Pe aceeași temă
În genere, diplomaţia culturală spune mai multe despre ţara care o practică decât despre ţara căreia i se adresează. Ea este, pe de o parte, semnul maturităţii, puterii economice şi politice a unui stat, dar şi un bun barometru al intensităţii şi sincerităţii relaţiilor dintre statele între care se practică.
Atunci când România ajunsese la o strategie diplomatico-culturală reflectând noile ei realităţi politice (integrarea euro-atlantică), în primul deceniu al secolului XXI, Republica Moldova şi-a redus la maximum disponibilitatea de a înţelege şi a accepta noua identitate politică a României. Miza politică nu o discut aici, dar aspectul cultural al acestei răceli era o „răfuială identitară“. Adică, cui îi aparţine tradiţia culturală de expresie românească, României sau Republicii Moldova, sau cât din expresia culturală românească poate fi reclamat de identitatea moldovenească? Disputa amintea de argumentul legendarului cuceritor al Alexandriei când a luat decizia de a arde celebra bibliotecă: dacă ceea ce conţine biblioteca repetă ceea ce ştiu din Cartea Sfântă, atunci e inutilă, dacă o contrazice, atunci e periculoasă. Răfuiala aceasta identitară însă nu opunea cu adevărat cele două state, ci trecea prin mijlocul societăţii cultivate din Republica Moldova.
Pentru o bună parte din aceasta, amintirea României Mari devenise un crez politic, sinonim în cele din urmă cu libertate şi democraţie. În acest context tensionat, oferta culturală românească a presupus demersuri elementare, precum facilitarea accesului la informaţie, în mod regretabil percepută ca fiind agresivă de către cealaltă parte a societăţii, cea care refuza să se identifice cu expresia culturală românească. Dilemele identitare, pe care le descrie şi le evocă Tamara Cărăuş în Capcanele identităţii, nu traversează însă societatea, opunând eventual etnii diferite (română, rusă, ucraineană, găgăuză etc.), ci sfâşie fiecare individ între nostalgia patriei sovietice şi aspiraţia spre un spaţiu al libertăţii şi prosperităţii încă puţin cunoscut.
În acest timp, România, prin alegerile sale politice şi ca urmare a unui contact intens cu lumea occidentală, s-a îndepărtat treptat de cultura proclamaţiilor identitare, ba chiar a început să-şi aleagă din propriul trecut temeiurile unei europenităţi dorite, cu toată sofisticarea culturală pe care o presupune. Diplomaţia culturală a României contemporane s-a reconfigurat în jurul valorilor culturale universale şi a învăţat să pună în lumină tocmai confluenţele culturale, convieţuirile etnice şi experienţele istorice paradoxale.
Astăzi a sosit momentul reîntâlnirii dintre România şi Republica Moldova, în contextul unui nou angajament democratic, prin despărţirea de derivele naţionaliste ale perioadei interbelice continuate de naţional-comunismul lui Ceauşescu, şi graţie aspiraţiilor comune către orizontul cultural al societăţilor deschise. Semnul acestei reîntâlniri a fost organizarea excepţionalei expoziţii a unui obiect-simbol – Stindardul liturgic al lui Ştefan cel Mare – printr-o cooperare între cele două Muzee de istorie, din Bucureşti şi Chişinău, şi Institutul Cultural Român.
În acest peisaj, tematica regăsirii propusă de Institutul Cultural Român din Chişinău priveşte tocmai depăşirea clişeelor identitare. Este vorba de o regăsire a propriului trecut, în demnitatea lui istorică, eliberat pe cât se poate de lecturile pătimaşe ale prezentului. În acest spirit, ICR Chişinău a propus Ministerului Culturii din Republica Moldova şi altor instituţii potenţial partenere să deschidă un şantier de restaurare a unui monument istoric major din Chişinău. Acest şantier ar fi în acelaşi timp o şcoală de meşteşuguri, iar ca obiectiv final clădirea ar deveni un muzeu dublat de un centru ştiinţific (Institut de Studii Avansate) şi cultural. Este o modalitate de a integra diplomaţia culturală românească în dinamismul pe care i-l imprimă apartenenţa la Uniunea Europeană, de a transforma patrimoniul cultural într-o oportunitate de dezvoltare. Proiectul aşteaptă un răspuns din partea autorităţilor Republicii Moldova.
Bilanţul primului an este încurajator, ţinând cont de faptul că ICR a reuşit să stabilească parteneriate şi să deruleze activităţi cu un număr important de instituţii de rang naţional (trei muzee din Chişinău, patru universităţi, biblioteca naţională, trei festivaluri de teatru şi unul de jazz, două săli de concerte cu tradiţie şi două festivaluri de muzică clasică, două cinematografe, diverse ONG-uri), dar cea mai bună răsplată a fost căldura publicului.
