagă direcție de definire a Occidentului pe care Europa o digeră ins­ti­tuționalizat încă începând cu secolul al XVIII-lea, deși sfârșitul ei, al modernității, și intrarea în etapa postmodernă a fost trâmbițat până la istovire cu ceva ani în urmă. Cu toate deliciile intelectuale pe care le poate suscita flirtul cu atari teorii, Europa instituțiilor este construită încă pe tipare care țin de modernitatea politică așezată ca atare de Lumini, începând de la logica democratic-universalistă până la uni­tățile de identificare birocratică a per­soanei, puse la punct începând cu secolul XIX. Acestea sunt, simplificând, cele două mari axe de definire birocratică și, de ce nu, doctrinară a Europei în ultimele două secole și jumătate, și amândouă se găsesc acum, într-un fel sau altul, puse sub sem­nul întrebării, provocate să reacționeze în fața unor situații venite dintr-un spațiu diferit, din orice unghi am privi problema: cultural, religios, identitar. Spaima de Ce­lălalt este trăită astăzi nu numai de o par­te a opiniei publice și politice care înțelege să o convertească în discursuri islamofobe sau xenofobe (vezi cazul extrem al lui Vik­tor Orbán), dar, la celălalt capăt al ghe­mu­lui, și de emițătorii unui discurs încărcat aprioric de culpabilitatea pe care am fost învățați că e bine să o simțim față de ci­vilizația bunăstării și a libertății în care tră­iește încă Europa - mai cu seamă com­pa­rând această insulă de excepționalitate cu starea lumii la nivel global, în mo­mentul de față. În mod cu totul sem­ni­fi­cativ și trist, una dintre primele măsuri con­crete întreprinse de o țară membră a Uni­unii Europene a fost construirea unui zid de protecție (pe frontiera Ungariei cu Ser­bia), acțiune de o frapantă concretețe sim­bolică.

Transformările instituționale și filosofice care au dus la crearea eșafodajului cultural și birocratic european de astăzi își au ră­dăcina în adaptabilitatea instrumentului fun­damental - statul modern - la o mo­bi­li­tate civilă și religioasă fără precedent, ca­re se manifestă în a doua jumătate a se­co­lului al XVIII-lea. Europa s-a confruntat atunci - mai mult și mai devreme în Oc­cident decât în zona de sud-est - cu cel pu­țin trei modificări majore: contractul sta­bilizând și regularizând statusul, so­li­daritatea civilă organică înlocuind-o pe cea mecanică (și asimilând, în acest fel, flui­ditatea civilă fără precedent a acelei epoci) și, în sfârșit, disciplina insti­tu­țio­na­lă seculară instituindu-se pe fondul unei polemici vechi de secole de partaj al au­torității între cruce și spadă. Cele trei noi axe, edificate și consolidate printr-un efort de o unitate conceptuală și filosofică fără precedent, nu au fost până acum, în mod autentic, înlocuite cu altceva, deși ra­portarea la ele s-a modificat vizibil. În mod limpede, instituțiile europene de as­tăzi nu sunt capabile să articuleze un răs­puns coerent și convingător care să ex­tragă discursul public din ruptura masivă care opune refuzul fără nuanțe, rezerve și compasiune al Celuilalt falsei sale accep­tări, izvorâte nu atât din valorile care au construit identitatea europeană, cât mai ales dintr-o stranie și din ce în ce mai fără discernământ culpabilitate.