După sfârșitul Războiului Rece, bipolaritatea s-a evaporat, iar SUA au acționat ca hegemon global

2. Ce legătură există între viziunea noului președinte în do­meniul politicii externe și tra­dițiile republicane din Ame­ri­ca?

3. Cum va influența Administrația Trump re­lațiile Europei cu partenerii săi?

4. Ce se va schimba în NATO sub noua ad­mi­nistrație de la Washington?

5. Cum vedeți relațiile dintre PPE și Ame­rica lui Donald Trump?

6. Cum analizați raidurile SUA în Siria, îm­potriva regimului Assad?

1-6. Poate părea ciudat să încep prin a su­gera că președintele Trump se confruntă cu dileme, văzând că retorica sa reflectă contrariul, dar, dacă examinăm con­textul politic global al Stat­e­lor Unite în 2017, devine evident că puterea lor s-a diminuat, în timp ce puterea altor actori a cres­cut. Acesta nu este nici un mo­del static, nici un joc cu su­mă nulă, ci mai curând un ar­gu­ment în favoarea ideii că moș­tenirea hiperputerii anilor 1990 a avut mai multe consecințe care afectează capacitatea SUA de a-și exercita puterea pe care o are sau pe care crede că o are în mo­mentul actual. Nu este același lucru. Un aspect esențial al puterii este dorința de a o utiliza. Aceasta se află în mod pal­pa­bil în declin după dezastrul invaziei din Irak.

De fapt, după sfârșitul Războiului Rece, bipolaritatea s-a evaporat, iar SUA au acționat ca hegemon global. Au urmărit să creeze un sistem mondial care a func­țio­nat în mare parte conform principiilor sale, dar, în anii care au urmat, acesta a început să se transforme, pe măsură ce alți actori – unii dintre ei urmând pre­ce­den­tele create de SUA – au acționat po­tri­vit propriilor interese (interese în accep­țiunea cea mai largă a termenului), ame­nințând interesele SUA. Astfel, avem de-a face cu interacțiuni într-o situație în care acțiunile altor puteri pot avea consecințe, ceea ce nu era cazul în perioada hiper­pu­terii. Nu în ultimul rând, unele dintre ele aveau propria moștenire de mare putere și acest lucru nu este ușor de uitat.

În forma tipică ideală, sarcinile unui he­gemon constau, în primul rând, în a asi­gura viața împotriva violenței care duce la moarte sau vă^­tă­ma­re corporală, a menține pacea; în al doilea rând, în a-și ține pro­mi­siunile odată făcute; în al trei­lea rând, în a-și asuma res­pon­sa­bi­li­tatea pen­tru stabilitate și pre­dic­tibilitate, ceea ce implică un grad de auto­li­mitare și abținere de la acțiuni arbitrare și, în al pa­trulea rând, în existența unui mecanism de rezolvare a dis­pu­te­lor care să fie ac­cep­tat ca obi­ectiv și neutru.

Dacă acceptăm aceste criterii, putem ve­dea că SUA nu au fost deloc un hegemon foarte predictibil, au schimbat regulile în timpul jocului atunci când li s-a părut o bună idee. Problema este că, la o privire mai atentă, SUA s-au bazat pe trei prin­ci­pii de guvernare diferite. Primul ar fi că au încercat să interzică sau să-și păstreze întâietatea, pentru a se asigura că, dacă SUA nu dețin controlul asupra unui anu­mit loc sau a unei zone de putere, nici alt­cineva nu-l deține. Al doilea a fost agenda democrației, care merge foarte departe și implică transformarea sistemelor politice și a acțiunilor altor state, un fel de re­teh­nologizare politică (există o paralelă aici cu ceea ce a impus Stalin asupra Europei Centrale după 1945). Ironia este că no­țiu­nea de democrație se referă la voința po­po­rului, și nu neapărat la intențiile hiper­pu­terii, dar, pe de altă parte, state mari, fie că sunt sau nu imperii, fac mereu asta. În cel de-al treilea caz, este vorba de o com­binație a primelor două principii, per­mițând uneori unei țări un anumit grad de libertate, punând presiuni asupra al­tora să se schimbe. Ceea ce omit aceste prin­cipii, desigur, este elementul de reci­pro­citate. Unele state aflate sub presiune pot rezista, ceea ce poate irita hegemonul, care se implică atunci și mai mult. Se ajun­ge astfel la o escaladare a implicării.

Cu toții știm că puterea corupe, dar me­rită să vedem la ce forme poate ajunge co­rupția. Caracterul arbitrar și impre­dic­ti­bilitatea sunt evidente, dar este esențial să vedem că, în acest context, puterea tin­de să fie liniară și să nu poată face față com­plexității, Lebedelor Negre sau pro­prie­tăților emergente. Cei care dețin pu­te­rea tind să aibă o viziune simplă, chiar nai­vă asupra acesteia – de genul: apăsați bu­tonul și rezultatul este cel pe care vi-l do­riți!. O asemenea viziune ignoră reacția ce­lor afectați. Intervenția militară cons­ti­tu­ie cazul cel mai clar, pentru că ea nu se desfășoară niciodată așa cum ar dori cei care o planifică – așa-numitele „probleme pe­riculoase“ complică lucrurile foarte mult. A tăia noduri gordiene nu este me­reu cea mai bună soluție. Rezultatul este un eșec sau incomplet și este perceput ca atare.

Pe lângă puterea politică, SUA ca hegemon au lansat, de asemenea, un proiect eco­no­mic global – așa-numitul Consens Wa­shing­ton. Ca și agenda democrației, și acesta a fost impus ca un set de propuneri NEA, Nu Există Alternativă, ca să o citez pe d-na Thatcher. Ca și în cazul agendei de­mocrației, rezultatele au fost ames­te­ca­te, mai ales în ceea ce privește libertatea piețelor, care a avut rezultate neașteptate și probabil neintenționate, cum ar fi creș­terea inegalității, în SUA și în alte părți, acumularea de putere din partea unor ac­tori economici (care ar putea fi convertită în putere politică prin lobbying) și apariția de centre locale sau regionale de putere care și-au utilizat bogăția acumulată pen­tru a investi, de exemplu, în putere mi­li­tară. Întrucât Consensul e linear în ceea ce privește ipotezele economice, el nu a pu­tut anticipa un fenomen precum com­pe­tiția pentru resurse.

Puterea culturală a SUA poate fi cel mai puțin erodată de apariția altor centre de pu­tere concurente. Pentru a ilustra acest lu­cru, să observăm că nici China, nici Ru­sia nu pot concura cu SUA în ceea ce pri­vește atractivitatea culturală, dar, dacă vedem puterea politică, cea economică și cea culturală interrelaționate, devine evi­dent că ultima este insuficientă pentru a com­pensa slăbirea primelor două.

Întorcându-ne la Trump, retorica sa re­fe­ri­toare la redarea măreției Americii (Ma­king America Great Again) poate fi sin­ce­ră și populară, dar instrumentele sale pen­tru a realiza acest lucru nu se compară cu cele ale predecesorilor săi, în ceea ce pri­vește eficiența, dacă prin „măreție“ se înțelege ceva de tipul recâștigării poziției de superioritate, dacă nu chiar de hi­per­pu­tere. Pentru a redobândi o parte din aceas­ta, Trump ar putea fi pus în situația de a reanaliza dacă presiunea asupra unor ali­ați bine plasați constituie o strategie via­bi­lă, dacă Statele Unite au realmente pu­te­rea de a se confrunta cu alți actori globali sau dacă un rol hegemonic mai puțin ex­pli­cit nu ar putea de fapt să aducă rezul­ta­te mai bune.