Pe aceeași temă
Miza permanentă a Uniunii Europene – adică mixul dintre integrarea cât mai profundă în jurul unui sistem comun de valori și solidaritatea economică de la care se speră convergența – poate fi observată cum nu se poate mai bine în criza multiplă provocată de pandemia de Covid.
Experiența ultimelor decenii ne-a arătat însă că atât integrarea profundă, cât și convergența economică se izbesc de realitatea istorică (adică obiectivă) a nivelurilor diferite de pe care pleacă popoarele celor 27 de membri. Să fim serioși – nu vom putea depana o problemă înainte de a o accepta că există:
Trăim încă într-o Europă „westfaliană”, iar „asta ne consumă tot timpul” – cum spunea un hâtru media.
Crizele (căci avem mai multe, pe mai multe paliere) declanșate de pandemia de Covid ne pot însă ajuta să schițăm mai fidel harta mizei de mai sus. Să vedem cum.
Două efecte ale crizelor de Covid de la care pornește viitorul
Să începem cu partea goală a paharului: ca în orice situație dificilă, popoarele au oroare de imprevizibil și necunoscut și se întorc brusc la spațiul cunoscut și familiar din punct de vedere cultural. Astfel, naționalismele, polarizarea socială ideologică și un reviriment al extremelor nu pot fi considerate decât ca făcând parte din ADN-ul (verificat istoric) al societăților. Nu amintim decât 3 astfel de simptome:
- reapariția granițelor, fie ele și numai „sanitare”, în chiar interiorul Schengen
- o exprimare mai vocală a extremelor în egală măsură de la stânga și de la dreapta
- un accent mai puternic pus pe interesele economice naționale în fața Planului de Redresare și Reziliență (PRR), propus de Comisia Europeană (CE).
Ne-am rezumat doar la cele mai vizibile manifestări – nu intrăm în subtilități –, deși de cele mai multe ori acolo se joacă miza.
Și acum partea plină: paradoxal, salvarea mizelor poate să vină tocmai din marea dificultate de-a finanța acest PRR. Această dificultate s-ar putea dovedi mai productivă decât dificultatea de a crea o Uniune politică în interiorul UE, care s-a dovedit a fi, cel puțin până în acest moment, un fiasco. Și aici amintim doar 3 simptome:
- dificultatea UE de a se organiza tehnologic în spațiul ostil dintre SUA și China
- pozițiile divergente – dictate de interesele conjuncturale – ale statelor față de Rusia, China, SUA
- diferențele structurale dintre economii – astfel încât ceea ce pentru unii e esențialmente necesar, pentru alții e recesiune curată.
Însă tocmai dificultatea de finanțare a PRR ne poate arăta drumul precis către miza europeană.
Momentul „hamiltonian” al UE
Există cel puțin un precedent istoric, în care constrângerea economică a dus la creșterea unității dintre state într-un moment în care dimensiunea politică era într-un mare impas – ba chiar a dus la formarea unei (mari) națiuni:
momentul în care Alexander Hamilton, primul secretar al Trezoreriei, după ratificarea articolelor Confederației din 1781, a centralizat datoriile statelor confederate. Deși supusă inițial criticilor, uneori vehemente, crearea unei datorii comune s-a dovedit ulterior a fi un element unificator mult mai puternic decât componenta politică aflată în permanent balans.
O datorie comună are de creat și UE, prin necesitatea de a găsi formule de finanțare pentru PRR.
Vocile critice de-a lungul emiterii de PRR-bonduri nu vor dispărea, căci vor exista și aici câștigători și perdanți, iar căile de echilibrare vor trebui căutate în altă parte decât în sfera financiar-monetară. Vor fi necesare taxe comune acceptabile (și ratificabile) pentru toate statele.
Ba, privind la schimbarea paradigmei economice occidentale, vor exista chiar momente de disperare în fața realității că, vrând-nevrând, principiul „datoriile se plătesc” și „no free meal” nu sunt doar vechi, ci și de neevitat.
Statele din zona euro însă vor avea la îndemână acest instrument cu care să întâmpine un viitor economic post-Covid care nu pare prietenos.
În uniunea economică și monetară
Moneda euro nu are o rațiune preponderent economică. Simplificând brutal, un neamț se va întreba întotdeauna cum de un euro din țara sa poate fi egal cu un euro din Grecia.
Rațiunea monedei comune este una politică: a început ca instrument de apartenență ca factor într-o ecuație de piață comună și merge, iată, spre poziția de factor într-o ecuație de finanțare comună.
Aderarea României la zona euro – cu toate avantajele conjuncturale pe care le pierde odată cu jocul de curs – e o chestiune care n-ar mai trebui amânată.
Dar, odată intrați în eurozonă, am fi „acolo”. Acum 20 de ani, acest „acolo” ni se părea neverosimil de departe și la fel de departe este și astăzi.
Însă avantajele pe care urmează să le aibă statele eurozonei în următoarele două decenii ar trebui să ne hotărască să o luăm pe drumul cel scurt: crizele corona l-au făcut foarte vizibil pe hartă. //
Cristian Grosu, Redactor-șef Curs De Guvernare
